Vremea, iulie-decembrie 1943 (Anul 16, nr. 705-728)
1943-07-04 / nr. 705
* *1 9 f. f it : t luni «uo lei 3 LVNi il>G LEI PENTRU INSTITUȚII SQOD lei anual IN STRĂINĂTATE DUBLU Proprietar: Ziarul „Vremea" S. A. R. DIRECȚIA : VLADIMIR DONESCU Intr’o pivniță din localitatea Bochum, au fost uciși toai de 100 de copii. bombele boin(Ziarele) ȘTEFAN CEL MARE 439 DE ANI DE LA MOARTEA LUI omănii de astăzi, din întreg spațiul carpato-dunărean și până în Transnistria locuită de urmașii țăranilor luptători ai marelui Principe, își îndreaptă gândul și totdeoadată depun la, altarul de rodnică închinăciune al cultului pentru strămoșii"pioasa"amihtire datorată lui Ștefan cel Mare. Căci se împlinesc acum la 2 iulie 439 de ani de la moartea aceluia al cărui spirit și ale cărui fapte trăesc peste,veacuri constituind pentru noi cei de azi nu numai o pildă vie, dar și hotărârea statornică de a păstra întregit patrimoniul lăsat, prin truda lungei sale domnii. Personalitatea lui Ștefan cel Mare a fost covârșitoare pentru contemporani și în măsura în care acest principe român, a știut să înfrunte cu succes, susținut numai de mica sa țară, imperialismul otoman, și totdeodată și prin aceea că în lunga sa Domnie, a știut să impună prin forța armelor și prin geniul său diplomatic regilor vecini, ridicând Moldova pe culmea unui prestigiu de netăgăduit. Istoria Românilor a știut să dea totdeauna la vreme, asemenea personalități, care prin forța lor polarizatoare de energii naționale, au prilejuit ridicări pe culmi politice și de bunăstare pentru țara lor, fapt care a constituit un fundament atât de necesar veacurilor următoare. Atunci când in anul 1457, Ștefan s-a suit pe tronul strămoșilor săi Mușatini, Moldova începuse să piardă din starea de prosperitate hărăzită de bunul gospodar care a fost Alexandru cel Bun, totdeodată ea fiind mai mult ca oricând amenințată de puternicii săi vecini, Tătari, Poloni, Unguri cât și de Otomanii, care ajungând la Dunăre marcau o forță gigantică de expansiune, în plină desfășurare, către Răsăritul și Apusul Europei Dintru început Ștefan cel Mare a dus o politică de împăciure cu Otomanii, pentru a avea posibilitatea de a impune o perfectă independență vecinilor săi imediați. T17. ~fol/kl nrne+/i riAmmnil liifrtl/înA«», după ce-și asigură cetatea Chilia pentru paza graniței de Sud, alături de Cetatea Albă — așa precum Hotinul constituia paza la Nord — primește războiul cu regele Matei al Ungariei. La Baia în 1467, regele de origină română al Ungariei, era înfrânt de cel mai puternic Principe al neamului său. Apoi după o victorie strălucită împotriva Tătarilor, Ștefan reușește să sdrobească la Vaslui în 1475 — peste 120.000 de Turci, veniți împotriva sa. A fost cea mai mare biruință creștină din acea vreme. Chiar cronicarii Turcilor mărturisind cumplitul dezastru. Faima Principelui moldovean devenise europeană, însuși Papa contactăndu-l „Atlet al lui Christos’’. Pe urmă cuceritorul Constantinopolului, marele Sultan Mahomet II, suferă o grea înfrângere prin rezistența opusă de Moldova, armatelor de sub conducerea sa. In 1497, Ștefan a știut să astâmpere cu sabia sa puternică trufia polonă, a acelui rege Albert care neputând prin forță cuceri Moldova, a încercat prin vicleșug, ducând armata sa la dezastru, la umilirea legendară din Codrii de fagi ai Moldovei de Nord— așa numita Bucovină de azi — la Cosmin. In timp ce în Apusul Europei Regii și Principii căutau zadarnic gloria lor personală sau cea a Casei lor prin deșarte intrigi și războaie fără folos, aci în Răsăritul Europei, un Principe Român, fără a poseda întinse regate sau preceptele politice ale marilor conducători de State a știut totuși să conducă minunat firele unei grele politici, pentru bunul mers al țării sale, având drept singur fundament sângele ales al strămoșilor Mușatini care însemna Sinteza zăcămintelor spirituale ce dealungul veacurilor au stat dovada Sufletului și tăriei românești. Horia Ursu în multe decenii în urmă, faimosul istoric german Karl Lamprecht arăta Austriacilor că mai puțiin maimHBUBBBM presus de unitatea politică stă aceea a culturii și numai națiunea care poate înfățișa mari puteri morale are un viitor. înaintarea națiunilor mari stă totdeauna în mâna celor puțini numai, a conducătorilor a căror menire este să apere comorile moștenite de la strămoși, să le îngrijească și să le desvolte mai departe. Puterea pe care au să o combată nu poate fi învinsă această libertate disciplinată. Aceleași idei le-am întâlnit — In sens românesc — și în Sămănătorul lui Iorga Lamprecht a trăit în Germania lipsită de unitatea națională, iar Nicolae Iorga a deschis lupta din Semănătorul într'o epocă cutremurată de idealul unitatii nationale românești. Mai presus de idealurile fără patrie, Iorga ca și Lamprecht a promovat idealurile înrădăcinate adânc în glia strămoșească. Orizonturile omului sunt fixate în hotarele patriei sale, de unde el prinde puteri spre a se avânta — dacă este o forță excepțională — în spiritualitatea europeană. Lamprecht sprijinea progresul german pe patru forțe : cultură, morală, tradiție și libertate disciplinată. Mișcarea sămănătoristă pornește lupta națională de la aceleași pietre de hotar, in primul rând, Nicolae Iorga dă o tinută de prestanță, de mândrie românească, luptei sale Fiind un popor tânăr, ne obișnuisem a admira prea servil cultura, instituțiile și datinele altor popoare. „Munca străină nu înaintează neamurile, fie că se înfățișează in literatură, știință, artă de export, fie că ce aduce îngrămădită însemnul, în simbolul aurului ce sună“. Și gestația de la 184S credea că binele nu ne poate veni de la nimeni, el stă numai în puterea noastră, în farma noastră culturală și politică. Un popor demn de el merge drept pe drumul său istoric, căutându-și soarta lui, mersul său istoric, de la care nu se poate îndepărta sau opri spre a ajuta pe altul Vrea să zică, acel popor și-a dăltuit personalitatea sa, care nu poate fi asemănătoare cu a altuia, că el nu se poate schimba prin voințe străine și nici nu poate apuca pe drumurile bătute de alte popoare sau culturi, oricât de mari și înțelepte ar fi ele. Viața fiecărui popor e diferită de a altuia, ea cere forme particulare spre a fi statornicită. ” Semănătorul impune cunoașterea desăvârșită a sufletului național paralel cu înțelegerea deplină a culturii de pretutindeni: „Se poate cere literaturii românești să se desvolte pe temeiul cunoașterii desăvârșite a poporului nostru în toate locurile și în toate timpurile și a cercetării, prețuirii și întrebuințării cuminți a tuturor literaturilor de frunte ale lumii, în ceea ce ele au mai trainic, mai clasic, mai sănătos și mai roditor. Și una și alta sunt tot atât de folositoare desvoltării armonioase atât în literatură cât și în formele sociale. Meritul de seamă al Sămănătorului stă aici , nu este o doctrină de extreme. El nu vine să afirme principiul că ceea ce știu îmi este de ajuns și nici nu face tabula rassa cu formele împământenite spre a fi preschimbate în totul cu formele literare sau sociale ale Apusului. De aici clasica formulă : „iubirea pentru acest popor românesc, a cărui viață actuală e așa de înrădăcinată intr-un trecut de unde și astăzi își poate suge hrana, în acelaș timp când frunzele de la suprafață prind lacome cultura modernă“. Literaturii române îi trebuesc traduceri multe, cât de multe și variate. Ne trebuesc traduceri din întreaga literatură engleză, adâncă, bogată, sinceră; din literatura italiană de o putere de viață neobișnuită; din literaturile franceză, germană, spaniolă. Semănătorul nu a fost un curent literar îndreptat în contra literaturilor europene și nici nu a îndemnat pe nimeni să descrie numai Sârba popilor sau viețile domnitorilor din trecut. „Cetește deci, ești dator în cel mai înalt grad să cetești, dar nu pentru carte, nici pentru laudă, nici pentru pierdere de vreme, ci pentru desăvârșirea sufletului tău, din care numai după aceasta poți încerca să izvorăști frumuseea bună, frumusețea limpede, răcoritoare pentru oamenii. Vei întreba astfel literaturile clasice, vechile literaturi umane, și sfinte, ale Mediteranei armonioase, ale Asiei pline de credință. Vei alege pe urmă din scrisul evului mediu acele lucrări în care trăiește mai bine, în forme naive, închegate spontaneu, viața tânără a popoarelor creștine; vei face astfel «V pMUU ICC volitiv SI «NIVWZW, XII C Vei căuta încă odată taina armonie, între fond și formă, frumusețea așezată, cuviincioasă și plină de măsură. Și în sfârșit, cu multă prudență te vei apropia de acele literaturi contemporane din care nu trebue să alegi luminile putregaiurilor. Și încărcat de daruri te vei întoarce acasă“. Acasă, povestiți ! Povestiți în graiul tuturora, din toată curățenia sufletului, cu toată căldura inimii, lucruri mari și bune pe care se așteaptă dela voi mii de oameni. Oriunde, „literatura unui popor cată să se inspire întâiu de la viața acelui popor, ca una ce-i e mai bine cunoscută și mai iubită decât oricare alta“. Desvoltarea firească a oricărui popor cuprinde în sine tot ce se tine de ei, deci și trecutul, formând o unitate absolută, puternică și întreagă. Ghiar mișcarea junimistă a întors limba literară din formele ei abstracte aduse de școala ardeleană spre forma și subiectele populare. Desvoltarea organică a societății românești in orice domeniu de creație începe și se sfârșește cu acei care sunt mai mulți, adică cu țăranii. O literatură se adresează tuturor păturilor sociale, ea afirmă sufletul unui popor în forme care corespund culturii timpului. Neamul românesc are trebuință de „o literatură care să pornească de la el, de la ce e mai răspicat și mai caracteristic în el, de a da în acelaș timp literaturii universale, în formele cele mai bune ale ei, un capitol nou și original“. De altă parte, Semănătorul afirmă principiul că „popoarele trăiesc astăzi prin cultura lor“ Din păcate, cultural suntem un foarte mic popor. Lamprecht chema pe profesori „să fie purtători de cultură“ și-i îndemna să nu rămână numai în teorie, numai în adevăr. Nicolae Iorga a deschis lupta prin Semănătorul a mobilizării tuturor forțelor pentru înălțarea culturală a neamului românesc. Când un popor așteaptă să fie chemat la viață, puterea fermecătoare o au în rândul întâi scriitorii. Popoarele nu cer dreptatea, ci o impun; ele nu se plâng adversarului, ci-l împiedică de a inainta. In inima biruinței noastre ne trebue o singură cultură, cultura tuturora, de sus până jos. De altă parte, literatura cizelează limba, care este forma cea mai înaltă, cea mai deplină în care se poate exprima sufletul poporului, limba cuprinde în sine întreaga viată, timp de secole, timp de mii de ani, este ființa vie care ne vine din timpurile cele mai depărtate ale trecutului nostru și generație de generație a lucrat la elaborarea acestui suprem product sufletesc. Lamprecht afirma că societatea germană poate progresa numai prin libertate disciplinată. La noi, această libertate disciplinată se întemeiază pe vorbirea limbii naționale de toți aceea care fac parte din acest popor, pe sentimentul de solidaritate națională. In sfârșit, Semănătorul urmărea să înlăture orice neînțelegeri din poporul românesc pentru a se conlucra, cu iubirea frățească, la desăvârșirea civilizației românești, întru deșteptarea acestui neam. Fiindcă Semănătorul reprezintă un ideal de viață națională, dV etapă dintre cele mai eroice din cultura românească, o încercare izbutită de a prezenta unitar și organic orice manifestare socială, el nu poate fi înlăturat sau micșorat. Judecat cu sinceritate sufletească și cu competență cărturărească, Semănătorul rămâne un ideal al năguințelor românești. ^ Barbu Theodorescu I ^ Adevăruri de totdeauna »» Dacă ar reuși savanții să găsească mijloace de prelungire a vieții, așa după cum găsesc pentru scurtarea ei, tare bine ar mai f«__ TELEFOANE 3.69.98. 5.63.45 și 5.90.66 PUBLICITATEA LA ADMINISTRAȚIE înscria reg. Publicr. Nr. 1030/838 CARTEA 1 CITITOR -gjrietenul nostru Mircea Eliade ■*- scria, cândva, într’un articol, despre „cărțile de căpetenie” ale culturii, care se cer mereu vizitate, mereu adâncite, ca niște insule deapururi tinere și proaspete in peisagiu, unde întoarcerile găsesc, de fiecare dată, alte comori virgine și unde sufletul revine, cu fiecare escală, mai flămând. Sunt acele cărți — temelii de ciment ale oricărei culturi serioase, solid construite — cărți ce nu cunosc rugina vremii și din care nu culegi numai erudiție vie, gâlgâitoare de sevă, ci, mai ales, tehnica pătrunderii metodice în dificultățile culturii, elemente esențiale întru formarea unei severe discipline a spiritului și gustului de autentică cultură. Evident, aceste cărți unde stau fundamentele și arcadele culturii disciplinate și arhitectonizate nu sunt accesibile oricui, iar lectura lor, încordată și anevoioasă, oferă înalte satisfacții intelectuale tocmai prin treptata învingere a dificultăților și cucerirea lentă, dar profundă și revelatoare, a cunoștiințelor ce se refuză spiritului grăbit și facil. La noi, cei dispuși să-și formeze o astfel de cultură temeinică, puternic sprijinită pe cercetarea migăloasă și repetată a unor „opere fundamentale”, nu sunt, însă, prea numeroși, iar ancorările in paginile unor Burckardt, Marcel Granet, Werner Jaeger, sau — mai modest — în paginile unor Tacit, Tit-Liviu ori Herodot, sunt, relativ, rare. La noi, deținătorul unei diplome universitare se confundă, în mod greșit, cu omul de cultură, după cum, tot greșit, titratul profesionist e sinonim cu intelectualul de elită. In schimb, cititorii de literatură abundă, iar mulți dintre aceștia mărturisesc o reală pasiune pentru cartea literară mijlocie care se darue comod, fără să fie claustră și fără să pretindă lectorului cine știe ce eforturi de înțelegere. Se citește mult la noi, de la romanul francez, la romanul englezesc și american, tălmăcit în românește, după mult mult, pasiunea puoncului mergea la biografiile romanțate ; se fac, în deosebi, lecturi din autori strict moderni, unii dintrei ei având o mare circulație in publicul de pretutindeni și fiind chiar scriitori de o recunoscută valoare. Se revine, însă, tot mai greu și mai rar, la cartea clasică și, în aceeași măsură, se navighează tot mai șovăitor spre acele opere care reclamă cititorului o anumită doză de rutină, de sensibilitate, de pregătire, și care își deschid frumuseț țile lor rafinate, tehnica lor oarecum mai complicată, unei lecturi susținută de gust literar și de oarecare experiență a bibliotecii... Desigur, cartea literară propriu zisă, luată în general, prezință mult mai puține dificultăți de pătrundere decât cutare operă de aspră și disciplinată informație asupra religiilor orientale, de pildă, sau asupra spiritului Renașterii europene. A crede, însă, că orice carte literară înseamnă o lectură imediată și facilă, de pur divertisment, este o gravă eroare. Există și aici, în domeniul cărții literare, trepte pe care nu orice sandală poate sui, există și aici uși închise cu ivăr secret ce nu cedează decât unei mâni cunoscătoare, există și aici umbre și adâncimi care se vor solicitate, există eleganța, orgoliul și refugiul scriitorului față de cititorul inferior. Marea greșeală a amatorilor de cărți literare stă tocmai în faptul de a limita sensul unei lecturi la satisfacția de-a ingurgita,Teu voluptoasă grabă, o carte„ răvășită, r accelerat, cu privirea și cupinsă, dintr’odată, comod și total. Orice altă legetură, ce scapă acestui principiu suprem al cititorului banal, riscă să fie prudent și permanent ocolită. . Nu, nu pretindem să recrutăm Radu Gyr {Continuare în pag. 4-a)