Ateneu, 1970 (Anul 7, nr. 1-12)
1970-07-01 / nr. 7
ateneu Cronica locală Clubul presei Filiala din Bacău a Uniunii Ziariştilor, ea însăşi înfiinţată cu puţină vreme în urmă, a inaugurat Clubul Presei. Evenimentul merita mai mult decit o consemnare oarecare, pentru şansa pe care o poate susţine tînăra instituţie în viaţa spirituala şi publică a intelectualităţii locale. Se ştie ca departajările geografice îşi mai spun cuvintul în configurarea unui climat care sa depaşeasca provincia şi complexele ei. Se ştie ca majoritate oraşelor noastre nu beneficiază cea de instituţii de cultură care să rivalizeze cu Capitala. Teatrele din judeţe nu se pot specializa prin opţiuni re-pertoriale ; ele se adresează unui public eterogen şi trebuie să acţioneze ca atare. Filarmonicile au destul de rar prilejul de a programa marinter- Craţi care ne vizitează ţara. Lipsesc cinematecile. Complexe venind din mentalităţi deocamdată nu de toţi depăşite acţionează uneori violent şi revendicativ. Faptele acestea se cunosc şi este bine să se înţeleagă cit de greu se traseaza uneori semne de egalitate între cei ce lucrează in provincie şi colegii lor bucureşteni. , Dorim să privim Clubul Presei, în primul rnd din acest punct de vedere. El are menirea de a împlini un gol, de a reuni într-un cadm crator reprezentanţii vieţii locale artistice şi Ştiinţifice. Clubul Presei urmează să prezideze un climat şi o devenire spirituală. Activităţile sale sa se îndrepte înspre stabilirea unor complexe legaturi spirituale, înspre statutarea unei atmosfere de bucurie intelectuală, fără contrafaceri. Va fi nevoie să se ocolească inutilitatea unor manifestări formale, va fi nevoie să nu se debiteze adevăruri arhicunoscute. Viitorul acestui club sta in caracterul său deschis, spiritualizat. Ce vor face absolvenţii? O nouă promoţie absolvă Şcoala populară de artă, prilej de noi impulsuri în mişcarea artistica de imatori din oraşul Bacău. Dacă activitatea viiioară a absolvenţilor de la clasele muzicale şi de teatru poate fi întrevăzută, aceştia urmindă îndeplinească rolul de interpreţi şi instructori a diferite formaţii de artă amatoare, nu ştim nimc în legătură cu viitorul absolvenţilor de la clasele de artă plastică Faptul că ei au beneficiat de aportul calificat al unor profesori artişti plastici cu activitate proprie meritorie, faptul că xpoziţiile organizate în decursul anilor de studiu a demonstrat seriozitatea şi buna pregătire a actualilor absolvenţi, ne îndreptăţesc să sugerăm ntreprinderilor şi instituţiilor care se folosesc de ■eclamă, organizarea unor concursuri de selecţie pentru angajarea lor. Este momentul să se înlocuiască diletantismul şi impostura din afişajul mblicitar local cu competenţa şi bunul gust. Nu se este indiferent dacă afişele şi reclamele sunt moderne şi funcţionale sau dacă estetica oraşului este violentată de mostre ale picturii de gang. Unităţile cooperaţiei meşteşugăreşti ar putea, de asemenea, să se intereseze de soarta absolvenţilor ,rasei de cusături — ţesături. Poate că pe lingă multiplele modele de covoare olteneşti executate a Bacău, s-ar găsi loc şi pentru luminoasele şi blandele motive din Moldova. Jumătăţi de măsură Receptivă la sugestii, întreprinderea cinematografică locală a îmbunătăţit în ultima vreme conţinutul muncii de popularizare a filmelor. Cinematograful de artă „Flamura roşie“ programează, în general judicios, pelicule de real interes pentru cinefili. Se popularizează nu numai stelele ci şi regizorii, se indică filmografii şi se specifică premiile obţinute la diverse filme mari. De curînd, programarea unor capodopere aflate la Arhiva Naţională, cum ar fi „Dama cu camelii“ cu Greta Garbo, „Henric al V-lea“ cu Lawrence Oliver, „Goana după aur“ etc. a atras în sala de cinema sute de iubitori ai celei de a şaptea arte, demonstrând excepţionala primire de care s-ar bucura la Bacău un cinematograf cu profil de cinematecă. Cîteva deziderate, despre care presa locală a vorbit în repetate rînduri, nu-şi află încă rezolvarea. Reluăm propunerea organizării unui cinematograf de buzunar unde specialiştii şi alţi cinefili să poată viziona filme renumite, aflate în arhivă. La Bacău există un mare număr de actori, ziarişti, critici de artă, profesori de literatură , există aici un cineclub care desfăşoară o activitate meritorie. Iată un public consecvent şi interesat pentru care merită să se materializeze această nobilă idee. Paralelisme Biblioteca municipiului Bacău şi biblioteca Casei de Cultură a Sindicatelor sunt două unităţi diferite care oferă publicului aceleaşi servicii. Cărţi se află într-un loc şi în celălalt. Distanţa între cele două sedii este de aproximativ 500 de metri. Nu ar fi oare cazul să se găsească o soluţie pentru ca cele două biblioteci să-şi diferenţieze activităţile, să se specializeze ? La biblioteca sindicatelor, de pildă ar putea să se găsească în primul rînd carte tehnică. Biblioteca municipiului ar putea organiza rafturi speciale în ajutorul studenţilor de la Secţiile fără frecvenţă. Soluţiile de diferenţiere sînt multiple. Cei care ar cîştiga,ar fi în primul rînd cititorii. rubrică redactată de Ioana PARAVA OPINII A murit acum 43 de ani. Moartea lui a fost consemnată de Ateneul cultural în numărul 21/1927 : „Poetul atît de melancolic Ion Iordăchescu-Amaru, fost funcţionar la prefectura din Bacău, a plecat pe registre şi cifre, tuşind din cînd în cînd sau meditind o poezie... a dispărut dintre noi“ (pag. 26). Prietenii săi se angajau totodată că-i vor publica „pe rînd ineditele“ şi că-i vor strînge apoi în volum toate versurile, „ca un semn de pietate pentru artist“. Volumul n-a mai fost publicat, iar dintre poeziile sale s-au păstrat doar cele publicate în paginile revistelor bacoviene: Orizonturi noi şi Ateneul cultural. Coleg şi prieten cu marele poet (prietenia lor se închegase în 1913, fiind amîndoi funcţionari la prefectură), Ion Iordăchescu-Amaru este cel mai bacovian dintre toţi colaboratorii celor două reviste. El e unul dintre acei tineri provinciali din primele decenii ale secolului, „care recunoscînd că niciodată nu vor vedea orizonturi noi naturale, se vor resemna cîntînd orizonturi imaginative“, cum scria autorul volumului Plumb în editorialul intitulat „De ce...“ al revistei apărute în mai 1915. In „Orizonturi noi“, Ion Iordăchescu-Amaru publică versuri şi proză, semnînd şi cu pseudonime : I. Irion, I. Calvar. Primele versuri îl caracterizează drept un poet pesimist şi revoltat, dar nu lipsit de originalitate. Nota bacoviană, prezentă încă de la început prin acea melancolie subtilă a singurătăţii şi deznădejdii, pare explicabilă dacă ne gîndim la trăsăturile comune de viaţă şi temperament. în Vae victis, de pildă, ne aminteşte de ironia subtilă din „Note de toamnă“ a lui Bacovia cu privire la inechitatea socială şi a condiţiilor de viaţă specifice unor martiri ai condeiului în orînduirea burgheză : „Aşa am stat o noapte trăznit în veşnicie / Şi-am vrut să uit de lume, de ceea ce-am iubit, / Dar cînd eu văd că astăzi e numai nebunie / Şi foame şi durere şi prins, ipocrizie — / Îmi vine dar a crede că totul s-a sfîrşit“. (O. N., pag. 6). Aceeaşi atmosferă de Bacoviana Un prieten al poetului deznădejde degajă şi poezia Nihil, unde „visul vieţii“ e negru şi moartea „e stăpînă pe necuprinsul mut / ce îşi urmează calea cea searbădă şi rece / prin lumi pustii ce-n neguri de mult s-o fi pierdut“.( O. N., pag. 3-4). De remarcat că dintre colaboratorii Orizonturilor noi, Ion Iordăchescu-Amaru imprimă cel mai mult accentei sociale versurilor sale, integriîidu-și tragedia sa intimă în tragismul vieţii burgheze. Elocvente în acest sens sînt versurile lungi de 14 silabe ce se întîlnesc în fiecare din cele trei nume ale revistei, sub titlul comun Iubitei din noile vremi, semnate de I. Calvar. Imaginea vieţii proletariatului şi freamătul social din preajma primului război mondial sînt exprimate astfel : „Mă sfîşie noianul durerilor profunde / zvîrlit în largul lumii prin cete proletare, / In labirintul groaznic cu forme rutinare, / Simt viforosul zbucium în suflet cum pătrunde“., Strivit de condiţiile în care trebuie să-şi desfăşoare viaţa, poetul îşi identifică soarta cu a proletariatului, ca şi Bacovia în „Serenada muncitorului“ : „Căci eu visez o viaţă de o sublimă normă”, năzuind cu toată fiinţa lui spre noile vremi („Oh, sufletu-mi s-avîntă din vasta-ntunecime / Spre alte orizonturi, cu alte lumi virgine“ O. N., pag. 8). într-o altă poezie, scrisă în aceeași manieră clasică, intitulată Portul, semnată de I. Irion (O. N. nr. 3, pag. 6), publicată și-n Ateneul cultural nr. 13/1962 (de data aceasta sub numele de Ion Amaru), autorul descrie sugestiv decorul specific portului „vast, bogat şi cosmopolit“, „plin de fabrici şi-n fum acoperit“, străbătut de „un grandios tumult, o veşnică agitare” : „Aici în vălmăşagul cu luxuri aurite / Vorbeşte capitalul, burghezul triumfal / Se săvîrşesc dezastre, babeiul mondial — / O, secol ce te nărui în neguri nesfîrşite... / Aici pe scena vastă, montată din metaluri / Se joacă necurmat grozava tragedie...“ (O.N. nr. 3, pag. 6). Comentariu STINGĂ ŞI DREAPTA „Atît de rău s-a ajuns încit eşti dator să protestezi împotriva războiului din Vietnam şi eşti dator I să fii arestat“. Norman Mailer — cititorii români îl cunosc, din păcate, numai prin una din primele cărţi, „Cei goi şi cei morţi“ — şi-a făcut datoria de a fi arestat şi de a fi condamnat la 30 de zile închisoare pentru participarea sa la marşul asupra Pentagonului din anul 1967. Pedeapsa şi-a ispăşit-o mîndru de ea din mai 1970. Vede în sentinţa judecătorească un titlu de glorie nu mai puţin important de lit premiul Pulitzer, pe care l-a primit pentru „Armatele nopţii“,un foarte personal reportaj despre acelaşi marş asupra Pentagonului. Războiul din Vietnam face cu scriitorii americani ceea ce a făcut cel de-al doilea război mondial cu scriitorii europeni , îi sileşte să înţeleagă că locul lor în spectrul poltic nu mai poate fi decit la stingă. Am dat exemplul lui Norman Mailer, am putea da multe altele, începînd cu romancierul Saul Bellow (din păcate aproape necunoscut cititorilor români) care a transformat o recepţie oferită de fostul preşedinte Johnson într-o tribună a protestului Împotriva războiului din Vietnam, şi mergind pînă la generaţia cea mai tinără de scriitori, chiar în ansamblul ei. Nu e prea multă vreme de cînd reacţionar şi progresist, conservator şi liberal, dreapta şi stingă reprezentau pentru scriitorul american noţiuni abstracte, străine, faţă de care nu se simţea obligat să-şi definească poziţia. Criticul Van Wide Brooks deplîngea în cartea sa „Scriitorul în America“, paralizia „generaţiei tăcute“ care a urmat, după părerea lui, faimoasei „generaţii pierdute“. Citindu-l pe John W. Alridge care în lucrarea sa „După generaţia pierdută“ scrisese, cu referire la orientarea romancierilor americani îndată după cel de-al doilea război mondial, „undeva, pe drum, s-a pierdut ziua de mîine“ şi pe Gertrude Stein care susţinuse că „viitorul nu mai este important“. Van Wide Brooks constata cu amărăciune dezertarea de la datorie a multora dintre contemporani : „Poeţii, romancierii şi criticii, scrisese el, sînt deschizătorii de drumuri ai societăţii; lor le aparţine viziunea fără de care poporul este sortit pieirii“. Dar în 1952, anul primei ediţii a culegerii din eseuri „Scriitorul în America“, Brooks era profund dezamăgit de direcţiile dominante ale literaturii americane. El milita pentru ,,apărarea culturii împotriva întoarcerii la barbarie, care a devenit o modă“, pentru „folosirea stăruitoare a cuvintelor care reprezintă ceea ce preţuim mai mult: curaj, dragoste, blîndeţe, fericire, speranţă şi încredere“. Ezra Pound cel mai rătăcit dintre poeţii ganiali ai lumii, definise „cultul frumuseţii“ ca pe o „artă de a vindeca” în timp ce „arta de a pune diagnostice“ o vedea legată de „cultil urîţeniei“. Insuşindu-şi aceste definiţii, Van Wick Brooks îşi exprima opinia că societatea americană are nevoie mai ales de scriitori care practică „arta de a vindeca“, de cei ce „ne pot reda sentimentul adevăratelor rosturi ale vieţii, ne pot aminti de bunătatea inerentă oamenilor, ne pot readuce bucuria vieţii şi ne pot face să înţelegem speranţele umane“. Van Wick Brooks a murit în 1963. Pe atunci abia începea aventura vietnameză şi, determinată de ea, criza de conştiinţă a intelectualităţii americane. Astăzi, el ar fi avut bucuria de a constata că scriitorii şi o dată cu ei mai toţi cei ce gîndesc creator — inclusiv masa studenţilor, intelectualii de mîine —■ se situează, în Statele Unite, pe poziţii de stingă. In această poate unică privinţă, Europa lăsase de mult în urmă Statele Unite. Pe continentul răvăşit de cel de-al doilea război mondial şi mutilat de ororile comisa în numele unei drepte consecvenţe pînă la capăt împinse pînă la ultimele ei consecinţe, ani de dreapta este,in ultimul sfert de secol, o atitudine dezonorantă.Un Proust, un Joyce, un Yeats, un Gide chiar îşi puteau per- Norman Mailer în ambianţa de resurecţie generală a dramei, şi cu deosebire a speciei dramei istorice, Paul Angnel —, care a debutat cu ani în urmă printr-o comedie — s-a impus prin două lucrări remarcabile : Săptămîna patimilor şi Viteazul. Ele au fostacceptate ca valoroase prin originalitate şi problematică, imediat după publicare în reviste. S-au scris relativ iute multe propoziţiuni sensibile cu privire la imaginea lor literară şi destule pagini neînsemnate despre epica lor directă, „redînd“ adică pe domnitorii Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, „în tot ce au avut ei mai înălţător“. Cum o parte a comentatorilor de profesie emană instantaneu formula „dramă a puterii“ de cite ori se aude răsunîmd într-o piesă o trâmbiţă istorică, evident că şi aici s-a descoperit o atare dramă, foarte confortabilă pentru toate operele ce evoca evenimente revolute, de la Cezar Bolliac încoace. Prinsă în acest vîrtej de exegeze prealabile încîlcite, trimisă spre semnificaţii abisale ale condiţiei umane( deşi piesele sínt şi foarte concret istorice) sau îndrumată să le socotească neoromantice (deşi ambele lucrări sínt decis antiromantice, reclamîndu-se de la categoria teatrului istoric cu caracter politic — cum zicea Lovinescu despre Davila şi Sorbul şi, am adăuga azi, Camil Petrescu), lumea teatrală s-a cam deconcertat şi a asigurat două prime eşecuri scenice clare, ambelor scrieri, la Bucureşti şi Cluj. Evident, imediat s-a ivit explicaţia precum că ar fi vorba de o dramaturgie „literară“, „literatrizantă“, „nespectaculară“, ba chiar — cum zicea cineva la care proprietatea termenilor e un fenomen exotic — „nespectacologică“. Distingerea unuia din texte cu un premiu al Uniunii Scriitorilor şi cîteva noi reprezentaţii diferite în ţară cu Viteazul (Arad, Satu Mare, Craiova) favorizează o regresare a acestei literaturi de o indiscutabilă elevaţie şi de un indiscutabil dramatism — nu extrinsec, adică prin raportare la evenimentele autentice inspiratoare, ei intrinsec, în chiar fiinţa răscolită a eroilor. Paul Anghel a fost şi este de multă vreme gazetar, şi principala sa sursă documentară e chiar gazetăria politică, pe care o practică plin de fervoare, cu strălucit condei de scriitor. în fuziunea fierbinte dintre literatură şi jurnalistică i-au scîntenat posibilităţile unei drame istorice cu caracter dual, căreia cronicasă-i furnizeze personaje şi situaţii asupra cărora documentarea a fost îndelungată şi minuţioasă, pretenţioasă chiar (după cum arată şi multele note şi precizări de subsol ale autorului) iar contemporaneitatea să-i ofere analogiile semnificative în ipostazierile lor etice, politice şi chiar sentimentale, dar mai cu seamă în cele privind destinul actual al naţiunii. La prima vedere, pe dramaturg pare a-l pasiona nu curgerea istorică, nu naraţia „despre“, ci clipa de excepţie, jalonul excepţional al seriei întîmplărilor, faptul extraordinar care reverberează pînă departe, pînă la noi şi dincolo de noi, un înţeles patriotic şi moral-civic. La această primă impresie contribuie şi argumentul preambular la Săptămîna patimilor: dramaturgul notează că pentru un popor vine accidentul unei clipe favorabile, sau al unei personalităţi care preia în seama sa necesitatea istorică. Aşadar, scriitorul e interesat de întîmplare ; din punct de vedere estetic-canonic, piesele sale ar putea părea atipice, după cum din acelaşi punct de vedere estetic-canonic, subiectele —■ avînd în centru personaje consacrate — devin tipice pentru răscrucile istoriei noastre (au şi fost ,de altminteri, câteodată, declarate astfel), în fond însă, la o scrutare mai atentă, se observă că motivul dramatic e în relaţia sinuoasă dintre întâmplarea esenţială şi necesitatea curentă, artistul fiind chinuit el însuşi de aflarea mobilurilor tainice ale faptelor şi a unei explicaţii logice originare, în şirul haotic de contrarietăţi sau chiar în rutina zilelor de atunci. Cum a izbutit deci Ştefan să s-e împotrivească urgiei otomane, care au fost puterile sale veritabile, ce credinţă anume l-a făcut să intre „în contradicţie cu curtea, cu sine, şi adesea cu ţara“ şi a întemeiat asprimea sa nemăsurată ? De unde a izvorît gîndul uluitor al lui Mihai, viziunea sa De ce n au reuşit scenic piesele lui PAUL ANGHEL? de universalitate, forţa de a se infringe de fiecare dată pe sine pentru a-şi putea continua ideea şi care a fost eroarea, cauza secretă a eşecului în veac ? Prin această strădanie a unei conştiinţe raţionale, trăind febril actualitatea şi reconspectînd lucid, analitic, istoria prin gîndire dialectică de orientare marxistă, nu abstractă ci precis raportată, Paul Anghel continuă tradiţia teatrală românească amintită, de patriotism luminat şi civism substanţial, înscriindu-se totodată, proeminent, în literatura actuală de evocare sau de simplu pretext istoric — printre ale cărei producţii notabile se află Petru Rareş, Croitorii cei mari din Valahia, Maria 1714. El se alătură, deopotrivă, şi acelei tendinţe europene moderne pe care o ilustrează Brecht cu Coriolan, Camus cu Caligula, Dürrenmatt cu Romulus cel Mare, Osborne cu Luther, toţi investigînd istoria nuatît pentru demitizări, demistificări ori dezeroizări — cum prea des şi prea aproximativ s-a spus — ci pentru a despuia faptele şi oamenii de reprezentările false, perimate care îndepărtau de noi istoria, şi pentru a ne face, tocmai, s-o trăim mai «dine, mai propriu, mai adevărat în relaţia ei inextricabilă cu prezentul. In acest context mi se pare că Paul Anghel propune un concept dramatic interesant şi anume lupta cu timpul, luptă pe care eroul o porneşte cu o conştiinţădeliberat tragică, de om de idei şi în acelaşi timp de vizionar. Ştefan, în Săptămîna patimilor, e mereu grăbit,precipitat, în criză de timp — fiindcă stă sub imperiul unei ameninţăricatastrofale —actele sale personale nu pot fi totdeauna bine -cumpănite, nuare vreme să desluşească tuturor, pe îndelete, planurile, ideea, şi de aceea trebuie să curme speculaţiile, încetinelile, împotrivirea numai bănuită, cu o responsabilă asprime.Nu are timp nici să se supună clericilor, care-i invocă fatalitatea, pentru o rugăciuneizbăvitoare şi nici măcar „săreintre înclipă“,cum îi cere Kesarion, sihastrul. Se răzvrăteşte, cu toate deplinele puteri, împotriva a tot ceea ce ar încerca să-l ţină în loc, sacrificând, într-un ritualaproape sălbatic, chiar şi legăturile cele mai intime — soţia, iubita, copilul, prietenul diac —, deoarece cauza, care e mai înaltă decât el însuşi, nu suportă nici un fel de zăbavă personală. Unul din rarele salemomente de bucurie în nefericire este viziunea reconstrucţiei viitoare, care-i dă sentimentul că timpul poate fi înfrînt şi domolit închenare de vis ; alt moment e apariţia tulburătoare a bisericii pe roate, trasă de ţărani, demonstrîndu-i că poporul îl urmează în apriga dezlănţuire pentru conservarea valorilor perene ale pământului. Răspunsul profund al lui Ştefan la remarca meditativăa lui Falconeri („sînteţi prea mare pentru această ţară sau ţara e prea mică pentru voi“), „poate că e mică vremea“ şi ţipătul orgolios, la imputarea Sihastrului: „Eu sunt timpul!“ conturează tăios caracteristi-ca dramaticăa personalităţii centrale a piesei. Un alt calendar şi cu contacte efective -cu lumea pe care Ştefan o cunoscuse numaiprin amabaisadori şi scrisori, Mihai e silit săaccelereze şi mai aprig victoria pentru a înfăptui, într-o goană cu răsuflarea tăiată de la Dunăre la Praga, de la Praga la Viena, de la Craiova la Iaşi şi la Alba- Iulia... El nuare timp decit să discute cu propriul său eu, umbra numită în piesă Sfetnicul, dar chiar şi acesteconvorbiri sunt brusc întrerupte de nevoia înfriguratăa faptei;chiar şi amintirile sunt retezate; e o suferinţă cumplită în erou că nu poate, nu are vreme să facă dreptate ţăranilor care-i înconjoară mereu ca un cerc de foc şi că trebuie, deocamdată, să-i supună robiei ; e o mistuitoare deznădejde în el -cînd întâlneşte tărăgăneala aurită şi visarea sterilă dincancelariile împărăteşti. Dispreţul acelora pentru timp îl îm-