Contemporanul, iulie-decembrie 1965 (Anul 19, nr. 27-53)

1965-08-27 / nr. 35

SINTEZATERMEN AUTONOM? Am impresia că, în ultima vreme, cuvîntul sinteză începe să fie folosit cu valoare autonomă, neglijîndu-se faptul că el înfăţişează, de fapt, rezultatul unei contopiri la care participă cel puţin două elemente. Se poate ca studiile de estetică literară să-şi aibă contribuţia la constituirea termenului ca atare, poate că modul în care Boisdeffre îl caracteriza pe Kafka sau Bator, pe Joyce („fondatori ai tendinţei spre sinteză a creaţiei moderne“) au influenţat gîndirea unora dintre comentatorii artei contemporane. Cînd Dubuffet, de pildă, în celebrul Prospectus aux Amateurs de Toutienre, publicat imediat după război, discutînd direcţiile de dezvoltare ale artei din acea vreme, foloseşte termenul sinteză, e limpede că ne aflăm într-un alt domeniu decît cel sugerat cîndva de Delauney, care-l opunea analizei întreprinse de pointillişti. Pentru Delauney, sinteza era „o modalitate de a depăşi momentul descompunerii luminii, de a integra în compoziţie mişcarea luminii, cu alte cuvinte, un factor dinamic“. Oare acesta să fie sensul pe care-l atribuim astăzi sintezei ? E limpede că relaţiile dintre ideile literare şi cele artistice sînt, la acest mijloc al veacului nostru, mai strînse decît altădată. Nu e, de pildă, o simplă coincidenţă admiraţia lui Sartre şi Camus pentru opera lui Giacometti. Unii cercetători (John Cotton Dana, de pildă) credeau că pot observa o identitate a sentimentului la femeile înfăţişate de Giacometti într-un cîmp imens şi arabii lui Camus, arşi de soarele halucinant al pustiului, în acele „imense singurătăţi“. Poate că punctul de vedere al criticului american s-ar cuveni modificat, părăsindu-se criteriile pure ale formei pe care le foloseşte acesta şi înlocuindu-le cu o similitudine a sentimentului, prezent, bunăoară, în prizele pictorului italian şi în simbolurile disperării fără leac din piesele lui Genet. Influenţele reciproce dintre artă şi literatură sunt, evident, vechi ; s-ar putea vorbi de o permanenţă a lor. Dar poate că niciodată ca în ultimele două secole (şi mă refer aici la momentul romantic din istoria artelor), şi mai ales în veacul nostru, comunitatea de gîndire n-a fost mai clară. Boccioni, Carra, Severini, Balla, Russolo, futurişti declaraţi, aucăutat, asemenea poeţilor aceluiaşi curent, să „integreze mişcarea frenetică“ în pictură. Această tendinţă pătrunde, prin fraţii Jacques Villon şi Marcel Duchamp, în arta cubiştilor. Soldaţi în marş, al celui dinţii şi violent discutatul Nud coborînd scara, al lui Duchamp făceau posibilă afirmaţia, lui Juan Gris care socotea că s-a întemeiat un „cubism sintetic“. Dar sinteza, în accepţia lui Gris, se referea numai la elemente formale, la o geometrie care închidea formele în contururi simplificate. La drept vorbind, mai toate curentele secolului XX pretind că elaborează sinteze. Cuvîntul a devenit însă tot mai nebulos, pentru că artiştii şi teoreticienii nu au mai urmărit întotdeauna termenii originali a căror contopire a determinat sinteza. Expresioniştii considerau că sinteza se produce între sentiment şi idee, aşa cum socoteşte, de exemplu, Marcel Raymond (From Baudelaire to Surrealism). Wols vorbea despre sinteza între timp şi spaţiu, iar Tal-Coat despre real şi oniric. Compozitorul John Cage susţinea necesitatea unei sinteze între auditiv şi Vizual, amîndouă topite în „imaginea indescifrabilă a vieţii integrale“ (Lecture on Something). Pentru alţii, arta modernă e o sinteză între diversele ramuri ale artei. Alfred Barr în lucrarea sa despre Picasso (Picasso, Fifty Years of His Art) vorbeşte despre colaborarea dintre pictorul spaniol, Jean Cocteau, Erik Satie la baletul Paradă, susţinînd că „în creaţia vremii noastre se produce un sintetism între muzică, literatură şi pictură“. Oare să stea aici vreo diferenţă faţă de piesele shakespeareene, împănate cu songs, sau faţă de piesele lui Moliére, unde textul era adesea însoţit de muzică şi de balet ? Poate că Barr se referă la pregnanţa personalităţilor care colaborează la realizarea spectacolului, dar aceasta e o altă problemă. Teatrul lui Brecht e un teatru sintetic, nu numai sub raportul artei spectacolului, ci şi sub acela al fuzionării epicului cu dramaticul. S-ar mai putea aminti şi ideile unor esteticieni, după care sinteza ar însemna „acţiunea concomitentă a mai multor stiluri în arta unui singur autor“ (ca, de pildă, la Piero Dorazio). Fără îndoială, în acest caz se poate ajunge (şi se ajunge adesea) la eclectism , dar fenomenul nu e, după cum se afirmă câteodată, obligatoriu. Cercetări recente asupra perioadei de formare a lui Picasso au scos la iveală frecventarea unor surse foarte diverse, pornind de la Opisso și Ramon Casas și ajungînd pînă la Munch . Toulouse-Lautrec, Forain şi chiar Burne-Jones se alătură aici lui Gauguin, Steinlein, Daumier, Cézanne şi (surprinzător !) lui Puvis de Chavannes. Dar chiar în acea vreme de tinereţe, in care „Domnişoarele de la Avignon“ nu fuseseră create, mi se pare riscant să se vorbească despre „eclectismul“ lui Picasso. Dacă în opera lui Joyce se disting ecouri ale scrierilor lui Dujardin și Rollinat, rămîne, oare, scriitorul irlandez un eclectic ? E Shakespeare lipsit de originalitate pentru că în dramaturgia lui s-au depistat surse atît de numeroase, începînd cu Bandello şi terminînd cu Kyd ? Totul depinde, cred, de măsura în care aceste influenţe, atît de variate, sînt filtrate prin personalitatea artistului, sînt topite într-un aliaj ; recunoscînd analitic metalele componente, nu putem contesta apariţia unei substanţe noi. Numai aliajele prost fabricate lasă loc unor granule mari din metalele originale ; ele sînt, cum se ştie, friabile. Şi, în sfîrşit, acea accepţie a lui sintetic în loc de lapidar, accepţie evident greşită şi care îşi face apariţia în unele texte de critică cel puţin tot atît de frecvent ca şi expresiv, în realitate termen tocit, fără valoare estetică, simplu adjectiv şi nimic mai mult. Adevărul e că, înainte de a discuta valabilitatea observaţiei că „arta modernă se îndreaptă spre sinteză“, s-ar cuveni să se procedeze la o definire exactă a termenului, ţinîndu-se seama că, în mod obligatoriu, sinteză înseamnă alierea a două sau mai multe tendinţe. Valoare autonomă nu se poate conferi acestui concept, prin excelenţă, dialectic. Sinteza este rezultanta unui proces logic, raţional. Nu se poate concepe sinteză în afara unor procese raţionale. Sinteza e o modalitate artistică (mai degrabă decît „metodă de creaţie“ cum a fost cîndva definită), la care nu se poate ajunge numai pe temeiul intuiţiei, cum afirma Bergson. Dacă ne vom referi la sinteză ca la un rezultat al unei operaţii logice la care participă mai mulţi factori (şi, cel puţin deocamdată, mi se pare riscant să vorbim despre un înţeles universal al cuvîntului), vom observa că, de cele mai multe ori, termenii ce stau la baza ei reprezintă o condensare a unor termeni poetici. Sinteza este, astfel, o treaptă specifică a metaforei plastice. In creaţia lui Ciucurencu, de pildă, poezia participă la construcţia sistemului de imagini nu numai pe latura sensibilităţii coloristice, a vibraţiei profunde a sentimentului, ci şi pe aceea a unei gîndiri strict organizate, întîlnire rodnică, generoasă, între simţire şi raţiune, pictura lui Ciucurencu alcătuieşte acele forme riguros delimitate, uneori acuzate de unduirea unui cearcăn negru, dinăuntrul cărora iradiază, însă, culoarea fierbinte. Sinteza nu înseamnă contopirea unor elemente formale ; ea operează în straturile mult mai adînci, pe care forma (indiferent dacă e desen sau culoare) le reflectă. Iată, de pildă, pictura unui artist tînăr, afirmat, însă, ca o personalitate bine distinctă : Ion Gheorghiu. Pictorul nu trăieşte numai euforia culorii create pentru ea însăşi; la Gheorghiu, vibraţia cromatică se subordonează unor legi ale construcţiei. Şi la el, pictura dezminte acea împărţire, devenită cîndva clasică, desen-raţiune, culoare-sentiment. Lucrurile sînt, negreşit, mai complexe, culoarea transmiţînd foarte adesea prezenţa unui gînd care e exprimat metaforic, linia mărturisind tot atît de clar sensibilitatea care o arcuiește, o unduiește în ritmuri poetice. Pictura lui Ion Pacea e construită cu gravitate, cu acea pondere a volumelor stilizate, caracteristică artei populare. Dar Pacea nu realizează o simplă transcriere caligrafică a motivelor folclorice ; ceea ce dă valoare artei sale este tocmai prelucrarea, cu spirit contemporan, a sensibilităţii populare. Tendinţă specifică unui număr însemnat de artişti, mai ales dintre cei tineri, această sinteză operată între arta de străveche obîrşie şi gîndirea vremii noastre, continuă, de fapt, tradiţia exemplară a picturii româneşti. Radioasă şi gravă în acelaşi timp, pictura unui alt maestru al artei noastre, H. Catargi, se înscrie într-o sferă diferită a problemei abordate aci. Catargi construieşte puternic, pictura lui e de o arhitectură solidă, temeinic elaborată. Dar raţiunea se însoţeşte in pictura lui cu un sentiment de mare delicateţe care conferă, de pildă, peisajelor sale, o poezie calmă. Sau arta unui pictor mai tînăr, Ion Biţan (aflată în momentul de faţă în faza unor noi experimente), în care se opera, cel puţin în cazul unor lucrări realizate cu cîteva luni în urmă, o sinteză între materialitatea densă sugerată direct şi o spiritualitate, adesea, ardentă. Pictura lui Biţan se menţine la acest nivel de puternică poezie, atîta vreme cît artistul ştie să păstreze dreapta cumpănă, fără s-o încline, aşa cum pare uneori tentat, spre materia picturală care se smulge, însă, din inerţie în clipa în care e dăruită cu sensuri ample de gîndire. Arta contemporană respinge hotărît paradoxul exprimat cîndva de Matisse conform căruia pictorul ar oferi, prin arta sa, un confortabil fotoliu pentru odihna privitorului. Pictura solicită participarea celui care priveşte lucrarea, îl determină să încerce să înţeleagă. E adevărat. Procese numeroase de sinteză au loc în permanenţă în arta zilelor noastre. Iarăşi e adevărat. Dar nu se poate vorbi de o sinteză decît în prezenţa a cel puţin doi factori. Gîndirea plastică, oricît de originală ar fi, nu poate crea opere viabile decît în măsura în care ea se însoţeşte cu un termen al sensibilităţii, metaforic exprimat. Oricum am privi problema celor doi (sau mai mulţi) factori constitutivi nu putem elimina din discuţie necesitatea unui climat de poezie autentică la formarea căruia arta are datoria să participe. Sintezele se operează ca urmare a unui imperativ logic ; şi, în primul rînd, ca o necesitate de a exprima cît mai amplu, mai convingător, epoca noastră, cu idealurile ei profund umaniste. Artiştii noştri sînt oameni ai epocii socialiste şi artă lor trebuie s-o demonstreze. Dan Grigorescu C. POPOViCI : Bacovia. C. POPOVICI : Bacovia. *PS Tînărul sculptor se impune ca una din personalităţile cele mai pregnante ale generaţiei sale, prin capacitatea de interiorizare, prin forţa dramatică şi suflul poetic al lucrărilor lui, după cum se vede şi în această recentă lucrare. rUCCESUl valsului a fost, în veacurile XVIII şi XIX, 1 mare. Morfeart, Weber, Beethoven, Schubert, apoi Chopin, Brahms, Liszt, Ceaikovski, au scris valsuri simfonice ori pentru pian. Sunt bucăţi de gen în formă mai liberă : valsuri sentimentale, nobile, triste, de bravură etc. Domnia valsului se dovedeşte trainică, pînă în zilele noastre. Intr-adevăr, acest dans, chiar dacă nu se mai practică decît pe o scară mică, convine stilurilor componistice cele mai diverse. De la Saint- Saëns, Ravel şi Sibelius pînă la Schönberg, Berg, Şostakovici, Britten, sînt nenumăraţi compozitorii care au scris valsuri. Viena rămîne însă patria sa de elecţiune. Valsul vienez are o mai mare strălucire, o supleţe captivantă, o alură caracteristică, imortalizate îndeosebi de Johann Strauss-fiul care a creat capodopere ale genului. DISCUL Marele maestru al valsului, pe care Brahms îl preţuia atît de mult, a cvitat ca nimeni altul poezia Dunării albastre şi a Sîngelui vienez. El a lăsat minunatele Povestiri din pădurea neagră, Voci de primăvară şi Viaţă de artist, tot atîtea valsuri în care a exprimat cu pasiune şi gingăşie însăşi viaţa Vienei. Le-am aflat gravate pe recentul disc Electrecord (ECE—0186) împreună cu alte două valsuri (Muzica sferelor şi Viaţa mi-e dragoste şi veselie) de Josef Straussfratele care a scris la rîndul său peste 200 asemenea lucrări. Interpretarea, aceea a orchestrei simfonice din Innsbruck sub bagheta dirijorului Robert Wagner, are atributele bunului gust. Mişcarea este avîntată dar nu exagerată ; accentele, micile întîrzieri de tempo, judicios şi artistic realizate. Sonoritatea de ansamblu : bogată și clară. j.w. p. ARIE FRUMOASE ■ COMITETUL de Stat pentru Cultură şi Artă, prin Consiliul Aşezămintelor Culturale, a organizat o expoziţie de grafică românească contemporană in regiunea Suceava, deschisă in prezent in Casa de cultură din Rădăuţi. Expun : Gheorghe Adoc, Valentin Bardu, Brăduţ Covaliu, Aurel Colan, Emilia Dumitrescu, R. Iosif, Emilia Niculescu-Petrovici, Ioana Olteş, Vasile Pintea, Maria Ioan-Plăcintă şi alţii. Expoziţia este insoţită de un catalog care prezintă pe participant. ■ TURIŞTII din ţara noastră sau cei veniţi de peste hotare pe litoralul maritim au prilejul să vizioneze o serie de expoziţii organizate de Muzeul de Artă din Bucureşti, in holul hotelului „Internaţional“ din Mamaia, pictorul Vasile Grigore expune 20 de lucrări recente in sala clubului central din Eforie-Nord sunt prezentate cicluri de fotografii artistice, în sala Casei de cultură din Mangalia este deschisă expoziţia de acuarele a pictoriţei Iulia Hălăucescu din Piatra Neamţ, iar un muzeu regional de artă din Constanţa, retrospectiv a pictorului Ion Ţuculescu. ■ EXPOZIŢIA de grafică a lui Eugen Tatu, deschisă anterior la Muzeul de artă din Brăila, se află deschisă, in prezent, in sala nouă din cartierul Ţiglina — Galaţi. Sunt expuse 90 de lucrări din diferite genuri ale graficii : caricaturi, desenele satirice din ciclul „Dacă unii autori ar arăta ca operele lor", ilustraţii de carte (la „Pinocchio" de Collodi, la „Gargantua" de Rabelais, la „Viaţa şi pildele lui Esop" şi la „Chelner” de I. Smeliovi. ■ MUZEUL de Artă din Bucureşti impreună cu Muzeul de artă din Piatra Neamţ au organizat în noua sală din blocul turn, din acest oraş, expoziţia de xilogravuri colorate ale graficienei Eva Cerbu. Tematica expoziţiei este multilaterală : „Sărbătoarea", „Seară la Sozopol", „Recoltă bogată”, „Cazangerie”. ..Plovdiv”, „Pe plajă", „Tineri”, „Dobrogeancă", „La pescuit" şi altele. ■B IN SALA scolii elementare din Slănle TM Prahova oamenii muncii veniţi la odihnă au prilejul să viziteze expoziţia de gravuri colorate a lui Vasile Dobrian. Această manifestare a fost organizată anterior la Ploieşti, in Muzeul regional de artă, urmând să poposească şi in alte oraşe ale regiunii Ploieşti. Sunt expuse 60 de xilogravuri policrome, într-o tehnică personală, care îmbogăţeşte gravura, cu valori picturale. Temele şi subiectele reflectă preocupări variate : „Arta populară”, „Hidrocentrala de pe Argeş”, „Peisajul zilelor noastre”, „Blocuri şi prefabricate", „Ritmuri vechi, ritmuri noi”, „Pod peste Elba” etc. ■ MUZEUL din Arles a inaugurat o secţie permanentă de artă fotografică. Salutind cu interes hotărîrea muzeului, Biblioteca Naţională franceză a oferit documente Inedite, printre care 30 dintre cele mai preţioase dagherotipuri. Inaugurarea secţiei a fost insoţită de expoziţia : Louis Daguerre şi originile fotografiei, care cuprinde operele celor mai buni fotografi ai timpului nostru. Din începuturile artei fotografice apar primele lucrări ale lui L. Daguerre — celebrele Sena la Paris şi Natură moartă cu scoici — şi portretele extraordinare făcute de Nadar personalităţilor artistice ale secolului trecut. O galerie cu documente asupra invenţiei cinematografului (13 februarie 1895) şi a fotografiei în culori pe placă autochromă (1903) este consacrată fraţilor Lumiére. Reunind operele fotografilor francezi, ruşi, americani, nemţi, elveţieni, de la Nadar la Paul Strand, Brassai, Man Ray, Kollar, Dora Maar, Lucien Hervé, expoziţia ilustrează legitimitatea hotărârii muzeului de a găzdui în sălile sale fotografia, „fără participarea căreia istoria artelor plastice în secolul nostru ar părea incompletă". 7 IN INCAPE- REA atelierului spaţios al pictorilor Szász, scăldat generos de soarele estival, atenţia e atrasă de o mică expoziţie ad-hoc de pictură pe sticlă. Sînt ultimele lucrări ale pictoriţei Lia Szász. — Mulţi artişti plastici — ne spune artista — plecînd de la icoanele româneşti, pictează pe sticlă teme de folclor literar. In încercările mele am plecat însă de la altă sursă. M-a atras în mod deosebit pictura laică naiv-primitivă pe care o vedem şi astăzi în tîrguri, la tradiţionalii „moşi“ sau „bîlciuri“, şi mi-am propus să o ridic la nivelul expresiei artistice, valorificînd acele teme aparent minore, vulgarizate adesea de necunoscători. Consider că nu există o clasificare rigidă a temelor înfrumoase şi urîte. Spun asta pentru că un apus de soare în munţi, un peisaj nocturn argintat de lună stîrnesc adesea zîmbete condescendente. O chitară şi o compotieră pe tablaua unei mese, însă, sunt acceptate fără discuţii ca subiect pentru o pictură. Aceasta se datoreşte poate şi modului în care le-am cunoscut: pe primele, adesea vulgarizate de pictura de gang, iar pe cele din urmă realizate de un mare artist cum este Braque. Convingerea mea e că orice temă poate fi distrusă sau construită în funcţie de sentimentul şi priceperea, seriozitatea cu care este abordată. Privim, rînd pe rînd, picturile sale pe sticlă a căror notă caracteristică o constituie tema romantică (profund umană şi plină de poezie a picturii laice naiv-primitive) dezvoltată într-o fabulă ţesută pe figurativ, căreia artista îi dă alura picturii naive din tîrguri. Prima lucrare, Vinul, aminteşte atmosfera vechilor mitologii: exuberanţă, veselie, bucuria de a trăi, dragoste, fertilitate, învăluite într-un galben liniştitor, maternitatea şi fertilitatea sînt întruchipate de o femeie cu chipul surîzător, încununată cu viţă de vie, primind cu modestie şi graţie slava ce i se aduce. Alături, un bob de strugure se smulge din pămînt, trezindu-se la viaţă. De la el porneşte scara care urcă, urcă în timp peste ani şi veacuri. O femeie duce din treaptă în treaptă un coş cu struguri, sugerînd tradiţia şi veşnica reînnoire a naturii, circuitul repetat al anotimpurilor. In spaţiul de deasupra, silueta unui bărbat se contopeşte cu profilul unei viori, semnificînd frămîntările creaţiei spirituale. Ideea creaţiei o preocupă pe pictoriţă în mod deosebit. O reia în alte două tablouri: Muzică şi Meşterul Manole. Folosind motivul legendar al meşterului care-şi zideşte soţia în propria-i operă, pictoriţa transpune plastic ideea contopirii artistului cu creaţia, pînă la jertfa totală. Zidul care închide fiinţa iubită şi Meşterul Manole, elementele fundamentale ale lucrării, se contopesc într-o pată de roşu puternic, care arde dureros. Silueta femeii sacrificate e albă, semnificînd puritatea, ceea ce accentuează dramatismul sacrificiului. INTRE mani- festările culturale prin care ţara noastră s-a prezentat, nu demult, în străinătate, se înscrie şi expoziţia itinerantă Pictura pe sticlă şi xilogravura în arta populară românească deschisă consecutiv în trei ţări: Belgia, R. F. Germană şi Danemarca. Cuprinzînd 147 picturi pe sticlă şi xilogravuri, expoziţia a prezentat o selecţie de piese, în care s-a ilustrat varietatea de exprimare a creatorilor populari şi evoluţia pe care meşteşugul acesta l-a avut în ţara noastră pînă la începutul secolului al XX-lea. Dacă, în mod normal, tematica acestor picturi pe sticlă a avut un caracter religios, stilul și factura lor sînt profund populare. In acest sens, elementele folclorice sau rezolvările necanonice ale unor teme se completează fericit cu desenul mult stilizat. Ceea ce impresionează totdeauna însă la aceste opere de artă populară este coloritul, în care domină roşul, albastrul, verdele oliv, la care se adaugă foiţa de argint sau mai des cea aurie. Aşezarea culorilor după legile decorative, cu un simţ deosebit al contrastelor, alternanţei şi simetriei, fac aproape de necrezut faptul că aceste piese au putut fi lucrate în ţara noastră timp de peste 200 de ani, exclusiv de către simpli meşteri ţărani români. între centrele mai vestite se numără Nicule de lingă Cluj, Lazul pe Valea Sebeşului, Poiana, Miercurea şi Săliştea din Mărginimea Sibiului, Făgăraşul, Arpaşul şi Cîrţişoara în Ţara Oltului, Şcheii Braşovului şi multe altele. Ca responsabil al tematicii şi autor al catalogului de specialitate, am însoţit şi prezentat expoziţia în Republica Federală Germană şi în Danemarca, dîndu-mi seama direct de interesul pe care-l prezintă arta populară românească. Acest lucru îl atestă, pe lingă numărul excepţional de mare de vizitatori (din care cea mai mare parte au format-o tinerii, elevi şi studenţi, aceasta îndeosebi la München şi Braunschweig), zecile de articole apărute în presa de mare tiraj. Astfel de exemplu, — cum s-a mai arătat —, în Belgia, revista Beaux Arts a dedicat o pagină întreagă expoziţiei, cu numeroase reproduceri. La rîndul său, presa vest-germană, s-a întrecut pe sine în a elogia arta picturii româneşti pe sticlă. Ziare cu tiraje zilnice de 500 000 la 750 000 exemplare s-au ocupat de expoziţie şi au relevat frumuseţea şi originalitatea lucrărilor. Acelaşi succes s-a înregistrat şi în Danemarca, unde expoziţia a fost prezentată la cel mai mare muzeu din ţările nordice (Muzeul Naţional din Copenhaga). Ziarul Information a scris despre expoziţie că „Ceea ce poţi să vezi sunt exemplare de pictură decorativă şi meşteşugărească, interesantă prin virtutea dragostei pentru culori şi ornamentaţii". Referindu-se la dispoziţiile conducerii bisericii transilvănene din secolul al XIX-lea care nu tolera această pictură ce contravenea adeseori canoanelor, ziarul Land og Folg îşi intitula articolul „Icoane interzise“, remarcînd că „icoanele românești formează un grup cu totul caracteristic al operelor din cadrul picturii iconografice, deoarece toate au fost produse de artişti populari“. Alt ziar danez, Kristeligt Dagblad scria despre aceste picturi: „Ele excelează prin culori festive, aşa cum se întîlnesc şi în încăperile ţărăneşti“. Un alt ziar danez de mare tiraj, Politiken, îşi intitula articolul amplu despre vernisajul expoziţiei: „Adunare festivă cu icoane pe sticlă vesele“. Deci, ceea ce specialiştii şi criticii de artă au reţinut pretutindeni a fost originalitatea, prospeţimea, coloritul ce exprimă bucuria pentru viaţă, conţinutul folcloric şi stilul general decorativ, expresii ale specificului artei populare româneşti. Unanim, specialiştii au relevat aplicarea creatoare a talentului popular într-o tehnică atît de dificilă, la care stratul de pictură se aplică pe spatele sticlei, fără a se putea reveni cu retuşuri, ceea ce face ca strălucirea culorilor să fie şi mai mare. Desigur că felul în care a fost prezentată expoziţia a contribuit la succesul ei, datorită condiţiilor create de gazde, atît în Belgia, cît şi în R. F. Germană şi în Danemarca. Eforturile Institutului „Südosteuropa-Gesellschaft“ din München, alături de muzeul oraşului de aci şi de Muzeul din Braunschweig, ca şi amenajările speciale făcute la Copenhaga în săli ce au căpătat o nouă înfăţişare prin zugrăvirea lor şi prin instalarea a 80 de reflectoare cu lumină de zi, au contribuit în mod esenţial ca să fie puse în evidenţă calităţile acestor opere de artă populară. Faptul că textul catalogului cu zeci de reproduceri s-a tipărit în trei versiuni diferite (franceză, germană şi daneză), că în fiecare localitate au fost difuzate afişe cu imagini caracteristice, cît mai cu seamă tipărirea în tiraj de masă a două serii de cite şase imagini sub formă de diapozitive în culori, prin grija unui tînăr editor de la Heidelberg (B. Herter), merită a fi relevate în mod deosebit. Nu e deloc lipsit de interes — şi este un merit atît al organizatorilor din ţară, cît şi al gazdelor — a se arăta aci că, pe lingă expoziţia propriu-zisă, a funcţionat un cabinet documentar cu albume şi lucrări de artă populară. Apoi că, la München, Braunschweig şi — în condiţii cu totul excepţionale — la Copenhaga, expoziţia a avut o parte de introducere generală în arta populară românească. Astfel, de pildă, întreg holul Muzeului Naţional al Danemarcei a fost aranjat cu vitrine cu obiecte de artă populară românească (ceramică, textile, piese de port, lucrări artistice în lemn etc.), iar pe centrul holului un aparat-carusel proiecta necontenit imagini în culori pe bază de diapozitive despre arta populară românească, în timp ce ca fundal sonor se auzea muzică populară înregistrată de bandă de magnetofon. Pentru bilanţul expoziţiei, cele cîteva aspecte relevate aci constituie mărturii concrete ale succesului expoziţiei şi tot atîtea dovezi ale prestigiului crescînd de care se bucură ţara noastră, a cărei cultură şi ale cărei realizări interesează tot mai largi cercuri, aşa cum spunea ministrul afacerilor culturale al Danemarcei, dl Hans Solvhof, în cuvîntul rostit la deschiderea expoziţiei la Copenhaga. Ecourile expoziţiei continuă nu numai prin scrisorile ce se primesc şi acum, prin programarea unor articole despre pictura românească pe sticlă în reviste de largă autoritate (cum ar fi „Westermanns Hefte“ de la Braunschweig), ci şi prin aceea că muzeele şi toţi cei ce au contribuit la reuşita acţiunii solicită şi invită ţara noastră să trimită acolo şi alte expoziţii de acest gen. Pentru calda primire şi pentru atenţia acordată organizării expoziţiei, merită a fi amintiţi aci cel puţin cîţiva din aceşti prieteni ai artei poporului român ca : dr. Th. von Uzorinac-Kohary, prof. dr. H. Gross, A. Honig şi H. Rosendorfer din conducerea lui „Südosteuropa-Gesellschaft“ ca şi dr. A. Heiss, directorul Muzeului oraşului München, apoi dr. B. Bilzer, dr. Hagen, dr. Spiess şi pictoriţa Kunze de la Muzeul din Braunschweig, în fine dr. W. Jacobsen, Erik Kjersgaard şi Marianne Lunding de la Copenhaga, precum şi mulţi alţii, cărora le mulţumim nu numai în numele nostru, al organizatorilor, ci şi al sutelor de mii de creatori care continuă şi dezvoltă în condiţii noi astăzi tradiţiile artei populare româneşti, din care expoziţia itinerantă deschisă in străinătate a arătat doar un modest fragment. Cornel Irimie Prin ateliere : LIA SZASZ Intr-o altă lume, cu alte preocupări, cu alte sentimente, dar cu aceeaşi năzuinţă către frumos, ne poartă tabloul intitulat Invitaţie la dans. Un fundal de griuri şi rozuri sugerează o atmosferă monotonă, un trai sec de viaţă provincială mic-burgheză. Personajul feminin poartă o rochie lungă, de modă veche, respingîndu-şi orice îndrăzneală, cu danteluţe în jurul gîtului firav, semn al curăţeniei şi modestiei, în mîna dreaptă ţine graţios o floare. Toate aspiraţiile ei, dorinţele, visurile de a ieşi din lumea insipidă în care trăieşte, izbucnesc în roşul intens, aprins al rochiei. Gestul său larg izvorît din bucuria de a fi invitată la dans, gest intenţionat a fi curajos, se loveşte de timiditate, iar corpul se fringe într-o mişcare stîngace. Al doilea personaj, realizat într-un ..verde , închis, este corespondentul masculin al femeii, la fel de timid, copleşit de convenienţele vieţii micburgheze de provincie. Lucrarea Romanţă (două profiluri faţă în faţă, un bărbat şi o femeie, avînd între ei un pahar cu licoare roşie) aminteşte parcă destinul nefericit al legendarilor Tristan şi Izolda. Căutările pictoriţei în acest domeniu sînt încă la început. Intenţionează să reia temele acestea fie pe sticlă, fie pe pînză, la dimensiuni mai mari, în spaţii mai largi, pe care ochiul să alerge nestingherit, iar liniile desenului şi culoarea să respire mai liber. Ioana Lucia Buligescu însemnări pe marginea unei expoziţii itinerante SUCCESUL ORIGINALITĂŢII Unul din cataloagele de o exemplară prezentare grafică şi ţinută ştiinţifică, ce au însoţit expoziţia itinerantă de pictură pe sticlă şi xilogravură românească.