Ateneu, 1970 (Anul 7, nr. 1-12)

1970-06-01 / nr. 6

EMINESCU Poesis : Moldova în epoca România la TEATRUL NAŢIO-articole de : MIHAI URSACHI formării poporului român. PROLETARI DIN TOATE ŢĂRILE, UNIŢI-VA ! Gheorghe Bulgăr (pag- 5) de Dan Teodor Ion Mitrea­NILOR: „Coana Chiriţă“. OPERA DIN IAŞI : „Cele şapte păcate“. (pag. 16-17) Mihai Grădinaru Proză de : (pag- 12) cronici de Dinu Kivu Ion Constantinesc! EUGEN ZEHAN MIGRAŢIA SAVANŢILOR de Mircea Pădureleanu şi Al. Pascu (pag. 10-11) (pag. 14-15) (pag. 4-5) îndatoriri faţă de EMINESCU Acest Prinţ al Poeziei trăieşte şi va trăi de-a pururi. Este un dat al celor care însumează năzuinţele, marile însuşiri ale poporului din care se trag, să supravieţuiască timpului intrînd în istorie, îm­­brăcîndu-se în aura fără de moarte a Eternei lumini. Şi, Nemuritor şi Iubitor de Adevărurile şi Virtu­ţile Neamului său, Eminescu veghează, prin me­reu nobila Sa personalitate, la existenţa şi afir­marea noastră ca Fiinţă Naţională, ca Fiinţă Spi­rituală. Ne-am putea oare imagina viaţa şi istoria noas­tră de ieri şi de azi, de miine şi de totdeauna, fără Eminesc­u ? Nu ! Aşa cum nu ne-am putea-o imagina fără marii ei Voievozi şi Domni făuritori şi ziditori de Neam şi Datini: Mircea şi Ştefan şi Mihai şi Rareş, aşa cum nu ne-am pute-o imagina fără înainte-mergătorii Săi: Costin şi Neculce şi Can­­temir şi Bălcescu şi... Ei, făuritori de Neam şi Istorie. El, ziditor de Grai Nobil şi înnobilat al acestui Popor Viteaz, El, Prinţ al Cuvîntului Românesc! Pronia a pus în fiinţa Sa Demnitate, adîncă Fru­museţe de suflet, dar mai ales Mare Dragoste de Acest Pămînt, de poezia Acestui Pămlnt unde la şoapta Sa se înfiora legănîndu-se Rîul, Ramul, Frumos, Drept şi Neînduplecat a fost acest Prinţ al Cîntecului nostru. Pătimaş în iubire, neîntre­cut în alcătuirea versului, Prieten cu prietenii cerului şi zărilor noastre, Duşman neîmpăcat al celor ce ne duşmăneau dinlăuntru sau dinafară. Prin El am intrat în cartea Poeziei Universale, prin El Limba noastră s-a aliniat graiurilor po­poarelor creatoare de frumuseţi nepieritoare şi Inimitabile. El este asemenea lui Dante şi Petrar­ca şi Shakespeare, asemenea lui Byron şi Baude­laire şi Poe, asemenea lui Goethe şi Puşkin şi Rilke, autentici Prinţi ai Poeziei tuturor timpuri­lor şi pe fruntea lor stă Cununa de lauri veşnic nevestejită ! Lui I s-au înălţat statul în Piatră şi Bronz şi Cu­vin­ şi totuşi fiecare nou poet îşi visează un imn închinat Luceafărului, fiecare artist năzuieşte la întruchiparea de sub dalta sau penelul său a u­­nui Eminescu. Oare, cine va fi fericitul şi dăruitul care va realizat un Monument pe măsura geniu­lui acestui Prinţ ? Il aşteptăm, Divin şi Uman şi Fără­ asemănare ! ★ Dar, legat de memoria şi măreţia lui Eminescu, aş formula citeva propuneri cu riscul de a re­peta (a cita oară !) intervenţiile (în timp) ale u­­nor distinşi literaţi, iubitori şi admiratori ai Ge­nialului Poet. Iată-le : — infiinţarea unui Institut „Mihai Eminescu“ de studii şi cercetări privind poezia românească şi care să­ funcţioneze pe lingă Academia Republicii Socialiste România­­, asemenea aşezăminte de cul­tură care studiază şi adîncesc operele literare şi artistice ale creatorilor reprezentativi se găsesc în mai toate ţările cu temeinice preocupări pen­tru cinstirea marilor valori naţionale ■, — înfiinţarea unei reviste „Eminescu“ care să publice lirică românească, echivalenţe în limbi străine a poeziei eminesciene, exegeze, studii şi cercetări asupra creaţiei marelui poet şi rolului acesteia în dezvoltarea culturii româneşti; re­vista ar putea fi a Uniunii Scriitorilor sau a Ins­titutului amintit mai sus . Radu CÂRNECI (continuare in pagina 7) REVISTĂ DE CULTURĂ Nr. 6 (71) anul VII, iunie 1970 — 20 pagini = 3 lei Coif de aur traco-getic descoperit la Poiana Coţofeneşti — Prahova (sec. IV i.e.n.) pre­zent în expoziţia „Comori de artă veche românească“ — deschisă la „Petit Palais“. . Fotografia : ION MIGLEA ROMÂNIA — FRANJA (Din cuvîntările de salut rostite cu prilejul vizitei in Franiţa a preşedintelui Consiliului de Stat al României). ..Intîmpinind­ în persoana dv. Romă­­nia. Franţa este fericită să salute o naţiune cu care întreţine, de multă vreme, legături dintre cele mai strînse. Chiar în acest moment, o stră­lucită expoziţie permite parizienilor să admire mărturiile unei culturi se­culare care, prin atîtea aspecte, se apropie de a noastră“. GEORGES POMPIDOU „într-adevăr, între poporul român şi poporul francez există vechi legături de prietenie. Ele au rezistat de-a lun­gul multor ani şi nu o dată cetăţenii Franţei şi cetăţenii României, în îm­prejurări grele, s-au întîl­nit, au lup­tat împreună şi s-au ajutat, contri­buind prin aceasta atît la prietenia popoarelor noastre, cît şi la dezvol­tarea civilizaţiei şi progresului“. NICOLAE CEAUŞESCU Lecturi intermitente­­ de Spuneam *) că documentaţia lui Eugen Barbu, în „Princepele“, începe de la forma naraţiunii, de la stil şi încercam să arătăm cum, graţie unei tem­perate pastişe şi unui vocabular de epocă (lexic arhaic sau argotic, infinitive lungi şi elemente morfologice în curs de evoluţie), asia­ izbuteşte să sugereze atmosfera spiritului fanariot, sub­ordonat în primul rînd spectrului decapitării şi arendei, în continuă creştere, a Principatului, însă documentaţia aceasta, aproape inumană, spuneam, se vădeşte în oricare din capitolele romanului, fie că e vorba de Princepe, fie că de exaporit. Ideea însăşi de a pune faţă-n faţă două mentalităţi, una aventurieră şi romantică, occi­dentală, şi alta, aşa zicînd a unui genius loci, am numit pe messerul Ottaviano şi pe astrolo­gul Ioan Valahul a fost una dintre cele mai fe­ricite, între simplicitatea directă a lui Ioan Va­lahul, din care am dat două-trei pilde încă din foiletonul trecut şi rafinamentul messerului, care pune la cale o convertire a autoritarei, Evan­­ghelina, mama Principelui, ce ar urma să-i spuie acestuia tot ce văzuse şi mai ales puterea vră­jitorească a messerului, distanţa este şi expli­cabilă şi semnificativă: înainte de a-l însoţi pe Princepe la Bistriţa, Ioan Valahul îl duce pe acesta la Snagov, pe deoparte ca să-i arate mor­mintele boierilor tăiaţi de domnitorii trecutului, iar pe de alta ca să-i treacă pe sub ochi podoa­bele de artă ale meşterilor din trecut şi să-i poa­tă spune cîteva adevăruri, pe care singur el ar fi putut îndrăzni să le spună. Vizita Snagovului, ce ţine cîteva pagini, s-ar cuveni citată pentru frumuseţea ei, în întregime. Din păcate, suntem nevoiţi să o mutilăm, întrebat unde îl duce, Ioan Valahul îi răspunde , în acel grai, din vechi, pe care Eugen Barbu l-a asimilat şi în spirit, nu nu­mai în sintaxă şi topică : „...haidem­ să-ţi arăt cealaltă faţă a vieţii, aceea care începe cu moar­tea... E o mănăstire pe aici pe aproape, vreau s-o vezi. Nu te împotrivi! Ţara e un cimitir în­treg. Moartea a p cerşu­t pe viaţă, (o a văzut din cer pre ea — spunea Tudor Arghezi în povestea diaconului Iakint din „Mîhniri“). Trebue să ştii ca să înţelegi. Toate urile se sting în braţele morţii!“ Cînd Princepele găseşte, în prim­a im­presie, că locul e „trist“, astrologul îl asigură: „Aice iarba gîndeşte şi pentru noi“. Cum Prin­cepele, încîntat de podoabe, mărturiseşte că i-ar „trebui zestrea Snagovului“, Ioan Valahul îl admonestează: „Tu, Doamne, trebue să sporeşti aceste miluiri către Dumnezeu. Nu să iau­. Viaţa e de tot trecătoare, învaţă de la­­aceste morminte unde te-am dus mai întîi...“ Şi cum intraseră în altar, „atunci, continuă romancierul, văzuse şi scaunele domneşti de-a dreapta şi de-a stingă altarului. Erau lucrate de mîini dibace, ce visa­seră în lemn cu dăltiţe nebune, un fel de mara­me subţiri­ ce cîntau, nu alta. Văzu şi catape­­teazma ca un fum împletit şi nu ştiu cum să-şi mîngîie palmele delicate cu aceste bolnave flori torsionate, arzînd în ele însele, etc., etc.“ Uimi­rea Princepelui că astfel de minuni n-a văzut nici la muntele Athos, „unde stăpîneşte şcoala lui Panselinos“ atrage, după sine, replica astro­logului : „E un popor dăruit, Doamne. Ceea ce vede visează şi după ce visează, scrie cu pensu­la“. Amintindu-i de felul cum gîzii au ucis în trapeza mănăstirii, pe postelnicul Constantin Cantacuzino, în anul 1662, astrologul avertizează, cu oarecare duritate : „Atunci au pierit un mare stîlp al acestui neam şi dacă Măria-Ta voeşte o învăţare ceva este a se feri de vorbe mai mult ca de sabie. Pământul ţi-este străin şi nu-ţi as-PERPESSICIUS (continuare în pagina 6) *) Prima parte a articolului a apărut în România literară, nr. 19 (85) din 7 mai 1970. VALORI FRANCEZE: Hugo, Matisse, Chagall, Prévert, Baty,Camus, Leger, Alain

Next