Ateneu, 1974 (Anul 11, nr. 1-7)

1974-02-01 / nr. 2

EDITORIAL ultima Iniţiativă — faptul de a propune, de a organiza sau de a începe o acţiune, antrenînd după sine şi pe alţii, însuşirea de a întreprinde cel dintîi ceva, din îndemn propriu — iată o definiţie de „dicţionar“, dată cuvîntului poate cel mai modern şi la ordinea zilei din cîte există. Trăim într-un veac de neconceput în afara marilor iniţiative. De aceea nu o dată am auzit vorbindu-se de banii cosmosului, ai lumii viitorului, de sublimii deschizători de pîrtii în spaţiu şi timp. O societate fără un climat favorabil iniţiativelor, fără apetenţa pentru nou, se condamnă cu de la sine putere la stagnare, producînd implicit fenomene de parazitism şi decadenţă. Socialismul, spre deosebire de toate orînduirile succedate pînă în prezent, inaugurează o nouă eră în destinele omenirii. Societatea pe care o făureşte poporul român sub conducerea Partidului Comunist Român asigură un vast cîmp de afirmare a tuturor aptitudinilor creatoare tezaurizate în fiinţa umană întru perfecţionarea şi îmbunătăţirea continuă a modului de viaţă, pentru dobîndirea cît mai grabnică a sentimentului deplinei fericiri. De bună seamă şi-n alte structuri social-politice se are în vedere idealul de plenitudine umană, dar trebuie subliniat că în societatea socialistă suntem martorii unui proces conştient, iniţiat şi dirijat de partidul oamenilor muncii, adică de înşişi membrii societăţii. Deviza patriotică — cincinalul înainte de termen a izvorît ca o nobilă iniţiativă, din angajarea întregii naţiuni româneşti, mobilizate de însufleţitoarele chemări ale partidului. De asemenea, chemările la întrecere lansate de diferite colective de muncă în atmosfera de generală emulaţie comunistă din anul jubiliar al Eliberării, anul Congresului al XI-lea al Partidului Comunist Român, sunt expresia aceluiaşi fecund spirit de iniţiativă, definitoriu pentru tipul uman nou, omul comunist, pe care România contemporană îl propune lumii. Este firesc să ne întrebăm —• care om dintr-o colectivitate este capabil de iniţiativă, cine este cel care îşi asumă răspunderea celui dintîi pas înainte ? Răspunsul este unul singur — omul cu pregătire superioară, cu temeinice cunoştinţe de specialitate, cu o viziune ştiinţifică asupra lumii, vizionarul cu larg orizont politic materialist-dialectic şi istoric, omul cu o vie intuiţie asupra existenţei. Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. şi Consiliul de Miniştri, au adoptat în şedinţa comună din 13 decembrie 1973, Statutul cu privire la organizarea cercetării ştiinţifice. Este lesne de observat că partidul şi guvernul au în vedere valorificarea integrală a avuţiei de inteligenţă a naţiunii române, numai în acest fel putîndu-se ridica la un înalt grad de competitivitate pe arena internaţională, în secolul impresionantului val de explozie informaţională şi generală revoluţie ştiinţifică. Trebuie sporit continuu portofoliul de creativitate românească, ducînd mai departe ilustre tradiţii, inovînd mereu, cucerind noi culmi ale certitudinii. Invenţiile, inovaţiile vin ca un corolar al muncii de necontenită cercetare depusă de „cel ce gîndeşte singur“, de omul scormonitor în tainele realităţii, din raţiuni superior umanitare. Consiliul Naţional pentru ştiinţă şi tehnologie va promova, în anul 1974, circa 200 de invenţii româneşti, prin care se scontează obţinerea de mari beneficii. In „Scînteia“, apărea un articol intitulat „Pămîntul — acelaşi, ploaia !— la fel, dar oamenii au muncit altfel!“. în dialogul, nu întotdeauna foarte liniştit, cu natura, lucrătorii pămîntului trebuie să dea dovadă şi ei de multă iniţiativă. „Oamenii au muncit altfel“... — adică unii au pus mai mult suflet în cultivarea ogorului, în vreme ce alţii au aşteptat să le vină „daruri“ pe nemuncite, unii s-au gospodărit mai bine, alţii nu. Un exemplu de abnegaţie şi spirit de iniţiativă comunistă îl oferă însuşi secretarul general al partidului nostru, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, autorul a numeroase iniţiative politice de mare însemnătate în viaţa naţiunii noastre şi a întregii lumi. România este astăzi, graţie liniei politice promovate de partid, ţara cu o vastă şi intensă activitate internaţională. România acţionează consecvent pentru afirmarea pe toate meridianele globului a unor principii noi, democratice, de egalitate deplină în drepturi şi respect al independenţei şi suveranităţii fiecărei naţiuni, pentru crearea unui climat în care toate ţările, indiferent de mărimea lor, să poată participa activ la soluţionarea problemelor spinoase care confruntă lumea, pentru întărirea rolului Organizaţiei Naţiunilor Unite în apărarea principiilor dreptului internaţional, în dezvoltarea conlucrării între naţiuni. Iniţiativele politice ale statului român, aplaudate de întreaga omenire progresistă, au sporit prestigiul României. Ceea ce vrea secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, ceea ce întregul popor român vrea, este ca toate popoarele lumii să se poată consacra în linişte muncii paşnice. Iniţiativele generoase, constructive, nu pot exista decît într-o umanitate animată de augurii păcii şi prieteniei între toate naţiunile. A. LETIŢIA OPRIŞAN I Ţesătoare I N T E H N A R I I n oraşul în care trăiesc, există persoane cu care mă salut cordial de mai bine de treizeci de ani. Ne-am cunoscut cîndva, cu unele am fost coleg de şcoală primară, dar trebuie să fiu sincer : viaţa şi devenirea lor sunt pentru mine un secret impenetrabil. într-o dimineaţă de anul trecut, într-o alimentară, am fost martorul unui dialog care m-a stupefiat : „Ce faci, coane Vasilică, nu te-am văzut din ’55, te-ai mutat din Bacău ?“ — „Dar ce faci mata, coane Iorgule, de nu te-am întîlnit, umbli prin alte oraşe ?" — „Da’ nu umblu deloc, m-am mutat în spatele gării !“ — „Nu vorbi !“ După care cei doi pensionari s-au îmbrăţişat cu căldură de parcă s-ar fi întors din două lungi expediţii. Şi-au promis o vizită, cred că şi-au făcut-o. Şi au povestit probabil la o cafeluţă amară două poveşti distincte din două părţi ale lumii. Ca şi cum unul ar fi fost la o vînătoare de lei în Africa, celălalt — în ţinuturile Arcticei. Mărturisesc sincercă aş fi vrut să fiu o ureche în peretele acelei încăperi pentru a asculta totul. Viaţa ca un roman, iată expresia la care am vrut să ajung. Acum patru ani venea la redacţie un oarecare om, Popescu. Nu-i mai reţin prenumele şi adresa şi-mi pare rău. Pentru că aş citi din nou Jurnalul domniei sale cuprins între două coperţi de carton presat. Era un document uman tulburător. Fîşii de viaţă vie bine luminate. Nu, nu poate fi vorba de o lucrare literară, n-am zis asta ; era viaţa brută, un destin între altele sub presiunea timpului. Adică fapte şi iar fapte care umpleau o viaţă de om, minereuepic. Omul Popescu, maestru lemnar pe undeva în acest oraş, avea o certă vocaţie de scriitor. El a ajuns altceva şi scrie despre ce i s-a întîmplat lui. El confundă (scuzabil) romanul cu viaţa în aceeaşi măsură în care un scriitor mediocru le desparte defintiv. Nu m-am înţeles cu domnia sa în această chestiune, omul şi-a luat manuscrisul acasă şi desigur, îmi poartă pică : „Să ştiţi că eu am să scriu în continuare, indiferent de părerea dv." Şi sînt convins că scrie şi bine face. Procedind astfel trecutul îl însoţeşte, rămîne captiv, viaţa e mai bogată în semnificaţii. Valoarea unui astfel de manuscris este pur documentară şi noi ştim bine că nu există viaţa în general; ea se numeşte Popescu, Ionescu, Genaru sau altfel. Ce se ascunde în dosul perdelelor, de ce tremură, de ce e lumină la orele două noaptea ? Pentru cine adună un om atîta fier vechi în spatele casei ? Cîte milioane de iluzii, de cuvinte, se pierd în univers deasupra unui oraş? Află, domnule, că viaţa mea e un roman, zice cîte unul. Un fir subţire de lumină pe cerul atît de înstelat. Cîndva am citit însemnările unei fete de 15 ani; era vorba de viaţa unei familii dislocate şi abandonate în Cîmpia Bărăganului : mobilele în plin cîmp, i de jur împrejur — nimicul. Era povestea tragică a întemeierii unei aşezări omeneşti. Dreptatea a venit cu ciţiva ani mai tirziu. Teama a determinat-o pe autoare să recepie mereu Jurnalul, să elimine de fiecare dată amănuntele traumatizante. Vechile exemplare au fost distruse. Reconstituirea este acum aproape imposibilă, documentul uman a fost atenuat — dar rămîne. Scriitorul trebuie să știe să asculte și să privească totul, de la deruta furnicii dinaintea ploii pînă la miracolul Asfinţitului şi Răsăritului ; el dă semnificaţie faptelor amorfe. A spune că viaţa este un roman înseamnă a acorda o încredere neţărmurită literaturii. OVIDIU GENARU Viaţa ca un roman ÎN ACEST NUMĂR: Cronica politică : O VIZITĂ A PĂCII de Victor Enăşoae. IS DESPRE MINGIIERILE LITERATURII — o convorbire cu Eugen Barbu. ® POEZIA IN TONURI GRAVE — un articol de Constantin Ciopraga. ® Trei reportaje despre căminele muncitoreşti pentru tineret. · Rondul de noapte — o rubrică de George Bălăiţă. © OCROTIREA NATURII — masă rotundă la Muzeul de Ştiinţele Naturii. © Colecţiile de artă : Botoşani. Literatura străină: TEMPLUL o povestire fantastică de H. P. Lovecraft. Două povestiri de Dumitru Dinulescu şi Gheorghe Movilă. POESIS : Maria Petra şi Octavian Voicu. Cronica literară, dramatică, muzicală, film, televiziune- Note culturale, corespondență, sport.