Clopotul, iulie-septembrie 1970 (Anul 26, nr. 2862-2939)

1970-08-02 / nr. 2890

â CLOPOTUL S PAGINA 2 ALEXANDRU BARDIERU Amintiri despre Otilia CAZIMIR Otilia Cazimir face parte dintr-o generație scumpă, nu numai nouă cărora ne-au înflorit la tîmple ghioceii, ci și ce­lor care abia acum li se dezghioacă mugurii înțelegerii spre lumină. Amintim din constelația anturajului său pe : Ibrăileanu, Sadoveanu, Topîrceanu, Codreanu, Sevastos, Patrașcanu, Ho­gaș, Stere, frații Botez etc. — mărginindu-ne doar la ieșeni, sau mai precis la cei care prin afinitățile spirituale și ideolo­gice și-au concentrat osteneala în jurul acelei vetre prestigi­oasă de incandescentă ardere care a fost Viața Românească. Otilia Cazimir însă a avut prieteni și prețuitori literari pe tot întinsul țării, care, ori de cîte ori se abateau prin Iași, trebuia neapărat să se abată și pe ulicioara Bucșenescului­­. Atît de mult o asaltau admiratorii încît odată, stînd de vor­bă cu ea, îmi spuse printre altele, mai în glumă, mai în se­rios : — Dragă, de cînd au ieșit biletele acestea în circuit, nu mai am nici o zi liniștită. Și, de ! Poți să nu-i primești cînd vine omul de cine știe unde ?! Pe Otilia Cazimir poeta și scriitoarea am cunoscut-o cu foarte mulți ani în urmă. Cam din vremea Fluturilor de noap­te, Imi plăcea gingășia versului său, fiindcă îl înțelegeam și din această cauză, tare aș fi dorit să cunosc și personal pe această prietenă, nu numai a copilăriei mele, ci a copilăriei în genere. Au trecut ani după ani, cu frămîntări și necazuri, iar între timp, începusem și eu a mîzgîli hîrtia și-n această ipostază, te apropii și mai mult de cei care visează ca și tine și au preocupări similare. Intr-o primăvară i-am trimis duduiei Otilia — cum îi plăcea să i se zică de obicei — cîte ceva din ostenelile mele, cu rugămintea să se citească și să-și dea părerea. La cîteva luni, m-am prezentat să se iau. Era un pri­lej — pe care îl rîvnisem încă din anii primei tinerețe — s-o cunosc și să stau de vorbă cu ea. Cei care-i cunoșteau tabie­turile, m-au sfătuit să-mi programez vizita pe la cinci după masă. Așa am făcut. La ora cinci, deschideam portița unei căsuțe cu nimic deosebit de­ o casă obișnuită de țară. O alee de lilieci stu­foși te primeau ca o gardă de onoare , în fund — după cu­ îmi amintesc — străjuia un chioșc ascuns în verdeață. Acesta era tot decorul în jurul sălașului unde își ducea viața în tihnă patriarhală o autentică reprezentantă feminină a liricii noastre românești. Duduia Otilia m-a întîmpinat binevoitoare în prag și după ce-a aflat cine sínt, m-a poftit în odăița ei de lucru, micuță, curată și primitoare ca o chilioară de schimnic. Am vorbit atunci multe și de toate. Poeta își depăna cu duioșie amintirile și vorbea cu o venerație aproape bigotă despre dascălul său întru literatură Ibrăileanu, căruia, ea tot „domnu Ibrăileanu“ îi zicea — deși trecuseră mulți ani de la moartea lui. — Dragul meu — a căutat dînsa să mă lămurească — era așa de mare și așa de desăvîrșit acest om, încît, am impresia că prezența lui fizică se află și acum în fața mea. Mi-a vorbit despre „conu Mihai” și mai ales despre Topîrceanu, despre prietenia ei cu această inteligență arhi­­sclipitoare. Am rămas profund bucuros cînd am aflat că mai păstrează corespondența cu el , dar, m-am mîhnit nespus cînd mi-a mărturisit că are de gînd s-o distrugă. — Nu cred că e bine să faceți asemenea sacrilegiu, duduie Otilia — i-am replicat eu. Pentru istoria literară și pentru definirea și cunoașterea completă a unei personali­tăți aceste mărturii epistolare ar fi de foarte mare folos. — Nu — mi-a răspuns ea. Nu vreau să cunoască lu­mea intimitățile noastre, nici după moarte. Ulterior, n-am mai adus vorba în această privință. Mă jenam, încît, nu mai știu dacă și-a materializat această idee sau nu. Ce s-ar fi îndurat să le încredințeze focului, o cre­deam în stare. Mai făcuse un gest asemănător cu corespondența scri­itoarei Constanța Marino - Moscu (Prietenii mei scriitorii, pag. 58). Ce pierderi ireparabile și-n primul și-n al doilea caz. Sunt unicate a căror reconstituire nu mai este posibilă niciodată. După această primă întîlnire, vizitele mele au continuat ori de cîte ori aveam treburi prin Iași. In iulie 1961, vizitînd-o, mi-a dat două autografe pe două volume care-i apăruseră de curînd. Pe unul scria :... „în semn de prețuire de la Otilia Ca­zimir", pe al doilea — Prietenii mei scriitorii — scrisese cu scrisul său frumos, îngrijit și citeț.....aceste dulci și triste a­mintiri ale sufletului meu“. Azi, la trei ani de la plecarea poetei pe drumul îna­intașilor săi, am încrustat aceste „dulci și triste amintiri” drept omagiu de prețuire pentru dragostea cu care Otilia Cazimir a slujit devotată arta ca o vestală din vremuri antice. LAURENȚIU CÎRSTEAN Din nou prin camerele albe Din nou prin camerele albe pașii mărturisind obosite prilejuri. Strigătul nefiresc peste marginile acelei zile... Amiază. Iată sosim pe cînd stinși Ochii adulmecă lumina fierbinte. Despre o lume pe care niciodată n-au atins-o mîinile mele povesteam ca despre dragostea mea cu pleoape adînci de argint. Desen de HORIA MUREȘANU CLOPOTUL LITERAR - ARTISTIC Cînd a strîns în mînă clanța mică și rece a porții balansîn­­du-se un moment pe un picior pentru a o împinge ușor înăun­tru, fără să știe de ce și-a dat seama, a doua oară după co­­borîrea din tren în întunericul cîmpului și al haltei cocoțate pe deal, că se complăcea, de fapt într-un joc a cărei certitudine ii scăpa, i se refuza, cu cît se a­­funda mai mult în realitatea lui. Pentru că adevărul nu poate fi decît unul singur și pentru că „timpul lucrează“, mai pre­cis, „lucrase“, cum obișnuia să-și spună adeseori, repe­­tînd cuvintele nu știu cărei co­lege de birou ce-și exprima la­mentabil decepțiile și insucce­sele vieții, punîndu-le pe seama unui „destin implacabil, surd la glasul fericirii“. Alungă din gînd imaginile acestea și cuvintele bombastice ale colegei limbute și păși înăuntru. Rămase,­­un moment, nehotărîtă, cu geanta spînzurîndu-i neglijent de mînă cînd o voce răgușită dar ama­bilă, se auzi de undeva, nu-și putea, însă, da seama cu preci­zie de unde venea vocea aceea. E o voce de femeie, constată și făcu iarăși cîțiva pași, apropiin­­du-se de portița care dădea în grădina din fața casei. „Poftiți, poftiți“... se făcu auzit din nou glasul răgușit de adineauri și, abia acum, ridicîndu-și­ privirea și punînd mîna la ochi pentru a se apăra de lumina care venea de la becul instalat sus, la strea­șină, putu să vadă un cap de fe­meie ieșit din acoperișul de ți­glă al casei. „Intrați pe prispă că vin și eu acum ..." se mai au­zi glasul acela răgușit, după ca­re țigla se trase la loc, și fu ia­răși singură. Așteptă așa un timp, i se păru că trecuse des­tulă vreme pînă cînd femeia să răsară din nou, de data asta în ușa deschisă a prispei, pe care n-o văzu decît acum, cînd feme­ia îi zîmbea din prag, cu toți dinții, scuturîndu-și discret fus­ta de o culoare închisă, fără nuanțe : „Iartă-mă, tocmai ce am curat în pod ... mîine să­se dau produsele de la cooperati­vă și la noi era cam dezordine ... |e punem în podul casei fiind­că n-avem hambar... „Găsi i­­nutilă precizarea cu hambarul, își ridică ochii, privind atentă, și observă că femeia purta do­liu. Tresări, revenindu-și ime­diat de teama de a nu-i fi fost surprinsă neliniștea neaștepta­tă, instinctivă, ca un gest de apărare inutil, și, de aceea ri­dicol. Se lăsă apoi luată de mî­nă și condusă într-o odaie încă­pătoare, mirosind a busuioc și a tămîie. „Stai jos, te rog...“ îi spuneau ochii femeii. — de la drum, ți-o fi foame „Vii și frig, îți fierb și niște vin...“ „Nu, vă rog...“ — apucă să îngaime, dar femeia dispăruse deja în bucătărie. Vinul era dulce, ușor aromat și aburii îi înecau nările cu mi­ros tare, se încălzi și-și scoase scurta din impermiabil. Simțea o moleșeală plăcută în tot corpul, inundînd-o și îngreunîndu-i gîn­­durile și așa încîlcite. „Tovarășul inginer are să vină mai tîrziu în seara asta... E o șe­dință lungă, cu treburi multe, se apropie iarna . . . Are să vină cu bărbatul meu... e brigadier...“, vorbi femeia și ridică ușor capul, accentuînd anume unele cuvinte, ca și cînd ar­ulti­fi vrut să spună : „Bărbatul meu nu-i un oarecare, să știi..." La vorbele acestea fata s-a dezmeticit din toropeală, aducîn­­du-și aminte, înainte de toate că femeia era îndoliată. O cu­prinse o curiozitate puerilă, ne­vinovată, de a afla pentru cine. Soțul nu putea fi pentru că o auzise vorbind despre el. Spu­sese apoi „tovarășul inginer“ privind-o într-un fel ciudat și ea nici măcar nu se prezentase, nu spusese ce caută, de unde venit și de ce, mai ales de ce, a i se păru, totuși, Că femeia a­­ceasta intuise perfect rostul ve­nirii ei aici, într-o casă străină, seara, la ora asta. Cine știe, poate Andrei le vorbise ceva și ei așteptau de atunci, cu ospi­talitatea deschisă, sinceră. Sau ... Intr-un tîrziu femeia a ținut să-i arate camera lui Andrei. „Aici stă ...“ și a lăsat-o acolo singură o vreme, poate dintr-o pudoare țărănească nedisimu­lată, pentru a-i respecta starea sufletească difuză din acele cli­pe. „Aș vrea să te simți tare bi­ne aici la noi ...“ Fata a privit un timp, pe rând, obiectele din cameră și s-a oprit luînd în mînă o fotografie necunoscută, a între­bat încet, cu o discreție parcă vinovată „Cine e ?“ și femeii au început să-i curgă lacrimi din o­­chii mari, imobili. Au urmat clipe de tăcere grea, penibilă. In cele din urmă fe­meia a început să vorbească despre singurul ei băiat, stu­dent la „politehnică“. Murise vara trecută, într-un fel stu­pid, la scăldat. A sărit de pe mal într-un loc unde apa era prea mică și a rămas cu capul înfipt în nisip, bătînd aerul cu picioarele, bălăbănindu-le in neștire. „Andreiaș e acum ca și copi­lul nostru ..." Iși dădu într-ade­­văr seama că îi plăcuse, de fapt, de la început de femeia a­­ceasta cu vocea răgușită, dar caldă și reținută. Se simțea a­­cum legată de ea într-un fel greu de precizat. Durerea ei de mamă o ajuta să-și înfrîn­­gă propriile temeri și incertitu­dini. I-a povestit apoi deschis despre Andrei, vorbindu-i mult despre despărțirea lor fără rost, acum un an, la terminarea fa­cultății. „Doream o repartiție la oraș dar lui nu-i plăcea decît acolo unde putea să facă ceea ce în­vățase în facultate ...“ „Am rămas să lucrez într-un birou, o muncă cu hîrțoagele, la care nu mă pricepeam și care nici nu-mi plăcea ...“ „ ... părinții mei țineau nea­părat să rămîn în oraș, dar n-am mai putut răbda și ...“ Vorbise atît de mult încît fe­meia stătea acum pe gînduri, cu ochii într-un punct fix. Așa cum era, cu privirea imobilă, a­­vea înfățișarea unei sfinte cu chip palid, peste care lumina răsturna reflexe livide. S-a spe­riat și a dat să strige, dar, cînd s-a ridicat de pe scaun, ușa s-a deschis și în față i-a apărut un bărbat înalt, cu mustăți negre, zîmbindu-i cu ochii lui limpezi și mici. Crezuse că așteptarea aceea confuză va lua sfîrșit cînd, de fapt, se prelungea incert. An­drei plecase de la ședință direct la județ cu un tren de noapte și se întorcea abia a doua zi, seara.­­ Rămasă singură, pes­te cîteva minute avea să se cul­ce. Iși dădea seama că e tîrziu, dar nu se uită la ceas, trăia poate clipele cele mai confuze din existența sa, știa însă bine ce vrea, dar cu toate astea i se părea că e ridicolă, că se umi­lea în ochii lui. Dar tot așa de bine credea că numai în felul ăsta recupera o greșeală a ei, că numai astfel ar fi putut fi medicul veterinar visat în anii de facultate, colega și poate soția inginerului Andrei Horomnea. Afară începuse să curgă o ploaie cu picături mici și dese care ciupeau în răstimpuri luciul mat al ferestrelor. I se păru, a nu știu cîta oară în ziua aceas­ta, că e nemaipomenit de ridi­colă in jocul acesta confuz și începu să rîdă aiurea, de unul singur. Hohotele se ridicară um­­plînd încăperea, întinzîndu-se de-a lungul pereților, înăl­­țîndu-se și spărgîndu-se apoi de ziduri, de obiecte, împrăștiind noaptea camerei. Cînd își reveni, fixă ochii în­tr-un punct al tavanului, pentru a scăpa de orice gînd, bun om­ rău, și adormi. ION LAZĂR AȘTEPTARE CONFUZĂ - SCHIJĂ - DIN POEZIA NIPONĂ Deșteaptă-te, deșteaptă-te, Fluturaș somnoros, Din tine un prieten am să fac ! BASHO, sec. 17. Cît mi-i drag iazul din bătrîni, Unde broasca sare Cu atît vuiet printre totuși ! BASHO, sec. 17. Fluturi fără de părinți, Veniți repede la mine Să dănțuiți ! ISSA (1763—1827) Mi-a mistuit casa focul . Totuși, florile au îmbobocit, Au înflorit și s-au ofilit ! HOKUSHI, sec. 18 Intr-a mea singurătate Prin pustia grădină pășind De jur împrejur cînd am privit, Nimic altceva peste tot Decît al toamnei crepuscul. RYOZENI — sec. XI Crizantemele au înflorit. Veniți, fluturi, în voie vă desfătați Pe ale lor petale cu culori ! Vine să se odihnească lin O frunză moartă, Piatra funerară mîngîind ! RANICETSU, sec. 17 De cînd, vai, am părăsit-o pe dînsa Cea care arăta de ghiață, Ca zorile într-a lumii tăcere, Nimic nu mi-i mai jalnic Decît de dimineață ? TADAMINE, sec. X Sărmana-mi inimă Ca să mi-o înnoiesc, Pe poteci ascunse Zădarnic rătăcit-am cu gînduri împrăștiate, Toată ziulica I­ ISHIKAWA TAKUBOKU — sec. X Tălmăcire de AUREL GEORGE STINO Se făcu ora 12 noaptea, cînd cineva bătu în ușă. — Cine-i ? — întrebă Bulai, trezit din somn. — Chim. Bulai crăpă ușa. La lumina pa­lă a becului de pe hol, văzu fi­gura ștearsă a lui Chim. — Eu credeam că... — Am ieșit. Fără vorbe... Ai ceva de băut ? — Vin. — E bun și acela. Bulai îl trase pe Chim în bu­cătărie și-i puse vinul pe masă. Chim vru să-și toarne într-un pa­har, dar degetele îi tremurau așa de tare, că pînă la urmă renun­ță și duse sticla direct, la gură. — Stai bine — observă el, in­diferent, după ce puse sticla pe masă, aproape de dînsul. Ascul­tă... Și după o clipă de gîndire adăugă : Ascultă, ai femeie ? — Am. — Cum o cheamă ? — Rozica. — Rozica..., Rozica... Și Chim începu să rîdă. — De ce rîzi — întrebă Bulai. — Are un nume de iapă. Bulai se gîndi să-l pocnească. Dar se abținu la vreme. — Unde ai cunoscut-o ? — La o gazdă. — La care gazdă ? La madam Furman ? Bulai se întoarse. Il privi atent pe Chim, care ridicase sticla de pe masă, și ochii lui înguști, de­părtați unul de altul, cercetau, conținutul cu o nepăsare batjo­coritoare. Bulai înțelese deodată și spuse : — Da. La madam Furman. Chim zise din nou. Bulai híra­i — De ce-ai venit la mine ? — Stai, prietene... Stai... Fes­­tina­lente. Grăbește-te încet... Cînd am fost copii, ce ți-a spus tatăl tău ? Să mă iubești, nu-i așa ? — Așa. — Cînd am fost la școală, ce ți-a spus directorul ? Răspunde : — Să te iubesc. — Și dirigintele ?... Și profeso­rii ?... Iubește-l pe Chim ! Iu­­bește-l pe Chim ! Este ? — Este. — După aceea, tu ai mers la facultate. Eu am rămas în pro­ducție. Bulai dădea semne de nerăb­dare. Chim îl amenință cu dege­tul . — Ei, prietene... Cînd tu ai ie­șit absolvent, eu am intrat la... — făcu un ocol cu degetul pe marginea mesei — Ce să-i faci ? Legea-i lege ... Viol. Deși... Bulai se făcu stacojiu. In min­tea lui un gînd se răsuci dureros. Teoretic vorbind, Chim n-a obli­gat-o... Teoretic vorbind... Chim continuă, ca și cum ar fi înțeles ce gîndea celălalt. — N-am obligat-o. Cît am stat la madam Furman, două luni, nu i-am spus niciodată să vină la mine. Jur ! Insă tîmpitul de popă mi-a făcut figura ... că m-am legat de fata lui... că să mă-nsor, l­ convenea. Chim, ne­potul primarului. Chim. „Bine, tată. Cîteva mii, și facem trom­pa". Am luat banii și am plecat. Popa m-a dat în judecată. Că l-am jefuit. Că i-am... Iar fata ? Doamne, doamne, ce... In clipa aceea, Chim văzu pumnul lui Bulai ridicat deasu­pra capului și se opri. Dădu sticla deoparte. Se ridică : — Ascultă, colega. Cînd te-ai însurat, ce ți-a spus femeia ? Bulai lăsă mîna în jos. Răs­punse repede, tremurînd : — Să te iubesc. Ori de cîte ori te-oi întîlni. Să te iubesc, să te iubesc. Și acum, repede. Ce vrei ? Lui Chim îi convenea această situație. Zise : — Nerecunoscătorule. — Cît? — răcni Bulai, scos din sărite.­­— Ah — conchise Chim. Vrei să mă alungi... — O sută ? — Ai mai mult ? — Două. — Nu pui condiții ? — Una singură. Să pleci. — Cînd ? — Acum, Imediat. — Și banii ? — Poftim. — Apoi ca și cum n-ar fi fost destul de explicit — Pe termen nelimitat. — Știai că nu-mi achit datori­ile ? — Știam. — Noroc, Lai. Ai rămas un bă­iat bun. După plecarea lui Chim, Bu­lai încercă să adoarmă, dar som­nul nu se lipea de dînsul. C. BĂRBOI IUBEȘTE-L PE CHIM HARALAMBIE ȚUGUI Inscripție pe stema țarii In tandru zbor de soare revărsat Pe codrii luțari de soade și de brazi, Sub straja naltă de granit carpat, Ce zvelți ți-s pașii, țara mea de azi !... Tu, leagăn sacru­ al neamului trecut Prin douăzeci de veacuri pînă-n noi ; Tu, glas fără de moarte ca un scut Purtat la piept de legendari eroi... Sînt fiii tăi din veacuri lungi de lupte Ce luminează-n stema-ți pururi vie, Punîndu-ne în inimi și pe frunte Sfînt nimb de libertate și mîndrie , Și-i glasul lor ce ne-ncetat răsună In tot ce făurim sub claru-ți cer, Din freamăt de lumini țesînd cunună De la Bicaz la Porțile de Fier... Cu ei ne-ngemănâm din zare-n zare Pe-acest pămînt scăldat în dor sublim Cînd, avîntați spre zboruri viitoare, Cu glorii noi mereu te-mpodobim. LUCIAN VALEA INTOARCESIA LUI d­oh ou Se-ntoarce Don Quijote azi din moarte Poartă-amintirea luptelor pe scut. Pe frunte mucigaiuri i-au crescut Și lesne-n ochi cu obloane sparte. L-a părăsit și Sancho-ntr-un tîrziu... Cînd s-a-ntîmplat, nici el n-ar ști să spună Pleca din hanul viscolit de lună Lăsîndu-I, ca și hanul, de pustiu. Tîrînd în zare cerul pe pămînt Pe dealuri, sprinten revărsate-n coame Sub norii lusitani, ca niște scame, Băteau din aripi morile de vînt. Doar Rocinante, tristă și betedgă Adulmecînd vătraiuri mari de jar, li trimitea nechezul ei omar Și tremura legată de stănoagă. Din tot ce-avea, o așchie de vis o mai păstrase pentru Dulcineea — Dar a-nțeles privind în ochi femeia. Că și ea s-a gonit din Paradis Ruginuri scumpe i-au cuprins armura A lepădat-o la răscruci de drum... Spre ce tărîm cu zodie de fum N­ îmbia, să plece, aventura ? Se-ntoarce Don Quijote... Să-l primim — N­ așteptăm de-o moarte și de-o viață. E undeva, în noi, un plai sublim Unde din totdeauna-i dimineață. CONSTANTIN ȘTIRBU ȚARII Țării cîntecul de zori steaua, universul zînele urcînd din flori să se facă versul. Ei proverbul din bătrîni mugurul și creanga cînd în noapte pe la stîni murmură falanga. Ei întîiul meu sărut prima ta iubire ca un cerb ce-a apărut subt nemărginire. Țării viața pîn'la vis spicul ce se pleacă spre­ o sclipire de abis către lumea dacă. Desen de M MÂNĂSTIREANU 4t

Next