Argeş, 1970 (Anul 5, nr. 1-12)
1970-09-01 / nr. 9
şotron fantasticul şi graniţele sale Literatura fantastică a ajuns să fie privită, şi nu numai la noi, cu îngrijorătoare suspiciune, acuzată de evazionism, considerată un joc hiperintelectual şi inutil. Cei mai înţelegători, printr-un efort de generozitate, o tolerează ca pe un divertisment, într-un cuvint, e un fel de cenuşăreasă, soră bună, pentru cititorul dornic de evadare din cotidian, cu romanul poliţist sau de aventuri, tratată cu îngăduinţă ori condescendenţă, un fel derudă săracă a marii literaturi realiste. Şi totuşi e mai veche decit aceasta din urmă, primele forme epice avînd întotdeauna elemente supranaturale, feerice sau numai stranii. Pe deasupra, nu-i uşor de stabilit graniţa dintre fantastic şi realism (adică acel imaginar analog realităţii), toate încercările de definire a acestor noţiuni în aparenţă atît de evident opuse suferind de imprecizie. Nu exclama Dostoievski : „Nimic nu-i mai fantastic decit realitatea" ? Iar Balzac nu-i spunea prietenului său, poliţistul Vidocq:“ A, dumneata crezi în realitate ? Mă înduioşezi ! Nu te-aş fi crezut atît de naiv... Să fim serioşi ! Noi sîntem cei care facem realitatea" ?. (apud Marcel Schneider Fayard, 1964). De remarcat că majoritatea definiţiilor ţin seama de un factor prin excelenţă subiectiv : reacţia cititorului. Acesta, pus în faţa unei întîmplări neobişnuite, ieşite din comun, caută o explicaţie raţională şi nu o găseşte ori nu e sigur de ea. Caillois : „Orice literatură fantastică înseamnă ruperea ordinei recunoscute, irumperea inadmisibilului în sinul inalterabilei legităţi cotidiene“. (Cine stabileşte ce este admisibil şi ce nu ?) Castex : „Fantasticul (...) se caracterizează (...) printr-o intruziune brutală a misterului în cadrul vieţii reale“ (Dar viaţa însăşi e un mister!...) Louis Vax : „Povestirea fantastică ne înfăţişează, nouă, locuitori ai unei lumi reale, nişte oameni ca şi noi, plasaţi deodată în faţa inexplicabilului". (Ce era inexplicabil ieri, astăzi poate fi explicat ştiinţific). într-o carte publicată acum două luni, Tzvetan Todorov ţine şi el seama de lector în construirea definiţiei fantasticului, dar de un „lector implicit“, adică lectorul cerut de însăşi structura specifică a acestui gen literar. (Vezi Tzvetan Todorrov Introduction à la litterature fantastique, Ed. du Seuil, 1970). Cititorul, susţine esteticianul structuralist, pendulează între o explicaţie naturală a întîmplării insolite care i se prezintă intr-o povestire fantastică şi o explicaţie supranaturală. Această pendulare îi creează o stare de ezitare (de frică) spunea Louis Vax în Seduction de l’etrange) care dovedeşte că ne aflăm în faţa unei opere literare fantastice. Ezitarea aceasta o poate avea şi unul din personaje (nu e întîmplătoare folosirea cu predilecţie a persoanei ( în cazul naraţiunii fantastice), fantasticul fiind „un caz particular al categoriei mai generale a viziunii ambigue“. Important este ca cititorul (implicit?) să respingă interpretarea alegorică precum şi cea pur poetică. Aici lucrurile se complică şi pînă la urmă am rămas cu impresia că, vrînd să depăşească definiţiile anterioare (să treacă de la lectorul real la cel „implicit"), nici Todorov nu izbuteşte să dea o definiţie cuprinzătoare şi precisă în acelaşi timp. Fantasticul, după el, e un sentiment evanescent (ezitarea), depinzind în întregime de cititor şi criticile pe care i le aduce lui Caillois sau Lovecraft se întorc împotriva lui însuşi. O operă fantastică, în această concepţie, nu poate fi receptată ca atare decit pentru o clipă, în momentul de ezitare şi incertitudine al [Cititorului ; pînă atunci, ea ţine de domeniul miraculosului, cititorul negăsind decît explicaţii supranaturale, iar după aceea, cind intervin explicaţiile raţionale, intră în graniţele straniului. Fantasticul, aşadar, ca gen literar, nu există decit într-o ipostază ideal-teoretică. De aceea aş propune ca operele susceptibile să fie receptate ca fantastice, pentru că declanşează fie o stare de incertitudine, perplexitate, fie una de frică, să fie considerate ca aparţinind miraculosului (basmele, feeriile) straniului (romanul negru, gotic, o parte din povetirile lui Poe şi Hoffmann), oniricului, iar fantasticul să fie nu o categorie literară ci o noţiune categorială a psihologiei estetice. Altfel teritoriul acestui gen literar ar fi extins nepermis de mult (interferind şi pe cel al realismului de tip dostoievskian , de pildă Kafka ce este ?) și ar avea o instabilitate de-a dreptul exasperantă pentru estetician și criticul literar. In sensul acesta am încercat să alcătuiesc o antologie a literaturii fantastice franceze, de la Cazotte și pînă la Robert Pinget, lărgind conceptul dincolo de hotarele literaturii fantastice ca gen literar născut, să zicem, în romantism şi ilustrat în acea epocă mai ales de operele lui Hoffmann. Astfel am putut introduce în această antologie care o contrazice şi pe aceea a lui Castex ca şi pe aceea a lui Caillois, şi fantasticul de tip romantic (oniric sau straniu), şi pe acela de tip suprarealist (bineînţeles proza, poezia, cum bine au arătat — pe căi deosebite — Louis Vax şi Matei Călinescu, nu intră în cîmpul fantasticului, care nu se poate naşte fără un spaţiu epic) şi acela mai eclectic, contemporan, ocolind doar operele de science-fiction. Interesantă ar fi publicarea unei antologii a literaturii fantastice româneşti, de la Eminescu (sau chiar de la „Cărţile populare“) şi pînă în prezent, care ar arăta cît de exagerată e opinia după care literatura română ar fi o literatură eminamente realistă. Asta chiar dacă o definiţie exactă şi cuprinzătoare a noţiunii de literatură fantastică se arată a fi mai greu de dat. D. ŢEPENEAG semne Moda Sorescu şi moda anti- Sorescu Totul se poate explica pe lumea asta : de ce e pămîntul rotund şi de ce nu poate fi decit plat, de ce e Eminescu realist critic şi A. Toma genial, de ce ne amuză uneori tectrina, calma, simpatica domnişoară Prostie, şi de ce alteori ne poate împinge lasinucidere. Totul se poate explica, dar nu întotdeauna fără greutate şi nu întotdeauna fără durere. Şi poate că fenomenul cel mai anevoie de explicat e reaua credinţă, reaua credinţă pur şi simplu, fără complexe şi fără complicaţii. Unde apare domnia-sa, îndoielile se spulberă, insomniile devin ridicole. Nici o lovitură nu-şi mai poate greşi ţinta, nici un gest inutil nue de imaginat. Ce e de făcut ? întreabă reaua credinţă. De exemplu, e de scris un articol despre poezia lui Marin Sorescu. Nu e nevoie să se dea impresia că există vreaun efort de a-l înţelege pe poet, cititorul va afla dela bun început că nu e nimic de înţeles. Nu e nevoie să se dea iluzia obiectivităţii, pentru că — evident — n-ai faţă de ce manifesta obiectivitate, autorul discutat fiind o pură inexistenţă. „Cum era de aşteptat, şi în cel de-al cincilea volum, „Tuşiţi“ (Ed. Eminescu, 1970), Marin Sorescu trădează esenţa lirismului“. Bine, o trădează, rău face, merită să ne intitulăm articolul „Facilitate şi stridenţă“ („Tomis“, nr. 7 , semnează George Guoescu). Totul e limpede, dar de ce „era de aşteptat“, de ce era atît de sigur că se va purta atît de urît cu „esenţa lirismului" ? A mai făcut şi altădată ? Bineînţeles că da, Sorescu nu e la prima trădare şi mereu tot esenţa lirismului a trădat-o. Doar toată lumea ştie încă din leagăn cum arată această admirabilă esenţă, care ne hrăneşte pe toţi , să te-apuci s-o trădezi e o faptă demnă doar de un autor de anecdote. Ce are mai întîi şi mai întâi Marin Sorescu ? Mai întîi şi mai întîi el are nişte idei. Şi cum procedează cu ele ? Simplu : le compromite. In ce fel ? „Printr-o anecdotică facilă". Oricum, „Adevărul e că lui Marin Sorescu nu-i lipsesc ideile, nici vorbă de sursă livrescă“. Aşadar nu e un biet autor livresc ; după cum recenzentul a aflat de mult, unor asemenea autori ideile le lipsesc. Lui Sorescu, nu. Şi nu numai că are idei, dar sunt idei proprii, ieşite din capul lui, nu luate din cărţi. De pildă : „Materia poemei „Simetrie“ e trasă din literatura lui Alain Robbe-Grillet („In labirint“), Michel Bator („întrebuinţarea timpului“), L. Durrell („Cefalii“), F. Arrabal („Labirint ) şi Fr. Dürrenmatt („Frank al V-lea,,)". Punct. Ne gîndim îngroziţi cît trebuie să fi tras la materie poetul, pentru că sintem obligaţi să adăugăm că tot în „Simetrie“, a copiat cuvint cu cuvint şase paragrafe (detectate de noi la marea bibliotecă din Oxford) din o ediţie arabă a Pandatantrei, fărăa mai pune la socoteală trei versuri egiptene în scriere cuneiformă pe care le-a desfăcut cui după cui şi le-a bagat toate în poemul lui. Concluzia articolului e cea aşteptată cu firească nerăbdare : „Un autor care a început cu parodie e normal să sfîrşească în autoparodie". O frază de o logică riguroasă, construită după mediciul (mai puţin cunoscut) : „Cine fură azi un ou, mîine va fura un bou“, cu variantele : „Cine scrie azi poezii, mîine, poimîine, îi văd şi la cinematecă" şi „Cine reuşeşte să publice năzdrăvănii agresive într-o revistă de prestigiu devine critic temut“. Ani şi aniversurile, proza teatrală, eseurile lui Marin Sorescu au fost lăudate cu şi fără măsură. S-a născut moda Sorescu şi orice poet care-şi permitea să aibă umor devenea automat „sorescian“. Poetul respectiv, acuzat pe drept sau pe nedrept, n-avea să mai fie prietenul lui Sorescu. Şi n-avea să-i mai fie prieten poate şi din alte motive, de tot felul. Din invidie , Sorescu e un poet remarcabil, autorul unei piese excelente și al unor pagini strălucitoare despre Urmuz. Dar poate nu numai din invidie : uneori, prefăcindu-se că se joacă, poetul spune lucruri de mare profunzime ; alteori, crezînd că se preface, spune intr-adevăr cuvinte fără greutate. Succesul său meritat n-a fost cîştigat lesne, (mulţi sînt cei care, la noi, îşi cîştigă gloria fără concesii ?). Motive pentru a antipatiza un poet adevărat se găsesc oricînd, iar cînd mai are şi succes, e o adevărată plăcere să le cauţi... A existat moda Sorescu. De la o vreme se înmulţesc semnele unei noi mode, cu sens contrar. Cu atît mai mare e satisfacţia de a citi, in asemenea împrejurări, o cronică literară la obiect, scrisă cu deosebită preţuire pentru poet, de către un critic de poezie cum e L. Raicu, niciodată adept gălăgios al modei Sorescu. Intre înjurături şi pledoarii „pro domo“, cuvîntul gîndit se încarcă de o anume demnitate. Dar să revenim. Deci — spune recenzentul — comparaţiile lui Sorescu sînt „ultrabanale" ; „poeziile erotice, oite se găsesc în volum, sînt dizgraţioase“, „în persoana lui Marin Sorescu avem un gasponard“, „depărtat de marea poezie“, „calambururi de calitate îndoielnică" etc. Ei, da, din nefericire, în mai toate aceste minciuni e şi ceva adevărat. Dar tot minciuni rămîn. Moda Sorescu a fost un spectacol de-o voioșie excesivă. Moda anti-Sorescu mi se pare jalnică*). Florin MUGUR *) Un fenomen amuzant (dacă ironia groasă poate fi amuzantă) : naşterea concomitent a unei „mode N. Manolescu" şi a unei „mode anti-Manolescu“. Fraze cu un neplăcut ton de reclamă se întîlnesc în discuţia pe margineaunei cărţi despre care chiar şi criticul ei cel mai puţin binevoitor recunoaşte că e scrisă cu competenţă şi talent — cu asemenea zeflemele, de-a dreptul uluitoare la un autor de elevaţia şi distincţia lui Adrian Marino : „Lansată (...) asemenea unui produs cosmetic“, cartea, „de un evident eclectism" ar aparţine unuii „critic care nu prea preţuieşte munca de bibliotecă“, autor de „foiletoane provizorii“ — şi nu de foiletoane definitive, ca alţii — ,,urechist în sfera ideilor" etc. mold DUM : (Magistral) Aşa s-ar zice... ORUR : îmi face impresia că m-am înşelat... eu... şi că de fapt tu ai dreptate... DUM : (Zvîrle bani) Am trecut şi de colţul ăsta... ORUR : Cine trece de-un colţ înseamnă că a trecut de el. DUM : Normal... şi popa a şi ajuns aproape la capăt... ORUR : (Scoate capul din sac ca un animal nervos) Ceea ce nu înseamnă c-o s-o ia iar de la capăt... DUM : Numai cualt prilej... ORUR : (înfundat, ca un rimjet) Numai dacă ar muri unul din noii de exemplu... S. MARIA : N-a fost uitată găina ? MARIA : (Prompt). Găinile, vrei să zici... ORUR : Ptii, vrei să zici... DUM : Am aranjat totul. ORUR : Putem fi siguri... NADAM : (Scoate sacul) Eranumaidecît nevoie ,să n o punem sacii ăştiia-n cap? (Fata-i exprimă imbecilitate și candoare) ORUR : Așa suplinim lipsa hainelor dedoliu... DUM : Nici miu există un mai bun procedeu de luptă împotriva soarelui... noi... cînd eram în război şi era frig... spintecam... şi ne viram în burţile cailor... ORUR : Ceea ce nu înseamnă că veţi primi pensie de urmaşi. DUM : Nu aici vroiam să ajung şi apăsam pe utilitatea unui procedeu. (Strigătdinfaţă : „Opriţii ! Trece un convoi mortuar“. Se aşază pe scaune, la umbră. Se şterg de sudoare) ORUR : Credeţi că eposibili să mai dureze mult ? NADAM : (C-o gură amar-dulce) nu... mai e puţin... î-i m a vă dică sacul depe cap şi-şi şterge sudoarea) ORUR : Mă gîndesc că poate..! DUM : (Face semn Mariei să-i aducă apă lui Orur) Dă-i un pahar... ORUR : ...există ceva inteligenţă şi-n capul popilor ăstora... de lungesc atîta procesiunea... tot ce-i posibil ca s-o vezi că se ridică din sicriu și că totul... DUM : Ne ridicăm imediat... (Maria aduce apa) NADAM : (Se ridică în picioare) E um comvoi mortuar care barează drumul. ORUR : Ce ? NADAM : Un convoi mortuar. ORUR : Cum un convoi mortuar ? NADAM : E alt convoi mortuar. (Preoţii vin şi se aşază şi ei la umbră, pe scaun) UN PREOT : (Spre alt preot) Destul de sărăcuţ convoiul... deşi se zicea că-s bănoşi... mă rog... aveam o urmă de regret... (se ridică în picioare) ...dar nu cred ca ei s-o fi nineerit mai bine decit noi... (se uită la ceas)... durează... ALT PREOT : (Mustrător, primului) Nu e bine ca în faița credincioșilor... UN PREOT: (Cucernic, cap plecat) Amin. (Gest hieratic cu mina) ORUR : Nu mai pornim ? (Strigăt foarte depărtat: „Opriţi!“) NADAM : Ce s-a întâmplat ? DUM : (Se ridică) Ce e? (Părăseşte scena) (Tăcere. Un preot vede picioarele F. Mar pe scaun. Îşi face critice.. Dum revine şi se aşază.) DUM : (Aşezîndu-se) Un convoi... mortuar... ORUR : Ştiam asta...DUM : Nu cel care ne-a oprit pe noii... altul... ORUR : Cum altul? DUM : Un alt convoi trece şi l-a oprit pe cel care ne-a oprit pe noi... UN PREOT : (Persuasiv) Strada asta e drumul cel mai drept spre cimitir... şi dacă ai menorocul să-ţi iasă în faţă de pe-o stradă laterală cineva, trebuie să aştepţi. NADAM : Da... aşami... ORUR : (Preotului) Şi dumneata... se pare că ştii cel mai bine drumul cel mai drept... PREOTUL : Aşia-i... DUM : îl mai ştim şi noi... PREOTUL : (Demn) Nu dispuneţi însă de tăria noastră de caracter... ORUR : Caracter? Pentru ce tărie ?... PREOTUL: ...de ştiinţa... CEILALŢI : de Ştiinţa... ORUR : Care ? PREOTUL : ...de rigoarea... CEILALŢI : ...de rigoarea.. ORUR : Ce ? CUM : Cum ? PREOTUL : ...de-a păşi exact... CEILALŢI : ...de-a păşiexact ? ORUR: Cum ? PREOTUL : Cum trebuie... CEILALŢI : (imirare) Cum trebuie ! ? PREOTUL : Uite... dacă n-aş fi eu prezent, cred că v-ar veni prin cap să goniţi caii de la dric piînă ar crăipa... iar voi aţi face cros în spatele dricului... CEILALŢI : ...am face cros în spatele dricului ? DUM : (In avanscenă) Gata ! (Se regrupează. Pornire. Strigăt, dinafară : „Staţi !... Un convoi mortuar !“ (Cum iese nervos) DUM : (Initrînd) Intr-adevăr... un alt convoi mortuar... Ie-aieşit înainte şi le-a oprit... (Se reaşază cu toţii la umbră. Preoţii şi ei — trei. F. Mar. terorizată) F. MAR : Imbecilii ! cît mă mai ţin aici pe căldura asta ?. Sînt şi eu din carne la urma urmei... (sadism) Va fi o lecţie pentru monştrii ăştia, va fi o lecţie pentru monştrii ăştia ! ORUR : (Unui preot) ...Şi, mă rog, de ce n-am merge în goană ?... PREOT : (Compătimire) Ehei !... PREOT : (la fel) Grea treabă... PREOT : (La fel) Nu se pricepe uşor... (Cum se ridică. Iese. Reintră) DUM : Gata. Pornim. (Regrupare. Pornire.) MARIA : (Se-apleacă de durere, parcă ar fi însărcinată) Mai durează ? DUM : Puţin... puţin... Gata sîntem... (Oprire) NADAM : Ce-i? PREOTUL : Un convoi mortuar. DUM : Cum un convoi mortuar? PREOTUL : Le-a ieşit înainte şi le-a oprit... de pe-o stradă laterală (Se trag la umbră) DUM : E răcoare... NADAM : E bine... SORA MARIA : Aşa-i. MARIA : (Durere la abdomen.). Mai durează ? ORUR : Puţin... e puţin... mai e puţin... F. MAR : Va fi olecţie pentru monştrii ăştia ! Va fi o lecţie pentru monştrii ăştia ! Mai durează ? Simt şi eu dintr-o bucată de cărniţă, la urnea urmei! (Gintă Şi ceilalţi reiau) Unde vei fi, unde vei fi unde vei fi ? Cum vei trăi, cum vei trăi,cum vei trăi ? Cînd noi aici de tine nu ne-omaminti Cînd noi aici de tine nu ne-om aminti ! Ha, ha, ha ! Va fi o lecţie Pentru monştrii ăştia va fi o lecţie Pentrumonştrii ăştia (Tot timpul în ritm acceleratse reia cîntecul cu „La, la“ Pornire.) SORA MARIA : Ţineţi-mă bine! ORUR : Aşa-i. NADAM : Numai puţin... (brusc) Mă doboară sacul, mă doboară ! (Se clatină) DUM : Mă topesc ! (Oprire bruscă. Aproape se dărîmă unii peste alţii) DUM : Ceri? PREOTUL : Un alt convoi mortuar... le-a ieşit în faţă... dintr-o străduţă laterală... tocmai acum... odihniţi-vă -un pic ! STRIGATUL : Maar, Miaaar ! (Se trag la umbră.) DUM : (Spre Orur) Trage scaunul ăla şi dă-te-nicoace ! (Arată scaunul pe care stă F. Mar) ORUR : Nu-i nevoie... stau şi aşa... SORA MARIA : Mai durează ? DUM :Puţin... puţin... MARIA : (Pipăie abdomenul. Durere atroce.) Nu mai pocni! Mai durează ? DUM : Puţin... puţiii... ORUR : Sînt dă,rimat (Cîntă cu toţii) F. MAR : Va fi o lecţie pentru monştrii ăştia. Va fi o lecţie pentru monştrii ăştia ! Cît mai durează? (Ieşire) Cît mai durează ? DUM : ...puţin... ORUR : Sînt dărîmat! (Patru dansatori intrăm antreu şi o susţin tandru, de picioare -pe F. Mar. Cu toată purtarea lor distinsăau aeir-ul că săvîrşesc un sacrilegiu şi F. Mar, cu oroare, îi loveşte cu picioarele. Orur trage scaunul şi se aşază. F. Mar dă ochiipeste cap şi scoate limba. Cei patru dansatorii o leagănă.) STRIGATUL : Maar, Ma-aar ! Fetiţa mea, fetiţa mea ! Unde-i fetiţa mea ? ORUR : (Aşezat pe scaun) -în fond, mai putem sta... PREOTUL : Gataaa ! (Pornire. Ritm accelerat) F. MAR : (Horcăit) Va fi o lecţie pentru monştrii ăştia. Va fi o lecţie pentru monştrii ăştia ! Va fi o lecţie capitală pentru monştrii ăştia ! DUM : In sfîrşit ! ORUR : Aşa-i. NADAM : Numai puţin... numai puţin... MARIA : (Urlet) Mai durează? DUM : Numai puţin, numai puţin... ORUR : Puţin, puţin... Preotul : Staaaţi ! (Oprire bruscă) MARIA : Ce-i ? (durere atroce) PREOTUL : Un convoi mortuar... ne-a ieşit în faţă... de pe-o stradă laterală... (Pauză. Taţii în picioare) PREOTUL : (Tare) Gaataa ! (Pornire furioasă.) MARIA : (Urlînd, pipăindu-şi abdomenul) Mai durează ? Mai durează ? Mai síntde ieşit ? Mai sínt de ieşit ? De pe străzi laterale ! De pe străzi laterale ! Parcă-i fată-o liepuroaică. Parcăm fată-o iepiuroaică ! OBUR : Aşa-i aşa-i... SORA MARIA : Ţineţi-i mă bine ! Ţineţi-mă bine ! NADAM : Chiar aşa. Chiar aşa... DUM : Mai e puţin... Mai e puţin... F. MAR : (Horcăit) Va fi o lecţie pentru monştrii ăştia, va fi o lecţie pentru monştrii ăştia. Va fi o lecţie capitală pentru monştrii ăştia ! PREOTUL : Staaaţi ! (Ţepeni. Strigătul : „Gata !“ Pornirea furioasă. Fiecare repetă replica sa ultimă. Se azvîrl ca balenele pe scaune, închid ochii şi adorm. Şi din nou strigătul : „Gata“. Şi iar, şi iar, şi iar, şi iar APOI TOŢI : Mai durează ? Mai sínt de ieşit ? Mai sínt de ieşit ? De pe străzi laterale ? De pe străzi laterale ? Cine i-a ţinut ? Cine i-a crescut? Cum arată ? Vai ! cum arată! (Muţenie bruscă. Şi iar, şi iar, şi iar, şi iar) F. MAR : (Horcăit) Va fi o lecţie pentru monştrii ăştia. Va fi o lecţie pentru monştrii ăştia ! Va fi o lecţie capitală pentru monştrii ăştia ! (Şi iar, şi iar, şi iar, şi iar) nouăsprezece