Gimnasiului Publicu Romanu, Brád, 1905
I. Noţiuni de poezie poporală. Doina şi strigăturile. De Traian Suciu, prof. IV o ţi fini generale. Motto: „Abia este ceva mai de interes decât studiarea caracterului poporului român pe baza cântecelor lui, pentru că în acestea se oglindează fidel fiecare înclinare a firii sale, fiecare rază a geniului său“. (Acs ): „Virágok a román népköltészet mezejéről întâiul product estetic al geniului omenesc este fără îndoială poezia poporală. Omul a vorbit mai întâi în proză, simţind însă o plăcere în spunerea cadenţată a unor ziceri, — cu timpul a descoperit poezia cu prozodia ei, adeseori simplă, totdeauna însă plină de vieaţă. Cel dintâi, care a descoperit comoara ascunsă în poezia poporală, a fost filozoful-critic german I. Gottfried Herder, care în colecţiunea sa de cântece germane, franceze, italiene şi spaniole din anul 1778 le-a numit pe acestea «glasuri de ale popoarelor». Intr’adevăr nici că ar fi putut află un nume mai potrivit! E glas al popoarelor acea poezie, care — trecând din secol în secol — păstrează cu atâta sfinţenie tradiţiile poporale. Vieţuind pe buzele şi pe harfele cântăreţilor, ea ne cântă istoria poporului, în ea se cunoaşte un popor cu limba, cu obiceiurile, patimile, dorurile, cu muzica şi cu întreg sufletul său. Ea păzeşte mai mult amintirile naţionale; are aripi şi glas de arhangel. «Flacăra mistuie lucrările făcute cu penelul, tâlharii jefuiesc comorile, cântecul poporal are însă în veci vieaţă. Dacă oameni josnici nu ştiu să-l hrănească, el se duce la munţi, se agaţă de stânci şi de acolo spune din vremuri trecute....», zice poetul polon Adam Miczkiewitz. Dacă o naţiune e bătută de soarte şi huiduită de oameni, dacă ea ajunge a cunoaşte gloria numai ca o amintire din trecut, atunci