Argeş, 1970 (Anul 5, nr. 1-12)

1970-06-01 / nr. 6

. Biblioteca ARGESURMUZ T­e­a­t­r­u­l d­e hîrtiePAUL EI­ERA C, N. LABIS Etfrictori áá­m tau ftrtie ! O scrisoare inedită a lui EMINESCU ШСА DIN 1882 semne neliniştitoare ale teribi­lului flagel, care avea să ducă la deznodămîntul fatal din 1839, devin din ce în ce mai evidente în viaţa şi activitatea mare­lui nostru poet. Patru scrisori trimise în acel an prietenei şi iubitei sale, poeta Veronica Miele, păstrate în arhiva­­ Mu­zeului de istorie al jude­ţului Prahova, sunt o măr­turie a suferinţelor­­ care se înteţeau şi a neliniştii care-l cuprinsese. Conţinutul scrisorilor reflectă o rapidă evolu­ţie a bolii, accelerată de intensele eforturi pe care i le impuneau munca pli­nă de răspundere în re­dacţia ziarului „Timpul" şi eforturile scrisului. Prima scrisoare, cea din 21 februarie 1882, es­te străbătută de la înce­put şi pînă la sfîrşit de semnalul de alarmă. De cel puţin trei ori poetul revine asupra durerii sale: „...capul numai mai rău mă doare, încît dacă ai fi aci, n-ai şti ce să-mi faci ca s-adorm“. La un moment dat i se pare că suferinţa este „efectul unei binevoitoare şi pre­mature primăveri...“ sau al oboselii provocate de ascultarea celor două concerte date de Sara­saie, pe care le găsise „admirabile“........mai sunt două ceasuri pînă atunci (plecarea trenului) și-fi voiu duce scrisoarea la gară. Tot mă doare ca­pul. Afarâ-i răcoare și senin de lună - poate mi-o mai trece..." Și­­mai departe : „Dacă ar ajunge azi (sărutarea so­licitată pe aripile vîntu­­lui) desigur că mi-ar tre­ce durerea". In cea de-a doua, (28 februarie 1882), poetul se apără cu energie împo­triva învinuirii nedrepte de infidelitate şi de re­fuz la invitaţia de a veni la Iaşi pe care Veronica Micle i-o adusese în scri­sori anterioare. Chiar de la început, cu o sinceri­tate brutală şi deznădăj­duită, el aruncă în spri­jinul apărării sale, ter­menul de „bolnav“, invo­­cînd, pentru a-şi dovedi nevinovăţia, starea în care se afla. Se pare că Veronica îi anunţa poe­tului că ar vrea să retear­­gă la Viena şi să-şi schimbe modul de exis­tenţă. Generos pînă la jertfă, cum s-a manifes­­tat în toate ocaziile, Eminescu se arată înţele­gător şi de data aceasta. „Eu nu mă opun fericirii tale, dacă crezi că un alt mod de viaţă ar fi mai bun pentru tine...“ Bol­nav şi fără poziţie socia­lă sigură, el îşi dă sea­ma că nu poate asigura fiinţei dragi un trai mo­dest şi „poate fericit": „...sărac precum bine ştii că sunt şi avînd pururea grija zilei de mîine, tu crezi că eu aş putea fi atît de nelegiuit să pot veni lingă tine şi să nu vreau să viu ?“ În con­tinuare, o roagă să-l ier­te că a îndrăznit s-o iu­bească şi a aruncat o umbră de mizerie asupra vieţii aceleia care“... i-a dăruit o rază de ferici­re...“ Ii mai cere să-l ui­te, asigurînd-o că el n-o va uita niciodată : „Tu ai fost şi eşti viaţa mea, cu tine a început şi s-a în­cheiat şi dacă nu trăiesc pentru a gîndi măcar la tine, nu am la ce trăi.“ Vis de aur al vieţii sale, poetul nu părăseşte însă dorinţa de a fi îm­preună. Lupta dintre pa­siunea care-l stăpîneşte şi condiţiile materiale o­­biective îi macină viaţa şi, cum mărturiseşte el însuşi, are influenţe gra­ve asupra sănătăţii sale. Nefericitele urmări ale acestui zbucium nu întîr­­zie a se arăta chiar în anul următor. Ambele documente, scăldate în atmosfera ro­manică a unei imense nefericiri sunt redactate într-un stil cu nimic mai prejos de nobleţea şi gingăşia gîndurilor şi sentimentelor ce-o stră­bat. Scrisul, deşi mai păs­trează vigoarea vechilor trăsături unghiulare emi­nesciene, lasă deseori loc la trunchieri şi lipsuri ne­obişnuite la unul din scriitorii români la care forma era înălţată la rang de cult. Sunt reflexe ale dramei pe care o în­făţişează. După ştiinţa noastră, prima dintre aceste scri­sori nu a mai fost pu­blicată. Draga mea Veronică, lartä-mä cä nu ţi-am scris imediat, căci am pri­mit scrisoarea ta ieri seara şi-fi răspund abia azi- Am o cumplită nevralgie la cap — efectul unei binevoitoare şi premature primăveri se vede — şi chiar acum aă-fi scriu decit pentru a-ţi cere iertare că nu ţi-am răspuns imediat la scrisoarea ta gentilă şi dulce-Nu-i aşa că tu mă scuzezi şi nu mi-o iei anume de rău în consideraţia nevralgiei ? Ce or fi avînd scrisorile de cam întârzie ? în 18 mi-ai trimis una pe cea din urmă la 20 am primit-o abia-Mă frec cu mina pe frunte şi-ncerc s-fi spune mii de lucruri pe care le aveam alaltăseară, în minte: capul numai mai rău mă doare încît dac-ai fi aci, n-ai ști ce să-mi faci ca s-adorm. Se vede că durerea asta e o urmare a concer­tului al doilea a lui Sarasa­te, care a fost admira­bil, ca și cel de ’ntâiu. Apropos ! D-nul M. Costin ce (?) aud că, după cererea sa proprie, va fi permutat la Curtea de Argeş, în aceeași calitate în care e la Neamț. A­­ceasta cerere a făcut-o de acum opt sau zece zile la ministeriu și i s-a acordat-Signe de la profondeur du sentiment (?) Vorbă să fie- Asta încă o dată pentru a arăta că (indes­cifrabil) acest om-Mifico dragă, tu poate­i fi dormind deja, căci eu scriu asupra plecării trenului — adecă mai sunt două ceasuri păn’atunci și-fi voiu duce scrisoarea la gară- Tot mă doare capul — afară-i răcoare și senin de lună — poate mi-a mai trece. Te sărut de multe, multe ori, dragă pasăre voioasă, te rog să-mi ierfi dispoziția cam deranjată cu care-fi scriu şi să-mi trimiţi o guriţă îndărăt pe aripile vîntului. Dac-ar ajunge azi desigur că mi-ar trece durerea. Al tău EMINESCU „1ъ »'kart/tsT Prof. N. I. SIMACHE Itfl Directorul Muzeului de­­ istorie al judeţului VjK ц- LmXi/* Im-' Prahova & . . J rlorev. juT­ t­­*»•*. CARTEA DE CRITICĂ semnează: Edgar Papu Adrian Marino Dan Laurențiu Dan Cristea Petru Popescu Dana Dumitriu Mircea Iorgulescu Z. Sângeorzan Gh. Grigurcu Constantin Călin I. Negoiţescu în numărul viitor: ~ 21 fevr. 882

Next