Vremea, ianuarie-iunie 1943 (Anul 16, nr. 680-704)

1943-01-01 / nr. 680

_ j UN AN 500 LEI ABONAM 6 LUNI 250 LEI p .vi j j>j I ivre'f LEI. ANUAL PatN i RU INd­ß. r> ti pb îi i­n ST­R­A ! DUB^U Proprietar­imea S­A R „liftei* penti«c­al natu­^a­cc­esic scniru trin­alul » imâin^erte a IT „r­are le străba­tem, a f de Crăciunt­a­­ p 3*1 Nicolae, al Ardealu Ui încă către Dum­ne­zeu !* Pentru iz­­banda P' Un i dintre Mi Român­icirea turm °­­ra­­pul din voi nu poate iasca 0 fericire pe primul este­­m suferit ■ Un frăția în duh, zeste lai mati pUiefrÎ ale afinem unul h altul geamul nostru, făcân­d pe care nu-l* și J^era*hasa ni­ci o, dușmanilor. Să Î e străine, care ăpături in acest­e. loastre, și să nu zid .­­ unul din cei ce ascu­bească și să ne con afr tie ce rosturi ne-­­ de interesele nea fl­­ j adevăratele vite­ți din nii. Sunt _ re.« I­a­n­drioși, . ■ B­BBBBBB1|B ■ ■ ■life cărări. ■ ■ăzboiului­­ B B ■voie să in : ■ BI y SB • 3 flBBBB1 Wf B­­ ■9 J si să nu B Pastorală: ^­J^ÎÎMi’dorea că războiul flk . ' . mini­ BBB •­■ ’ ......B­r.‘. lin I Io să B B­­ «se s * cit a fi ai pfg Plj» BUCUREȘTI. Str. CAS­­ELEFOANE: 3.69.9S, 3.63.45 și 1*U JUCI­TA­TEA lA ADMINIS­T­RAȚIE înscris reg. Publ. per. No 1030-938 ie „Vecii Napoli­e pol mori ! “ w ‘SPRE UNITATEA EUROPEANA S­unt unele lucruri de sensul adânc al căror nu ne dăm seama decât târziu, după ce experiența ne-a pus la Îndemână destule elemente pentru a ne putea alcătui o opinie justă despre ele. Sunt insă alte lucruri pen­tru deslegarea cărora aportul experienței nu este suficient. Pentru a le pătrunde cu adevărat, este nevoe ca mersul eveni­mentelor să fie de așa natură încât să nu dea putința de a pri­cepe evoluția lor și a stabili cu precizie ce le-au determinat. Printre fenomenele veacului trecut care multă vreme au constituit pentru noi, — copiii veacului al XX-lea, — o enigmă, a fost și îndrumarea completă și fără rezerve a socetății ro­mânești către Apus. De abia eliberată din dominația multise­­culară a Semilunei, de abia desbărată de stăpânirea secundară dar cu atât mai dureroasă a Elvilor din Fanar, România și-a îndreptat hotărît toate năzuințele ei către statele civilizate din apatii Europei. A fost desigur in această atitudine o bună parte de sno­bism. Clasele înalte ale societății românești, — protipendada Principatelor, — care cu câteva decenii mai înainte găsea că nu se cuvine pentru un om de bună condiție să vorbească altă limbă decât grecește, — aleseseră Franța ca patrie ca adopțiu­ne, petrecându-și acolo toate momentele libere și vorbin­du-i limba cu excluderea aproape a limbii materne. Cu toate ace­stea, curentul către civilizația apuseană a fost prea puternic pentru a nu fi fost datorii decât unei simple mode impusă de lumea aleasă a trecutului nostru apropiat. Îndreptarea țărilor noastre către Apus a fost atât de ire­sistibilă încât ea im s-a făcut fără de a atrage după sine impor­tante neajunsuri. Printre acestea, cel mai mare a fost acela al adoptării civilizației occidentale, așa cum se găsea ea ca pro­dus al unei îndelungate evoluții și transplantarea ei identică în țările noastre. Din nefericire, această transplantare n'a pu­tut să fie întreagă, adică să introducă la noi tot ce veacuri de continuă și pașnică propășire a putut să producă pentru acele­­ țări. Ceea ce am adus noi din străinătate a fost doar forma exterioară a civilizației apusene, înjghebarea ei juridică. Iar nu conținutul ei prețios, spiritul ei în ce are ea mai subtil. Și este natural să fi fost așa când ne gândim că civilizația ro­mânească, atâta câtă avem, nu a fost efectul unei lungi evolu­ții ci al adoptării în bloc a unor forme străine, sub impulsii­ unei necesități ce nu putea să fie eludată. Reproșul adus de junimiști civilizației românești, că este o „formă fără fond“, în urma introducerii fără discernământ a cadrului juridic și a instituțiilor apusene, nu a fost desigur lipsit de temei. O transformare mai puțin precipitată ar fi putut să facă anume ca formele streine să fie adoptate cu mai multă judecată, astfel încât să corespundă mai bine necesităților reale și fondului sufletesc al poporului nostru. Dacă aceasta nu s-a întâmplat, a fost din cauză că statul român în formație avea absolută nevoe de un minimum de cristalizare care să-i puni in posibilitate de a rezista încercărilor de „pașnică“ infiltrări a puternicelor state învecinate. Principiile acestei cristalizări tânărul stat românesc nu putea să se ia de la Răsărit, iață­ de care poporul nostru avea o legitimă neîncredrere, întrucât de acolo nu i-au venit decât primejdii. Năvălirile necurmate a fi barbarilor de tot felul, care au trecut peste trupul bravilor dar puținilor descendenți ai coloniștilor romani amestecați cu­ po­porul dac autohton aci de milenii, ne-au învățat să nu m ^|gsj||^J^i­^^u^h^^n^vin^^i^acel^ărti^l­r^ jubi­bol sensibil al acestei stări de lucruri îl constitue, pentru fie­care Român, crivățul înghețat și tăios pe care, în fiecare iarnă întinsul stepelor rusești îl pornește către noi ca un vrășmaș neîmpăcat. Asprimea crivățului este însă, în fiecare an, curmați de forța blândă și irezistibilă a primăverii, a binelui care până la urmă înfrânge răul, oricât de înverșunat ar fi el. îndrumarea noastră constantă și tenace către Apus a fost dar datorită nevoii de a găsi acolo sprijin și ajutor împotrivi primejdiilor ce ne pândeau din Răsărit. Această îndrumare a noastră s'a menținut vreme de un veac și se va menține încă atâta timp cât consolidarea noastră nu va fi desăvârșită. Ea a adoptat până acum numeroase forme, care însă toate derivat din una și aceeași nevoe: aceea de a ne apăra ființa noastră națională neîncetat amenințată. Una dintre ultimele faze ale acestei tendințe de încadrări în rânduelile Apusului a fost, — după războiul care a adus dreptate României, făcând-o să-și dobândească hotarele ei fi­rești, — adeziunea noastră la acea Încercare de organizare a lumii care a fost Societatea Națiunilor. Lucrurile nu mergeau insă în această privință cum trebuia și așa zisa Societate a Națiunilor suferea, încă de la formarea ei, de multe racile care aveau să reducă, până la urmă, la neant această primă încer­care de a găsi bazele unei unități cât mai mari a spațiului eu­ropean și mondial. Faptul că această încercare a dat greș nu este un simn că nevoia unei apropieri cât mai mari a statelor, — deocam­dată a acelora care intră în compunerea unui aceluiași man spațiu economic, — este definitiv înlăturată. Dimpotrivă, nici­odată această nevoie de unitate nu a fost mai mult resimțită ca astăzi. Credem că nu ne înșelăm atunci când afirmăm că,­­ cu toată înverșunarea care există în lupta neîmpăcată pe cân o dau popoareifc­istre­ne, sespi’J final al acțiune­­lor, care va fi atins efectiv, legarea lor într'o unitate pe care nimic nu o va mai putea sdruncina de îndată ce ea va fi realizată. Mersul înainte al omenirii, către un țel pe care nu-1 putem încă întrevedea, dar care necesită o cunoaștere și o unitate cât mai completă a lumii, este evident și el nu poate fi stânjenii de nicio forță. Dimpotrivă, forțele care par a se opune acestei evoluții sunt acelea care până la urmă o vor sluji. După cum din ura neîmpăcată a statelor sudiste și nordiste, descrisă ma­gistral în romanul „Pe aripile vântului“, au ieșit Statele­ Unite ale Americii, tot astfel războiul crâncen de astăzi ar putea și dea la iveală elementele viitoarei alcătuiri unitare a Europei. Desigur, aceste transformări adânci nu se pot realiza fară a provoca suferințe generațiilor care, ca noi, au avut neșansa să trăiască într'o epocă de mari prefaceri. Este insă cert că în cursul acestui secol se va realiza o unitate europeană și poate chiar mondială, cu mult mai temeinică decât aceea din veacul trecut. In fata acestor transformări care se manifestă în momentul de față printr'o ciocnire uriașă de forțe armate, țara noastră, așezată de destin în pragul tutror năvălirilor, suferă lovituri dureroase. Acestea nu sunt cele dintâi primite în cursul unei sbuciumate existente naționale. Suferințele de ori și de azi ale României îi vor aduce însă, în cadrul Europei unite de mâine locul pe care îl merită prin bravura ostașului său, precum și prin vitalitatea și truda rodnică a țăranului său, N. C. Anaeîescu . ■ B ■ B [UNK]i HBB||H mai inimos B ■ ’ - “ ■ I­i •*" pa st oni B B : d^pB[;.i gț­l^Bai frumos pi. B SBB^Sin, care ridică a«Hi­­""B " B­r * Bf c gfinja Biui :-e care-i su­ B îndreptar |­­^5g^Br ín ’‘nem. m î=n *sin***.____| Cereți pretutindeni Almanahul ■ l­ E­M­E A l c ea mai completă prezentare a evenimente! *943 erne fin­ externe Instituții regești s­tă în tradiția neamului aces­­­­tuia ca Regii săi să fie cti­tori culturali O bună parte din cultura românească a fost creată și a propășit prin milostenia și truda domnească. Tot ce a luat ființă până după 1800 în vieața spirituală românească coboară din osârdia voevodală și boierească. Basarabii, Brâncoven­ii, Ștefan-Vo­­dă, Cantemirii, Cantacuzinii, Nea­­goe, Vasile L­upu și câți alții din stăpânii neamului rămân in vea­curi mai întâi prin munca fără de prihană pusă în slujba slovei și a spiritualității românești. Fără ei eram í­amna multora Cărtură­­ria domnească este un fapt pozi­tiv, în sufletul Domnilor fiind un dor nețărmurit de frumusețea fă­ră moarte care stă în slova cărții sau în sfinții mănăstirilor. Prin fapta lor am învățat ce este moar­tea în cinste, decât viața cu amar și cu o«­­ară. Din ș ul nesfârșit al teascurilor domnești, din umbra tihnită a mă­năstirilor domnești a pornit acel fu al credinței în veșnicia neamu­lui românesc, a izbucnit odată prin Mihai Kogălniceanu mândria spi­rituală și națională românească, adică acea trăire prin noi, prin forța sufletească a neamului, cu­prinsă în acele învățături ale neui­tatului Neagoe : „Nu fireți ca pa­sărea aceia care se cheamă cuc, ca­re își dă ouăle de le clocesc alte­­ păsări și scot puii, ci fiți ca șoimul și vă păziți cuibul vostru, că șoi­mul, fiii mei, are altă pildă și are inimă vitează și bărbată întru sine, și multe păsări oblăduiește și biru­­ește, și nici de una nu i este frică, nici se teme, nici vânează în toată vremea". Viața nouă românească stă în acest imortal adevăr : să fim șoimi, dar prima condiție ca să fim șoi­mi este să trăim in spiritualitate, în cultură și pentru cultură. Răz­boiul prezent este mai întâi o lup­tă uriașe între cultura Apusului, cultura europeană, și între cultura Răsăritului, cultura asiatică. A­­ceastă luptă noi o cunoaștem de veacuri, din nenorocire soarta ne-a așeat tocmai la răspântia acestor m­ituri Situându-se de la început pe a­­ceastă linie a tradiției, cătând cufundare în tot ce a fost bun în­­ fapta domnească a trecutului, Di­nastia de Hohenzolern a făcut primul ei act de românizare prin fapte culturale. Pășind în Acade­mia Ro­mână, Vodă Carol a luat asupra sa înfăptuirea dicționarului limbii române, iar în fața reges­cului său palat a așezat biblioteca studențimii noastre. Pe acest țesut de aur și nesti­mate se află și Fundația regală pentru literatură și artă. Ctitorie regală de preț, închinată numai și numai slovei, această Fundație s’a situat dela început ca cea mai de seamă editură românească. Rău­voitorii au spus că este un lux ne­­permis în sărăcia neamului Pornii din pătura anonimă a neamului românesc, îmi dau seama ce în­seamnă banul muncii, singurul din care am trăit, de aceea cred ci nicicând banul nu poate găsi o îm­trebuințare mai cinstită și mai la la locul ei, decât punându-l in comoara cărților, spre a putea des­chide sufletele și mințile celor mai aleși fii ai neamului. Totodată sunt convins că în viața ei, oricând al unui neam, lucrurile cele mai bu­­­­ne vin din inițiativa particulară, adică isbicnesc din forța .:cript­a­re anonimă ca o necesități de­­ 0.­. înlăturat a societății. .. f Din păcate, nicio vdință­ rostu­­nească nu stă în pasij..­vremii lțfi nu și-a închinat activitatea.. numai spiritualității românești. "Mai mult, din mijl­ocul editurilor, particulare a pornit svomul că o instituție’ nu poate via când ar fi închinată nu­mai slovei românești. Fundația regală pentru literaturi și artă nu a luat locul inițiativelor particulare, n'a stat mârșavă con­(Continuare în pag. 2-a) Barbu Theodorescu

Next