Argeş, 1970 (Anul 5, nr. 1-12)

1970-09-01 / nr. 9

şotron fantasticul şi graniţele sale Literatura fantastică a ajuns să fie privită, şi nu numai la noi, cu îngri­jorătoare suspiciune, acuzată de eva­zionism, considerată un joc hiperin­­telectual şi inutil. Cei mai înţelegă­tori, printr-un efort de generozitate, o tolerează ca pe un divertisment, în­­tr-un cuvint, e un fel de cenuşăreasă, soră bună, pentru cititorul dornic de evadare din cotidian, cu romanul po­liţist sau de aventuri, tratată cu în­găduinţă ori condescendenţă, un fel de­­rudă săracă a marii literaturi rea­liste. Şi totuşi e mai veche decit a­­ceasta din urmă, primele forme epice avînd întotdeauna elemente suprana­turale, feerice sau numai stranii. Pe deasupra, nu-i uşor de stabilit grani­ţa dintre fantastic şi realism (adică acel imaginar analog realităţii), toate încercările de definire a acestor no­ţiuni în aparenţă atît de evident o­­puse suferind de imprecizie. Nu ex­clama Dostoievski : „Nimic nu-i mai fantastic decit realitatea" ? Iar Bal­zac nu-i spunea prietenului său, poli­ţistul Vidocq:“ A, dumneata crezi în realitate ? Mă înduioşezi ! Nu te-aş fi crezut atît de naiv... Să fim serioşi ! Noi sîntem cei care facem realitatea" ?. (apud Marcel Schneider Fayard, 1964). De remarcat că majoritatea defini­ţiilor ţin seama de un factor prin ex­celenţă subiectiv : reacţia cititorului. Acesta, pus în faţa unei întîmplări neobişnuite, ieşite din comun, caută o explicaţie raţională şi nu o găseşte ori nu e sigur de ea. Caillois : „Orice literatură fantastică înseamnă ru­perea ordinei recunoscute, irumperea inadmisibilului în sinul inalterabilei legităţi cotidiene“. (Cine stabileşte ce este admisibil şi ce nu ?) Castex : „Fantasticul (...) se caracterizează (...) printr-o intruziune brutală a miste­rului în cadrul vieţii reale“ (Dar via­ţa însăşi e un mister!...) Louis Vax : „Povestirea fantastică ne înfăţişează, nouă, locuitori ai unei lumi reale, nişte oameni ca şi noi, plasaţi deoda­tă în faţa inexplicabilului". (Ce era inexplicabil ieri, astăzi poate fi ex­plicat ştiinţific). într-o carte publicată acum două luni, Tzvetan Todorov ţine şi el seama de lector în construirea defini­ţiei fantasticului, dar de un „lector implicit“, adică lectorul cerut de în­săşi structura specifică a acestui gen literar. (Vezi Tzvetan Todorrov Intro­duction à la litterature fantastique, Ed. du Seuil, 1970). Cititorul, susţine esteticianul structuralist, pendulează între o explicaţie naturală a întîm­­plării insolite care i se prezintă in­tr-o povestire fantastică şi o expli­caţie supranaturală. Această pendula­re îi creează o stare de ezitare (de frică) spunea Louis Vax în Seduction de l’etrange) care dovedeşte că ne a­­flăm în faţa unei opere literare fan­tastice. Ezitarea aceasta o poate avea şi unul din personaje (nu e întîmplă­­toare folosirea cu predilecţie a per­soanei ( în cazul naraţiunii fantasti­ce), fantasticul fiind „un caz particu­lar al categoriei mai generale a viziunii ambigue“. Important este ca cititorul (implicit?) să respingă inter­pretarea alegorică precum şi cea pur poetică. Aici lucrurile se complică şi pînă la urmă am rămas cu impre­sia că, vrînd să depăşească definiţiile anterioare (să treacă de la lectorul real la cel „implicit"), nici Todorov nu izbuteşte să dea o definiţie cu­prinzătoare şi precisă în acelaşi timp. Fantasticul, după el, e un sentiment evanescent (ezitarea), depinzind în întregime de cititor şi criticile pe ca­re i le aduce lui Caillois sau Love­­craft se întorc împotriva lui însuşi. O operă fantastică, în această con­cepţie, nu poate fi receptată ca atare decit pentru o clipă, în momentul de ezitare şi incertitudine al [Cititoru­lui ; pînă atunci, ea ţine de dome­niul miraculosului, cititorul negăsind decît explicaţii supranaturale, iar după aceea, cind intervin explicaţiile raţionale, intră în graniţele straniului. Fantasticul, aşadar, ca gen literar, nu există decit într-o ipostază ideal-teo­­retică. De aceea aş propune ca ope­rele susceptibile să fie receptate ca fantastice, pentru că declanşează fie o stare de incertitudine, perplexitate, fie una de frică, să fie considerate ca aparţinind miraculosului (basmele, feeriile) straniului (romanul negru, go­tic, o parte din povetirile lui Poe şi Hoffmann), oniricului, iar fantasticul să fie nu o categorie literară ci o no­ţiune categorială a psihologiei esteti­ce. Altfel teritoriul acestui gen lite­rar ar fi extins nepermis de mult (interferind şi pe cel al realismului de tip dostoievskian , de pildă Kafka ce este ?) și ar avea o instabilitate de-a dreptul exasperantă pentru es­tetician și criticul literar. In sensul acesta am încercat să al­cătuiesc o antologie a literaturii fan­tastice franceze, de la Cazotte și pînă la Robert Pinget, lărgind con­ceptul dincolo de hotarele literaturii fantastice ca gen literar născut, să zicem, în romantism şi ilustrat în a­­cea epocă mai ales de operele lui Hoffmann. Astfel am putut introduce în această antologie care o contrazice şi pe aceea a lui Castex ca şi pe a­­ceea a lui Caillois, şi fantasticul de tip romantic (oniric sau straniu), şi pe acela de tip suprarealist (bineîn­ţeles proza, poezia, cum bine au ară­tat — pe căi deosebite — Louis Vax şi Matei Călinescu, nu intră în cîmpul fantasticului, care nu se poate naşte fără un spaţiu epic) şi acela mai eclec­tic, contemporan, ocolind doar opere­le de science-fiction. Interesantă ar fi publicarea unei antologii a literaturii fantastice ro­mâneşti, de la Eminescu (sau chiar de la „Cărţile populare“) şi pînă în prezent, care ar arăta cît de exage­rată e opinia după care literatura română ar fi o literatură eminamen­te realistă. Asta chiar dacă o definiţie exactă şi cuprinzătoare a noţiunii de litera­tură fantastică se arată a fi mai greu de dat. D. ŢEPENEAG semne Moda Sorescu şi moda anti- Sorescu Totul se poate explica pe lu­mea asta : de ce e pămîntul ro­tund şi de ce nu poate fi decit plat, de ce e Eminescu realist critic şi A. Toma genial, de ce ne amuză uneori tectrina, calma, simpatica domnişoară Prostie, şi de ce alteori ne poate împinge la­­sinucidere. Totul se poate explica, dar nu întotdeauna fără greutate şi nu întotdeauna fără durere. Şi poate că fenomenul cel mai anevoie de explicat e reaua credinţă, reaua credinţă pur şi simplu, fără complexe şi fără complicaţii. Unde apare domnia-sa, îndo­ielile se spulberă, insomniile devin ridicole. Nici o lovitură nu-şi mai poate greşi ţinta, nici un gest inutil nu­­e de ima­ginat. Ce e de făcut ? întreabă reaua credinţă. De exemplu, e de scris un articol despre poe­zia lui Marin Sorescu. Nu e nevoie să se dea impresia că există vreaun efort de a-l în­ţelege pe poet, cititorul va afla de­­la bun început că nu e ni­mic de înţeles. Nu e nevoie să se dea iluzia obiectivităţii, pen­tru că — evident — n-ai faţă de ce manifesta obiectivitate, autorul discutat fiind o pură inexistenţă. „Cum era de aşteptat, şi în cel de-al cincilea volum, „Tu­şiţi“ (Ed. Eminescu, 1970), Marin Sorescu trădează esenţa liris­mului“. Bine, o trădează, rău face, merită să ne intitulăm articolul „Facilitate şi striden­ţă“ („Tomis“, nr. 7 , semnează George Gu­oescu). Totul e lim­pede, dar de ce „era de aştep­tat“, de ce era atît de sigur că se va purta atît de urît cu „esenţa lirismului" ? A mai fă­cut şi altădată ? Bine­înţeles că da, Sorescu nu e la prima tră­dare şi mereu tot esenţa liris­mului a trădat-o. Doar toată lumea ştie încă din leagăn cum arată această admirabilă esenţă, care ne hrăneşte pe toţi , să te-apuci s-o trădezi e o faptă demnă doar de un autor de a­­necdote. Ce are mai întîi şi mai întâi Marin Sorescu ? Mai întîi şi mai întîi el are nişte idei. Şi cum pro­cedează cu ele ? Simplu : le compromite. In ce fel ? „Prin­tr-o anecdotică facilă". Oricum, „Adevărul e că lui Marin So­rescu nu-i lipsesc ideile, nici vorbă de sursă livrescă“. Aşa­dar nu e un biet autor livresc ; după cum recenzentul a aflat de mult, unor asemenea autori ideile le lipsesc. Lui Sorescu, nu. Şi nu numai că are idei, dar sunt idei proprii, ieşite din capul lui, nu luate din cărţi. De pildă : „Materia poemei „Sime­trie“ e trasă din literatura lui Alain Robbe-Grillet („In labi­rint“), Michel Bator („întrebuin­ţarea timpului“), L. Durrell („Cefalii“), F. Arrabal („Labi­rint ) şi Fr. Dürrenmatt („Frank al V-lea,,)". Punct. Ne gîndim îngroziţi cît trebuie să fi tras la materie poetul, pentru că sin­tem­ obligaţi să adăugăm că tot în „Simetrie“, a copiat cuvint cu cuvint şase paragrafe (detec­tate de noi la marea bibliotecă din Oxford) din o ediţie arabă a Pand­atantrei, fără­­a mai pune la socoteală trei versuri egip­tene în scriere cuneiformă pe care le-a desfăcut cui după cui şi le-a bagat toate în poemul lui. Concluzia articolului e cea aş­teptată cu firească nerăbdare : „Un autor care a început cu pa­rodie e normal să sfîrşească în autoparodie". O frază de­ o lo­gică riguroasă, construită după mediciul (mai puţin cunoscut) : „Cine fură azi un ou, mîine va fura un bou“, cu variantele : „Cine scrie azi poezii, mîine, poimîine, îi văd şi la cinema­tecă" şi „Cine reuşeşte să pu­blice năzdrăvănii agresive într-o revistă de prestigiu devine cri­tic temut“. Ani şi ani­versurile, proza teatrală, eseurile lui Marin So­rescu au fost lăudate cu şi fără măsură. S-a născut moda Sorescu şi orice poet care-şi permitea să aibă umor devenea automat „sorescian“. Poetul res­pectiv, acuzat pe drept sau pe nedrept, n-av­ea să mai fie pri­etenul lui Sorescu. Şi n-avea să-i mai fie prieten poate şi din alte motive, de tot felul. Din invidie , Sorescu e un poet re­marcabil, autorul unei piese excelente și al unor pagini stră­lucitoare despre Urmuz. Dar poate nu numai din invidie : uneori, prefăcindu-se că se joa­că, poetul spune lucruri de mare profunzime ; alteori, crezînd că se preface, spune intr-adevăr cuvinte fără greutate. Succesul său meritat n-a fost cîştigat lesne, (mulţi sînt cei care, la noi, îşi cîştigă gloria fără con­cesii ?). Motive pentru a anti­patiza un poet adevărat se gă­sesc oricînd, iar cînd mai are şi succes, e o adevărată plăcere să le cauţi... A existat moda Sorescu. De la o vreme se înmulţesc sem­nele unei noi mode, cu sens contrar. Cu atît m­ai mare e sa­tisfacţia de a citi, in asemenea împrejurări, o cronică literară la obiect, scrisă cu deosebită preţuire pentru poet, de către un critic d­e poezie cum e L. Raicu, niciodată adept gălăgios al modei Sorescu. Intre înjură­turi şi pledoarii „pro domo“, cuvîntul g­îndit se încarcă de o anume demnitate. Dar să revenim. Deci — spu­ne recenzentul — comparaţiile lui Sorescu sînt „ultrabanale" ; „poeziile erotice, oite se găsesc în volum, sînt dizgraţioase“, „în persoana lui Marin Sorescu a­­vem un gasponard“, „depărtat de marea poezie“, „calambururi de calitate îndoielnică" etc. Ei, da, din nefericire, în mai toate aceste minciuni e şi ceva ade­vărat. Dar tot minciuni rămîn. Moda Sorescu a fost un spec­tacol de-o voioșie excesivă. Moda anti-Sorescu mi se pare jalnică*). Florin MUGUR *) Un fenomen amuzant (dacă ironia groasă poate fi amu­zantă) : naşterea concomitent a unei „mode N. Mano­lesc­u" şi a unei „mode anti-Manolescu“. Fraze cu un neplăcut ton de reclamă se întîlnesc­­ în dis­cuţia pe marginea­­unei cărţi despre care chiar şi criticul ei cel mai puţin binevoitor recu­noaşte că e scrisă cu competen­ţă şi talent — cu asemenea ze­flemele, de-a dreptul uluitoare la un autor de elevaţia şi dis­tincţia lui Adrian Marino : „Lansată (...) asemenea un­ui produs cosmetic“, cartea, „de un evident eclectism" ar aparţine unuii „critic care nu prea pre­ţuieşte munca de bibliotecă“, autor de „foiletoane provizorii“ — şi nu de foiletoane definitive, ca alţii — ,,­urechist în sfera ideilor" etc. m­old DUM : (Magistral) Aşa s-a­r zi­ce... ORUR : îmi face impresia că m-am înşelat... eu... şi că de fapt tu ai dreptate... DUM : (Zvî­rle bani) Am trecut şi de colţul ăsta... ORUR : Cine trece de-un colţ înseamnă că a trecut de el. DUM : Normal... şi popa a şi ajuns aproape la capăt... ORUR : (Scoate capul din sac ca un animal nervos) Ceea ce nu înseamnă c-o s-o ia iar de la capăt... DUM : Numai cu­­alt prilej... ORUR : (înfundat, ca un rimjet) Numai dacă­ ar muri unul din noii de exemplu... S. MARIA : N-a fost uitată găina ? MARIA : (Prompt). Găinile, vrei să zici... ORUR : Ptii, vrei să zici... DUM : Am aranjat totul. ORUR : Putem fi siguri... NADAM : (Scoate sacul) Era­­numa­idec­ît nevoie ,să n­ o pu­nem sacii ăştiia-n cap? (Fata-i exprimă imbecilitate și can­doare) ORUR : Așa suplinim lipsa hai­nelor de­­doliu... DUM : Nici miu există un mai bun procedeu de luptă îm­potriva soarelui... noi... cînd eram în război şi era frig... spintecam... şi ne viram în burţile cailor... ORUR : Ceea ce nu înseamnă că veţi primi pensie de ur­maşi. DUM : Nu aici vroiam să a­­ju­ng şi apăsam p­e utilitatea unui procedeu. (Strigăt­­din­­faţă : „Opriţii ! Trece un convoi mortuar“. Se aşază pe scaune, la umbră. Se şterg de sudoare) ORUR : Credeţi că e­­posibili să mai dureze mult ? NADAM : (C-o gură amar-dul­­ce) nu... mai e puţin... î-i m­­ a vă­ dică sacul de­­pe cap ş­i-şi şterge sudoarea) ORUR : Mă gîndesc că poate..! DUM : (Face semn M­ariei să-i aducă apă lui Orur) Dă-i un pahar... ORUR : ...există ceva inteligen­ţă şi-n capul popilor ăstora... de lungesc atîta procesiunea... to­t ce-i posibil ca s-o vezi că se ridică din sicriu și că to­tul... DUM : N­e ridicăm imediat... (Maria aduce apa) NADAM : (Se ridică în picioa­re) E um comv­oi mortuar care barează drumul. ORUR : Ce ? NADAM : Un conv­oi mortuar. ORUR : Cum un convoi mor­tuar ? NADAM : E alt convoi mortuar. (Preoţii vin şi se aşază şi ei la umbră, pe scaun) UN PREOT : (Spre alt preot) Destul de sărăcuţ convoiul... deşi se zicea că-s bănoşi... mă rog... aveam o urmă de re­gret... (se ridică în picioare) ...dar nu cred ca ei s-o fi ni­ne­e­rit mai bine decit n­oi... (se uită la ceas)... durează... ALT PREOT : (Mustrător, pri­mului) Nu e bine ca în faița credincioșilor... UN PREOT: (Cucernic, cap ple­cat) Amin. (Gest hieratic cu mina) ORUR : Nu mai pornim ? (Stri­găt foarte depărtat: „Opriţi!“) NADAM : Ce s-a întâmplat ? DUM : (S­e ridică) Ce e? (Pără­seşte scena) (Tăcere. Un preot vede pi­cioarele F. Mar pe scaun. Îşi­ face critic­e.. Dum revine şi se aşază.) DUM : (Aşezîndu-se) Un con­voi... mortuar...­­ ORUR : Ştiam asta...­­DUM : Nu cel care ne-a oprit pe n­oii... altul... ORUR : Cum altul? DUM : Un alt convoi trece şi l-a oprit pe cel care ne-a oprit pe noi... UN PREOT : (Persuasiv) Strada asta e drumul cel mai drept spre cimitir... şi dacă ai m­e­­no­roc­ul să-ţi iasă în faţă de pe-o stradă laterală cineva, trebuie să aştepţi. NADAM : Da... aşami... ORUR : (Preotului) Şi dumnea­ta... se pare că ştii cel mai bine drumul cel mai drept... PREOTUL : Aşia-i... DUM : îl mai ştim şi noi... PREOTUL : (Demn) Nu dispu­neţi însă de tăria noastră d­e caracter... ORUR : Caracter? Pentru ce tărie ?... PREOTUL­­: ...de ştiinţa... CEILALŢI : de Ştiinţa... ORUR : Care ? PREOTUL : ...de rigoarea... CEILALŢI : ...de rigoarea.. ORUR : Ce ? CUM : Cum ? PREOTUL : ...de-a păşi exact... CEILALŢI : ...de-a păşi­­exact ? ORUR: Cum ? PREOTUL : Cum trebuie... CEILALŢI : (imirar­e) Cum tre­buie ! ? PREOTUL : Uite... dacă n-aş fi eu prezent, cred că v-ar veni prin cap să goniţi caii de la dric piînă­­ ar crăipa... iar voi aţi face cros în spatele dri­cului... CEILALŢI : ...am face cros în spatele dricului ? DUM : (In avanscenă) Gata ! (Se regrupează. Pornire. Strigăt, dinafară : „Staţi !... Un con­voi mortuar !“ (Cum iese ner­­­­vos) DUM : (Initrînd) Intr-adevăr... un alt convoi mortuar... Ie-a­­ieşit înainte şi le-a oprit... (Se r­eaşază cu toţii la umbră. Preoţii şi ei — trei. F. Mar. terorizată) F. MAR : Imbecilii ! cît mă mai ţin aici pe căldura asta ?. Sînt şi eu din carne la urma urmei... (sadism) Va fi o lec­ţie pentru monştrii ăştia, va fi o lecţie pentru monştrii ăştia ! ORUR : (Unui preot) ...Şi, mă rog, de ce n-am merge în goană ?... PREOT : (Compătimire) Ehei !... PREOT : (la fel) Grea treabă... PREOT : (La fel) Nu se pricepe uşor... (Cum se ridică. Iese. Reintră) DUM : Gata. Pornim. (Regrupa­re. Pornire.) MARIA : (Se-apl­eac­ă de durere, parcă­ ar fi însărcinată) Mai durează ? DUM : Puţin... p­uţi­n... Gata sîntem... (Oprire) NADAM : Ce-i? PREOTUL : Un convoi mortuar. DUM : Cum un convoi mortuar? PREOTUL : Le-a ieşit înainte şi le-a oprit... de pe-o stra­dă laterală (Se trag la umbră) DUM : E răcoare... NADAM : E bine... SORA MARIA : Aşa-i. MARIA : (Durere la abdomen.). Mai durează ? ORUR : Puţin... e puţin... mai e puţin... F. MAR : Va fi o­­lecţie pentru monştrii ăştia ! V­a fi o lecţie pentru monştrii ăştia ! Mai du­rează ? Simt şi eu dintr-o bucată d­e cărniţă, la urnea urmei! (Gintă Şi ceilalţi reiau) Unde vei fi, unde vei fi unde vei fi ? Cum vei trăi, cum vei trăi,­­cum vei trăi ? Cînd noi aici de tine nu ne-om­­aminti Cînd noi aici de tine nu ne-om aminti ! Ha, ha, h­a ! Va fi o lecţie Pentru monştrii ăştia va fi o lecţie P­entru­­monştrii ăştia (Tot timpul în ritm accelerat­­se reia cîntecul cu „La, la“ Pornire.) SORA MARIA : Ţi­n­eţi-mă bine! ORUR : Aşa-i. NADAM : Numai puţin... (brusc) Mă doboară sacul, mă doboa­ră ! (S­e clatină) DUM : Mă topesc ! (Oprire bruscă. Aproape se d­ărîmă unii peste alţii) DUM : Ceri? PREOTUL : Un a­lt convoi mor­tuar... le-a ieşit în faţă... dintr-o străduţă laterală... tocmai acum... odihniţi-vă -un pic ! STRIGATUL : Maar, Miaaar ! (S­e trag la u­mbr­ă.) DUM : (Spre Orur) Trage scau­nul ăla şi dă-te-­nicoace ! (A­rată scaunul pe care stă F. Mar) ORUR : Nu-i n­evoie... stau şi aşa... SORA MARIA : Mai durează ? DUM :Puţin... puţin... MARIA : (Pipăie abdomenul. Durere atroce.) Nu mai po­c­ni! Mai durează ? DUM : Puţin... puţiii... ORUR : Sînt dă,rimat (Cîntă cu toţii) F. MAR : Va fi o lecţie pentru monştrii ăştia. V­a fi o lecţie pentru monştrii ăştia ! Cît mai durează? (Ieşire) Cît mai durează ? DUM : ...puţin... ORUR : Sînt dărîm­at! (Patru dansatori intră­m a­ntreu şi o susţin tandru, de picioare -pe F. Mar. Cu toată purtarea lo­r distinsă­­au aeir-ul că săvîrşesc un sacrilegiu şi F. Mar, cu oroare, îi loveşte cu picioa­rele. Orur tra­ge scaunul şi se aşază. F. Mar dă ochii­­peste cap şi scoate limba. Cei patru dansatorii o leagă­nă.) STRIGATUL : Maar, Ma-aar ! Fetiţa mea, fetiţa mea ! Un­­de-i fetiţa mea ? ORUR : (Aşeza­t pe scaun) -î­n fond, mai putem sta... PREOTUL : Gataaa ! (Pornire. Ritm accelerat) F. MAR : (Horcăit) Va fi o lecţie pentru monştrii ăştia. Va fi o lecţie pentru monş­trii ăştia ! Va fi o lecţie ca­pitală pentru monştrii ăştia ! DUM : In sfîrşit ! ORUR : Aşa-i. NADAM : Numai puţin... numai puţin... MARIA : (Urlet) M­ai durează? DUM : Numai puţin, numai pu­ţin... ORUR : Puţin, puţin... Preotul : Staaaţi ! (Oprir­e brus­că) MARIA : Ce-i ? (durere atroce) PREOTUL : Un convoi mor­tuar... ne-a ieşit în faţă... de pe-o stradă laterală... (Pauză. Taţii în picioare) PREOTUL : (Tare) Gaataa ! (Pornire furioasă.) MARIA : (Urlînd, pi­păindu-şi abdomenul) Mai durează ? Mai durează ? Mai sínt­­de ieşit ? Mai sínt de ieşit ? De pe străzi laterale ! De pe străzi laterale ! Parcă-i fată-o liepuroaică. Parcăm­ fată-o ie­­piu­ro­aică ! OBUR : Aşa-i aşa-i... SORA MARIA : Ţineţi-i mă bi­ne ! Ţineţi-mă bine ! NADAM : Chiar aşa. Chiar aşa... DUM : Mai e puţin... Mai e puţin... F. MAR : (Horcăit) Va fi o lec­ţie pentr­u monştrii ăştia, va fi o lecţie pentru monştrii ăştia. Va fi o­­ lecţie capitală pentru monştrii ăştia ! PREOTUL : Staaaţi ! (Ţepeni. Strigătul : „G­ata !“ Pornirea furioasă. Fiecare repetă re­plica sa ultimă. Se azvîrl ca balenele pe scaune, închid ochii şi adorm. Şi din nou strigătul : „G­ata“. Şi iar, şi iar, şi iar, şi iar­ APOI TOŢI : Mai durează ? Mai sínt de ieşit ? Mai sínt de ieşit ? De pe străzi laterale ? De pe străzi laterale ? Cine i-a ţinut ? Cine i-a crescut? Cum arată ? Vai ! cum arată! (Muţenie bruscă. Şi iar, şi iar, şi iar, şi iar) F. MAR : (Horcăit) Va fi o lecţie pentru monştrii ăştia. Va fi o lecţie pentru monştrii ăştia ! Va fi o lecţie capitală pentru monştrii ăştia ! (Şi ia­r, şi iar, şi iar, şi iar) nouăsprezece

Next