Vremea, iulie-decembrie 1943 (Anul 16, nr. 705-728)

1943-07-04 / nr. 705

* *1 9 f. f it : t luni «uo lei 3 LVNi il>G LEI PENTRU INSTITUȚII SQOD lei anual IN STRĂINĂTATE DUBLU Proprietar: Ziarul „Vremea" S. A. R. DIRECȚIA : VLADIMIR DONESCU Intr’o pivniță din localitatea Bo­chum, au fost uciși toai de 100 de copii. bombele boin­­(Ziarele) ȘTEFAN CEL MARE 439 DE ANI DE LA MOARTEA LUI omănii de astăzi, din întreg spa­­țiul carpato-dunărean și până în Transnistria locuită de urmașii țăranilor luptători ai marelui Prin­cipe, își îndreaptă gândul și totdeo­­­a­dată depun la, altarul de rodnică în­chinăciune al cultului pentru stră­moșii"pioasa"am­ihtire datorată lui Ștefan cel Mare. Căci se împlinesc acum la 2 iulie 439 de ani de la moartea aceluia al cărui spirit și ale cărui fapte trăesc peste­,veacuri constituind pentru noi cei de azi nu numai o pildă vie, dar și hotărârea statornică de a păstra întregit patrimoniul lăsat, prin tru­da lungei sale domnii. Personalitatea lui Ștefan cel Mare a fost covârșitoare pentru contempo­rani și în măsura în care acest prin­cipe român, a știut să înfrunte cu succes, susținut numai de mica sa țară, imperialismul otoman, și tot­deodată și prin aceea că în lunga sa Domnie, a știut să impună prin for­ța armelor și prin geniul său diplo­matic regilor vecini, ridicând Mol­dova pe culmea unui prestigiu de ne­tăgăduit. Istoria Românilor a știut să dea totdeauna la vreme, asemenea per­sonalități, care prin forța lor pola­­rizatoare de energii naționale, au prilejuit ridicări pe culmi politice și de bună­stare pentru țara lor, fapt care a constituit un fundament atât de necesar veacurilor următoare. Atunci când in anul 1457, Ștefan s-a suit pe tronul strămoșilor săi Mușatini, Moldova începuse să piar­dă din starea­­ de prosperitate hără­zită de bunul gospodar care a fost Alexandru cel Bun, totdeodată ea fiind mai mult ca oricând amenin­țată de­ puternicii săi vecini, Tătari, Poloni, Unguri cât și de Otomanii, care ajungând la­­ Dunăre marcau o forță gigantică de expansiune, în plină desfășurare, către Răsăritul și Apusul Europei Dintru început Ștefan cel Mare a dus o politică de împăciu­re cu O­­tomanii, pentru a avea posibilitatea de a impune o perfectă independență vecinilor săi imediați. T17. ~f­ol/k­l nrne+/i riAmmnil liifrtl/înA«»,­ d­upă ce-și asigură cetatea Chilia pen­tru paza graniței de Sud, alături de Cetatea Albă — așa precum Hotinul constituia paza la Nord — primește războiul cu regele Matei al Ungariei. La Baia în 1467, regele de origină română al Ungariei, era înfrânt de cel mai puternic Principe al neamu­lui său. Apoi după o victorie strălucită împotriva Tătarilor, Ștefan reușește să sdrobească la Vaslui în 1475 — peste 120.000 de Turci, veniți împo­triva sa. A fost cea mai mare bi­ruință creștină din acea vreme. Chiar cronicarii Turcilor mărturisind cumplitul dezastru. Faima Principelui moldovean de­venise europeană, însuși Papa con­­tactăndu-l „Atlet al lui Christos’’. Pe urmă cuceritorul Constantino­­polului, marele Sultan Mahomet II, suferă o grea înfrângere prin rezis­tența opusă de Moldova, armatelor de sub conducerea sa. In 1497, Ștefan a știut să astâm­pere cu sabia sa puternică trufia polonă, a acelui rege Albert care neputând prin forță cuceri Moldova, a încercat prin vicleșug, ducând ar­mata sa la dezastru, la umilirea le­gendară din Codrii de fagi ai Mol­dovei de Nord­— așa numita Buco­vină d­e azi — la Cosmin. In timp ce în Apusul Europei Regii și Princip­ii căutau zadarnic gloria lor personală s­au cea a Casei lor prin deșarte intrigi și războaie fără folos, aci în Răsăritul Europei, un Principe Român, fără a poseda întinse regate sau preceptele politi­ce ale marilor conducători de State a știut totuși să conducă minunat firele unei grele politici, pentru bu­nul mers al țării sale, având drept singur fundament sângele ales al strămoșilor Mușatini care însemna Sinteza zăcămintelor spirituale ce dealungul veacurilor au stat dovada Sufletului și tăriei românești. Horia Ursu în multe dece­nii în urmă, fai­mosul istoric ger­man Karl Lam­­precht arăta Au­striacilor că mai puțiin maimHBUBBBM presus de unita­­tea politică stă aceea a culturii și numai națiunea care poate înfățișa mari puteri mo­rale are un viitor. înaintarea națiunilor mari stă totdeauna în mâna celor puțini numai, a conducătorilor a căror menire este să apere co­morile moștenite de la strămoși, să le îngrijească și să le desvolte mai departe. Puterea pe care au să o combată nu poate fi învinsă această libertate disciplinată. Aceleași idei le-am întâlnit — In sens românesc — și în Sămănă­­torul lui Iorga Lamprecht a trăit în Germania lipsită de unitatea națională, iar Nicolae Iorga a deschis lupta din Semănătorul într'o epocă cutremu­rată de idealul unitatii nationale românești. Mai presus de idealurile fără patrie, Iorga ca și Lamprecht a promovat idealurile înrădăcinate adânc în glia strămoșească. Orizonturile omului sunt fixate în hota­rele patriei sale, de unde el prinde puteri spre a se avânta — dacă este o forță excepțională — în spiritualitatea europeană. Lamprecht sprijinea progresul german pe patru forțe : cultură, morală, tradiție și libertate disciplinată. Mișcarea sămănătoristă por­nește lupta națională de la aceleași pietre de hotar, in primul rând, Nicolae Iorga dă o tinută de prestanță, de mândrie românească, luptei sale Fiind un popor tânăr, ne obișnuisem a admira prea servil cul­tura, instituțiile și datinele altor popoare. „Munca străină nu înain­tează neamurile, fie că se înfățișează in literatură, știință, artă de export, fie că ce aduce îngrămădită în­semnul, în simbolul aurului ce sună“. Și ges­­­tația de la 184S credea că binele nu ne poate veni de la nimeni, el stă numai în puterea noastră, în farma noastră culturală și politică. Un popor demn de el merge drept pe drumul său istoric, căutându-și soarta lui, mersul său istoric, de la care nu se poate înde­părta sau opri spre a ajuta pe altul Vrea să zică, acel popor și-a dăl­tuit personalitatea sa, care nu poate fi asemănătoare cu a altuia, că el nu se poate schimba prin voințe străine și nici nu poate apuca pe dru­murile bătute de alte popoare sau culturi, ori­cât de mari și înțelepte ar fi ele. Viața fiecărui popor e diferită de a altuia, ea cere forme particulare spre a fi statornicită. ” Semănătorul impune cunoașterea desăvârșită a­ sufletului națio­nal paralel cu înțelegerea deplină a culturii de pretutindeni: „Se poate cere literaturii românești să se desvolte pe temeiul cunoașterii desăvârșite a poporului nostru în toate locurile și în toate timpurile și a cercetării, prețuirii și întrebuințării cuminți a tuturor literaturilor de frunte ale lumii, în ceea ce ele au mai trainic, mai clasic, mai să­nătos și mai roditor. Și una și alta sunt tot atât de folositoare des­­voltării armonioase atât în literatură cât și în formele sociale. Meritul de seamă al Sămănătorului stă aici , nu este o doctrină de extreme. El nu vine să afirme principiul că ceea ce știu îmi este de ajuns și nici nu face tabula rassa cu formele împământenite spre a fi preschimbate în totul cu formele literare sau sociale ale Apusului. De aici clasica formulă : „iubirea pentru acest popor românesc, a cărui viață actuală e așa de înrădăcinată intr-un trecut de unde și astăzi își poate suge hrana, în acelaș timp când frunzele de la suprafață prind lacome cul­tura modernă“. Literaturii române îi trebuesc traduceri multe, cât de multe și variate. Ne trebuesc traduceri din întreaga literatură engleză, adâncă, b­ogată, sinceră; din literatura italiană de o putere de viață neobiș­nuită; din literaturile franceză, germană, spaniolă. Semănătorul nu a fost un curent literar îndreptat în contra literaturilor europene și nici nu a îndemnat pe nimeni să descrie numai Sârba popilor sau vie­țile domnitorilor din trecut. „Cetește deci, ești dator în cel mai înalt grad să cetești, dar nu pentru carte, nici pentru laudă, nici pentru pierdere de vre­me, ci pentru de­săvârșirea sufletu­lui tău, din care numai după acea­sta poți încerca să izvorăști frum­u­se­ea bună, frumu­sețea limpede, răcoritoare pentru oamenii. Vei întreba astfel literatu­rile clasice, vechile literaturi umane, și sfinte, ale Mediteranei armo­nioase, ale Asiei pline de credință. Vei alege pe urmă din scrisul evu­lui mediu acele lucrări în care trăiește mai bine, în forme naive, în­chegate spontaneu, viața tânără a popoarelor creștine; vei face astfel «V pMUU ICC volitiv SI «NIVWZW, XII C V­ei căuta încă odată taina armonie, între fond și formă, frumusețea așe­zată, cuviincioasă și plină de măsură. Și în sfârșit, cu multă prudență te vei apropia de acele literaturi contemporane din care nu trebue să alegi luminile putregaiurilor. Și încărcat de daruri te vei întoarce acasă“. Acasă, povestiți ! Povestiți în graiul tuturora, din toată curățe­nia sufletului, cu toată căldura inimii, lucruri mari și bune pe care se așteaptă dela voi mii de oameni. Oriunde, „literatura unui popor cată să se inspire întâiu de la viața acelui popor, ca una ce-i e mai bine cunoscută și mai iubită decât oricare alta“. Desvoltarea firească a oricărui popor cuprinde în sine tot ce se tine de ei, deci și trecutul, formând o unitate absolută, puternică și întreagă. Ghiar mișcarea junimistă a întors limba literară din formele ei abstracte aduse de școala ardeleană spre forma și subiectele populare. Desvoltarea organică a societății românești in orice domeniu de crea­ție începe și se sfârșește cu acei car­e sunt mai mulți, adică cu țăranii. O literatură se adresează tuturor păturilor sociale, ea afirmă sufletul unui popor în forme care corespund culturii timpului. Neamul româ­nesc are trebuință de „o literatură care să pornească de la el, de la ce e mai răspicat și mai caracteristic în el, de a da în acelaș timp lite­raturii universale, în formele cele mai bune ale ei, un capitol nou și original“. De altă parte, Semănătorul afirmă principiul că „popoarele trăiesc astăzi prin cultura lor“ Din păcate, cultural suntem un foarte mic popor. Lamprecht chema pe profesori „să fie purtători de cul­tură“ și-i îndemna să nu rămână numai în teorie­, numai în adevăr. Ni­colae Iorga a deschis lupta prin Semănătorul a mobilizării tuturor forțelor pentru înălțarea culturală a neamului românesc. Când un po­por așteaptă să fie chemat la viață, puterea fermecătoare o au în rân­dul întâi scriitorii. Popoarele nu cer dreptatea, ci o impun; ele nu se plâng adversarului, ci-l împiedică de a inainta. In inima biru­inței noastre ne trebue o singură cultură, cultura tuturora, de sus până jos. De altă parte, literatura cizelează limba, care este forma cea mai înaltă, cea mai deplină în care se poate exprima sufletul poporului, limba cuprinde în sine întreaga viată, timp de secole, timp de mii de ani, este ființa vie care ne vine din timpurile cele mai depărtate ale trecutului nostru și generație de generație a lucrat la elaborarea ace­stui suprem product sufletesc. Lamprecht afirma că societatea ger­mană poate progresa numai prin libertate disciplinată. La noi, această libertate disciplinată se întemeiază pe vorbirea limbii naționale de toți aceea care fac parte din acest popor, pe sentimentul de soli­daritate națională. In sfârșit, Semănătorul urmărea să înlăture orice neînțelegeri din poporul românesc pentru a se conlucra, cu iubirea frățească, la desă­vârșirea civilizației românești, întru deșteptarea acestui neam. Fiindcă Semănătorul reprezintă un ideal de viață națională, d­V etapă dintre cele mai eroice din cultura românească, o încercare izbu­tită de a prezenta unitar și organic orice manifestare socială, el nu poate fi înlăturat sau micșorat. Judecat cu sinceritate sufletească și cu competență cărturărească, Semănătorul rămâne un ideal al nă­­guințelor românești. ^ Barbu Theodorescu I ^ Adevăruri de totdeauna »» Dacă ar reuși savanții să găsească mijloace de prelungire a vieții, așa după cum găsesc pentru scurtarea ei, tare bine ar mai f«__ TELEFOANE 3.69.98. 5.63.45 și 5.90.66 PUBLICITATEA LA ADMINISTRAȚIE înscria reg. Publ­icr. Nr. 1030/838 CARTE­A 1 CITITOR -gj­rietenul nostru Mircea Eliade ■*- scria, cândva, într’un articol, despre „cărțile de căpetenie” ale culturii, care se cer mereu vizitate, mereu adâncite, ca niște insule de­­apururi tinere și proaspete in pei­sagiu, unde întoarcerile găsesc, de fiecare dată, alte comori virgine și unde sufletul revine, cu fiecare es­cală, mai flămând. Sunt acele cărți — temelii de ci­ment ale oricărei culturi serioase, solid construite — cărți ce nu cu­nosc rugina vremii și din care nu culegi numai erudiție vie, gâlgâi­­toare de sevă, ci, mai ales, tehnica pătrunderii metodice în dificultăți­le culturii, elemente esențiale întru formarea unei severe discipline a spiritului și gustului de autentică cultură. Evident, aceste cărți unde stau fundamentele și arcadele culturii disciplinate și arhitectonizate nu sunt accesibile oricui, iar lectura lor, încordată și anevoioasă, oferă înalte satisfacții intelectuale toc­mai prin treptata învingere a difi­cultăților și cucerirea lentă, dar profundă și revelatoare, a cunoș­­tiințelor ce se refuză spiritului grăbit și facil. La noi, cei dispuși să-și forme­ze o astfel de cultură temeinică, puternic sprijinită pe cercetarea migăloasă și repetată a unor „o­­pere fundamentale”, nu sunt, însă, prea numeroși, iar ancorările in paginile unor Burckardt, Marcel Granet, Werner Jaeger, sau — mai modest — în paginile unor Tacit, Tit-Liviu ori Herodot, sunt, relativ, rare. La noi, deținătorul unei diplo­me universitare se confundă, în mod greșit, cu omul de cultură, după cum, tot greșit, titratul pro­fesionist e sinonim cu intelectualul de elită. In schimb, cititorii de literatură abundă, iar mulți dintre aceștia mărturisesc o reală pasiune pentru cartea literară mijlocie care se da­rue comod, fără să fie claustră și fără să pre­tindă lectorului cine știe ce eforturi de înțelegere. Se citește mult la noi, de la romanul fran­cez, la romanul englezesc și ame­rican, tălmăcit în românește, după mu­lt mult, pasiunea puon­­cului mergea la biografiile ro­manțate ; se fac, în deosebi, lecturi din autori strict moderni, unii din­trei ei având o mare circulație in publicul de pretutindeni și fiind chiar scriitori de o recunoscută va­loare. Se revine, însă, tot mai greu și mai rar, la cartea clasică și, în aceeași măsură, se navighează tot mai șovăitor spre acele opere care reclamă cititorului o anumită doză de rutină, de sensibilitate, de pre­gătire, și care își deschid frumuseț țile lor rafinate, tehnica lor oare­cum mai complicată, unei lecturi susținută de gust literar și de oa­recare experiență a bibliotecii... Desigur, cartea literară propriu zisă, luată în general, prezință mult mai puține dificultăți de pă­trundere decât cutare operă de aspră și disciplinată informație a­­supra religiilor orientale, de pildă, sau asupra spiritului Renaș­terii europene. A crede, însă, că orice carte lite­rară înseamnă o lectură imediată și facilă, de pur divertisment, este o gravă eroare. Există și aici, în domeniul cărții literare, trepte pe care nu orice sandală poate sui, există și aici uși închise cu ivăr secret ce nu cedează decât unei mâni cunoscătoare, există și aici umbre și adâncimi ca­re se vor so­licitate, există eleganța, orgoliul și refugiul scriitorului față de citi­­torul inferior. Marea greșeală a amatorilor de cărți literare stă tocmai în faptul de a limita sensul unei lecturi la satisfacția de-a ingurgita,Teu vo­luptoasă grabă, o carte„ răvășită,­ r accelerat, cu privirea și cup­insă, dintr’odată, comod și total. Orice altă legetură, ce scapă acestui­ pri­­ncipiu suprem al cititorului banal, riscă să fie prudent și permanent ocolită. . Nu, nu pretindem să recrutăm Radu Gyr {Continuare în pag. 4-a)

Next