Contemporanul, iulie-decembrie 1965 (Anul 19, nr. 27-53)

1965-08-27 / nr. 35

e» g n HŰIÉ «KE ■ ALFRED MENDELSOHN a terminat un concert pentru orchestră de coarde cu o variantă pentru cvartet de coarde. Concertul, alcătuit din 3 părți — sonată, lied și rondo — e scris in forma clasică, dar vehiculată de un limbaj con­temporan. A terminat de asemenea două cicluri de lieduri : „Mesaje" pe versuri, de Mariana Dumitrescu şi „Daruri" pe versuri de Magda Isanos. In prezent ela­borează un concert pentru violă şi or­chestră care constituie şi dezvoltă mate­rialul teoretic al ciclului de lieduri „Me­saje". ŞTEFAN NICULESCU a terminat “ Cantata a IlI-a pentru mezzo-soprană şi cinci suflători, pe versuri de Tudor Arghezi. Compozitorul lucrează de ase­menea la o amplă piesă orchestrală. ■ LA CONCURSUL de cvartete (crea­­ţie, interpretare, loterie) de la Liege din acest an, a fost selecţionat Cvarte­tul nr. 6 de Wilhelm Berger, împreună cu alte 7 lucrări în acelaşi gen, cvartetul tânărului compozitor român va fi inter­pretat luna viitoare în public, după care juriul va decide ordinea premiilor ce se vor decerna. După premiul primit nu de mult la Monte-Carlo pentru Sonata pen­tru vioară solo, Wilhelm Berger vine să îmbogăţească, prin acest concurs, nu nu­mai palmaresul victoriilor sale artistice ci şi pe cel al şcolii româneşti moderne de compoziţie. HS DUPĂ premiera de la Bruxelles (vezi „Contemporanul" nr. 48 din 1964), spectacolul cu baletul creat de coregraful francez Maurice Bejart pe muzica celei de a IX-a Simfonii de Beethoven, a fost prezentat şi în Germania Occidentală, Franţa, Por­tugalia, Spania şi Tunisia. Ansamblul acestui „balet al fraternităţii" este alcătuit din dansatori şi dansatoare provenind din 16 ţări. In fotografie, una din balerinele de culoare într-o atitudine de mare expresivitate. TIBERIU OIAH a terminat de scris lucrarea „Studiu de spaţiu şi ritm", pentru trei grupe de percuţie. A sfirşit, de asemenea, muzica la fil­mul „Răscoala", pe un scenariu de Petre Sălcudeanu, în regia lui Mircea Mure­­şan, după romanul lui Liviu Rebreanu. ■ MUZICOLOGUL clujean George Sbir­­cea a închinat una din ultimele sale lucrări lui Kimb­rie Popovici-Bayreuth, u­­nul din străluciţii reprezentanţi ai pleia­dei artiştilor lirici pe care ţara noastră i-a dăruit scenelor muzicale mondiale. 9 O IMPRIMARE care se bucură de un ** remarcabil succes in cercurile muzi­cale internationale : discul „Electrecord" CE—0178 editat in colaborare cu casa „Philips" din Paris ce ne oferă concertul pentru vioară şi orchestră în Re minor de Aram Haciaturian şi Concertul nr. I pen­tru vioară şi orchestră în Re major de Serghei Prokofiev în interpretarea violo­nistei franceze Claire Bernard, distinsă cu premiul I la cel de-al III-lea Concurs şi festival internaţional George Enescu. DIN sumarul ultimului număr al re- *­­vistei „Muzica" remarcăm studiile în­chinate unor creaţii româneşti : „Un balet pe teme etern omeneşti“ (Carmen Petra- Basacopol) şi „însemnări despre spectacol" (Hero Lupescu) despre baletul lui Mihail Jora „întoarcerea din adîncuri". Cantata „Comunistul" de Andrei Porletye analizată de Adrian Raţiu şi Cantata a IlI-a de ca­meră de Ştefan Niculescu, analizate de George Draga. NOI lucrări sub tipar la Editura Mu­zicală : ■ Muzicologie : „Cîntăreţul artist" de Ni­­colae Secăreanu, I. D. Ionescu de la «Ju­­nion»de Ioan Massoff ; „De la muzica de jaz la muzica simfonică" de Aurel Popa, Traian Grozăvescu de Mira Demeter-Gro­­zăvescu şi I. Volodi. Partituri pentru orchestră simfonică : Simfonia I de Doru Popovici, Secvenţe pentru orchestră de coarde de Cornel Ţă­­ranu, Simfonia I de W. M. Klepper, şi poemul simfonic „Luceafărul" de Pascal Bentoiu. ■ DUPĂ „Capodoperele Surîsului" şi „Erotismul", antologii de artă plas­tică, editura Planete (Paris) editează o antologie a „groazei" care selectează texte şi ilustraţii din operele unor ar­tişti contemporani. Alături de George Luis Borges, care rămîne fără îndoială părintele genului, se grupează desene şi picturi de Bradbury, Dino Buzzatti, Love­­craft etc. Textele aparţin unor scriitori ca Grace Amudson, Gerald Kersh, Jane Rice, Richard Matheson etc. Fantasticul este dat de morbid şi pato­logic şi groaza este reală. Personajele sunt în majoritate debili mintali, femei disperate în faţa morţii, oameni pe mar­ginea prăpastiei. O asemenea culegere de dovezi ale slăbiciunii demnităţii şi conştiinţei uma­ne nu-şi demonstrează în nici un fel utilitatea. ■ LA TEATRUL Mare din Moscova s-a montat baletul Legenda dragostei după un libret al lui Nazim Hikmet cu muzica lui Melikov. Premiera mondială a avut loc în 1961 la Leningrad. Soliștii premierei moscovite sunt Maia Pliseţkaia, Nataşa Besmerinova și Marius Liepa. 3 DESENE DE CONSTANTIN BACIU DIN NOU ÎN ACTUALITATET­APISERIA I­OATE nicio­dată nu s-a impus atenţiei ca acum, legind vechi tradiţii cu descoperiri ale artei moderne, o intenţie şi o rea­lizare sistematică de artizanat cult, redobîndind primatul în domeniul decorativului şi artelor utilitare. Dificultatea, în genere, pentru ar­tistul modern de a se infiltra fără ostentaţie, dar cu personalitate, unui proces de meşteşug multimi­lenar, aparţine timpului nostru, generînd infinite posibilităţi de exprimare. Faptul devine semnifi­cativ fiindcă, observînd evoluţia artelor moderne se remarcă, ală­turi de o iniţială frivolitate, şi ne­liniştea născută din ruperea defi­nitivă cu „vechiul“. De la 1900 în­coace se încearcă, se pun în discu­ţie, se anulează sau se reiau, teorii, soluţii, procedee tehnice, se pole­mizează despre figurativ şi nonfi­gurativ, despre real sau abstract, despre decorativ sau spaţial, se trasează linii de demarcaţie între plastica de interior şi cea de ex­terior, între arta utilitară şi cea neutilitară, se vorbeşte despre funcţionalitate sau se ignoră func­ţionalitatea şi toate acestea în ve­derea unui scop unic : crearea u­­nui climat propice artei, paralel dar autonom, faţă de cel tehnic predominant. Fixarea, centra­rea, difuzarea ideilor artistice în cercuri tot mai mari, a dat artelor decorative un impuls neaşteptat. Artişti din toată lumea, animaţi de intense arderi ale creaţiei, s-au simţit instinctiv sau deliberat a­­traşi de artele decorative ca de un teren sigur experimentat deja, generos şi util. Picasso, Matisse, Leger, Lurgat, Devneka, Chagall, Miro, sunt numai cîţiva dintr-o se­rie imensă de artişti, alcătuind o mare familie de artizani promova­­tori ai frumosului cu destinaţii sociale directe sau implicate. Poa­te mai mult decit în orice alt do­meniu, arta învecinată cu utilul conţine un adevăr esenţial datorat manoperei laborioase necesare transformării ideii artistice în o­­biect. Acest lucru impune respect, readucînd arta în centrul de inte­res unanim, aşa cum era ea la „vîr­stele de aur“ ale omenirii. Expoziţia de arte decorative des­chisă anul acesta la Dalles a stîr­­nit un interes general tocmai fiind­că reunea eforturile adesea trecu­te sub tăcere, sau neştiute, ale creatorilor noştri. Expoziţia a im­pus, chiar dacă pe alocuri încercă­rile erau naive sau neizbutite. E­­lanul şi seriozitatea artiştilor, e­­xuberanţa stenică a spaţiului plin de surprize colorate erau de natură să stîrnească exclamaţii aprobati­ve. Şi, în special, tapiseriile, aces­te continuări în timp ale splendi­delor noastre covoare populare. Dacă lucrările semnate de ar­tişti diferiţi sunt greu de înscris în programul unor căutări comune (şi nici nu trebuie să fie), este pentru că în general artiştii, dispuşi să descopere adevăruri sau să le con­state, sunt la începutul sau în con­tinuarea unor idei destul de recent născute despre tradiţie şi inovaţie, stil colectiv şi stil personal, speci­ficul genului sau al materialului, universalitatea limbajului con­temporan, interferenţa genurilor, influenţa reciprocă a artelor etc. Adoptarea unor formule în circu­laţie nu înseamnă neapărat pasti­şă, ci o eventuală întîlnire de con­vingeri sau anticipări artistice tinzînd să devină perfecţii. S-au putut descifra cu prilejul acestei manifestări unele tendinţe sau direcţii. Ele provin fie dintr-o autentică însuşire a modalităţilor stilistice ale artei populare, care merg de la asemănarea sau relua­rea ritmurilor sau stilizărilor e­­xacte a covoarelor olteneşti, mol­doveneşti sau ardeleneşti, la in­terpretarea lor în compoziţii mo­derne în care elemente sau su­gestii de euritimie pigmentează li­ric reprezentările lucide, uneori decorative, alteori amintind soluţii de grafică sau pictură de şevalet, figurări spaţiale, fantezii, descrieri, visuri fantastice sau pur şi sim­plu stilizări de motive. In toate aceste cazuri rămîne comună o acurateţe instinctivă a culorilor, preferinţa ritmurilor simple, o oarecare supleţe a stili­zării, caractere prin care covoare­le noastre moderne se înrudesc cu arta populară românească dar şi cu pictura murală bizantină sau chiar cu elemente ale civilizaţiei greceşti sau romane coexistente cu cele dace de pe teritoriul nos­tru. Faptul este îmbucurător fiind­că fereşte în mod natural mani­festările noastre moderne de gra­tuitul sau uscăciunea unor sche­me de artă. In interiorul acestor determinări armonioase de ansam­blu, deşi foarte diverse, putem vorbi de existenţa unor persona­lităţi artistice bine conturate şi a altora în formare. Avem specia­lişti ai genului aplecaţi ani de-a rîndul asupra migăloasei tehnici a ţesutului, artişti cu experienţă, cunoscători intimi ai tuturor tai­nelor tehnice, avem pictori, grafi­cieni sau sculptori preocupaţi pa­ralel de artele decorative, a căror concepţie artistică se îmbogăţeşte prin folosirea procedeelor ţesutu­lui, avem tineri absolvenţi ai in­stitutelor de specialitate, ucenici încă, dar onoraţi aproape colegial în expoziţie cu un loc de artist. Dintre toate disciplinele artelor decorative prezentate în expoziţie, tapiseria prezintă cea mai mare coerenţă, dovedind o preocupare constantă a artiştilor pentru pre­zentarea intr-adevăr a unor uni­cate. Cu mici excepţii, exponatele de tapiserie întrunesc calităţi re­marcabile pentru a concura inter­naţional cu o prezenţă naţională. Ceea ce pare demn de reţinut este că artiştii noştri cultivă na­­raţia. Chiar dacă ar fi să rescriem o epopee românească cu sute de mioriţe ori balade haiduceşti, dacă am redesena toate păsările, flori­le, caii, oamenii din toate covoa­rele şi frescele noastre vechi, tot n-am greşi pentru că se împlineş­te prin aceasta imensa nevoie a omului de umanitate, de căldură, de cîntec. Artiştii noştri nu gre­şesc pentru că aleg din cîntecul acesta fascinant şi aproape para­disiac, care înseamnă arta noastră veche, teme, fragmente sau doar sugestii pentru toate fanteziile. Uneori efortul lor gravitează un­deva foarte aproape de original, adoptînd chiar forme de reprezen­tare exacte. Aurelia Ghiaţă păs­trează dimensiunea şi caracterul covorului oltenesc, foloseşte com­poziţia în registre, stilizarea geo­metrică a figurilor, naraţia nai­vă aproape a scenelor, şi totuşi covoarele ei emoţionează prin fi­neţea tonurilor, prin ritmul dan­sant al compoziţiei şi poate tocmai prin curajul de a nu abandona stilul acesta practicat o viaţă în­treagă, pe care îl stăpîneşte per­fect. Alteori, din interferenţa u­­nor realităţi tradiţionale cu care ochiul s-a obişnuit, pe de o parte din observarea naturii, pe de alta din cultura vizuală de specialita­te, se nasc, interpretări, imixtiuni de genuri care dau farmec imagi­nii. Este cazul tapiseriilor semna­te de Mimi Podeanu, învăluite în atmosfera irizată a degradărilor de tonuri situate în însăşi direcţia ţe­săturii. Reprezentările abstracti­zate ale unor elemente reale de­monstrează procesul de rafinare pe care îl urmează transfigurarea motivelor de la arta populară la arta cultă. Specificul materialului înţeles de artişti şi folosit pentru expresivitatea imaginii este întot­deauna o garanţie a succesului. Ileana Vremir se exprimă contra­dictoriu pe etape, foloseşte atît fi­gurativul cît şi nefigurativul, dar covoarele ei rezistă în ambele ca­zuri pentru că sunt într-adevăr co­voare, nu sunt nici picturi, nici grafică. Figurarea în artele decorative nu este constrînsă de o neapărată adeziune la stilizări tradiţionale presupuse specifice genului. Ea poate aspira chiar spre problema­tica mai adîncă a unei concepţii foarte personale, picturală sau sculpturală, poate învinge chiar bidimensionalul prin sugestii spa­ţiale, dacă reuşeşte să păstreze nealterat sentimentul artizanal. Covoarele pictorilor aduc o notă originală prin intensităţi cromati­ce la Pavel Codiţă, printr-o pre­ţioasă gamă cromatică la Simona Vasiliu, prin durităţi şi angurozi­­tăţi liniare la Spiru Chintilă (în pericol de a transforma jocul su­prafeţelor mondrianeşti într-un fel de vitraliu, dar susţinut prin decorativ). Sculptorul Iacobi Peter descoperă în Statui în grădină o ambianţă plenară a atmosferei naturale cu un sentiment primar şi robust. Geta Brătescu compune ilustraţii fantastice alternînd di­mensiunea elementelor, sugerînd basmul, visul. Olga Porumbaru plasează balada Mioriţei în circu­itul cosmic al mişcării astrelor în­­tr-o viziune în care metamorfoza elementelor transformă episodul ilustrat într-o reprezentare poeti­că. Imagini de o neaşteptată pros­peţime lirică, cu punct de viziune în tradiţionale ritualuri sau figuri simbolice, apar în lucrările sem­nate de Graziela Stoichiţă (Călă­reţ), Liana Şaru (Merişorul), Mioa­ra Minulescu (Grădina de aur). Sentimentul de surpriză se dato­rează fie reeditării cu mijloace vechi savant răstălmăcite, fie teh­nic (aţesături de lină şi fir meta­lic, ţesături cu sfoară), fie imagis­tic (femeia din Merişorul este o burlescă întruchipare a unui per­sonaj magic efectuînd un dans ri­tual) a unor practici artistice apte să regenereze monotonia compu­nerilor obișnuite. Mai inoportună apare încercarea unor textilişti de meserie de a transforma covorul într-o repre­zentare pur picturală (Zbor de Georgeta Paţincă), folosind mode­lajul tusei divizată, departe de specificul decorativ. Sînt demne de relevat încercările unor tineri ca Frentiu Zizi, Burduja Arpazia, Flo­rin Pîrvulescu, care, deși neînche­gate încă într-o viziune foarte personală, rămîn promisiuni pen­tru viitor. Problematica interesantă abor­dată de covoarele prezentate în expoziţia artelor decorative, bo­gatele surse de invenţie neepuizate încă de artiştii noştri, justifică o preocupare mai organizată a mo­dului în care se execută aceste lu­crări. Rezultatele obţinute pînă a­­cum obligă pentru viitor, cheamă în ajutorul artiştilor forurile com­petente şi invită artiştii la efor­turi sporite. Covoarele noastre ol­teneşti sunt cunoscute şi preţuite peste hotare. Există ateliere în care se fac reproduceri ale origi­nalelor. Poate ar exista posibilita­tea de a organiza unul din aceste ateliere în scopul exclusiv de exe­cuţie pentru artişti. Rezultatele ar îndreptăţi cu siguranţă eforturile depuse. Ileana Bratu , JOAN GRIS : „Arie­­s­chin", din actuala expoziţie retrospectivă de la Paris.­­ FAMILIA tapi- TM serie din păr de capră de PETER IACOBI şi RADA GEORGESCU. MIHAI RĂDULESCU la „Săptămânile muzicale europene" P­REZENŢA tî­­­­nărului clave­cinist Mihai Rădulescu la „Săptă­­mînile muzicale europene“, desfă­șurate vara aceasta în castelul Vornbach de pe valea rîului Inn, a prilejuit ziarului local Passauer Neue Presse o relatare cuprinzînd aprecieri interesante : «Nu este de mirare că, deşi fără reclamă, lumea a venit ca la con­certul unui artist ce va face ca­rieră. Mihai Rădulescu a dispus de un instrument prevăzut cu toate cuceririle moderne ale construcţiei clavecinului avînd toate posibilită­ţile de redare a nuanţelor, şi cu un sunet minunat. Cu acest clavecin Mihai Rădulescu, un artist tînăr, modest, a procurat auditorilor săi , satisfacţii rar întîlnite. Primele vechi piese pentru clavecin, două pavane de Don Luys Milan (un curtean al viceregelui din Valencia) şi o mică suită de Henry Purcell, se caracterizează prin simplicitatea unei muzici cîn­­tată pe clavecin sau clavicord, in­strumente adesea combinate odi­nioară cu o mașină de cusut din zestrea oricărei fete nobile. Deși nu este muzică concertantă, în sensul propriu al cuvîntului, această mu­zică a cucerit auditoriul prin per­fecţiunea cu care a redat-o Rădu­lescu, prin marea lui putere de creaţie şi digitaţia rafinată. Incepînd cu lucrările de Franţois Couperin, clavecinistul român îşi arată întreaga sa artă şi aşteptările auditorilor îşi găsesc împlinirea. Rădulescu oferă pasaje pline de poezie, îmbogăţite uneori cu ironie şi ritmuri pline de nerv. Ciocîrlia îndrăgostită, în interpretarea sa, capătă culori pe care nici un alt instrument nu le poate reproduce cu atîta strălucire . Le tic-toc-choc, bucată asemănătoare unei toccate, a fost cîntată cu o perfectă preci­zie şi cu o uimitoare pregnanţă. La fel, Ciaccona de Haendel, o plim­bare prin întreaga tehnică a clavecinului într-o impecabilă di­gitaţie, expresie şi prezentare — minunată fineţe sonoră şi tehnică în variaţiunile lente, în partea a doua a programului — Mozart, sonata KV 545, o perlă a muzicii pianistice, imposibilă însă pentru, clavecin din punct de vedere stilistic. Mozart însă nu a fost Un prieten al acestui instru­ment strălucitor. Oricît de încîntă­­toare ne-a apărut sonata de Mo­zart, în interpretarea sa, ar fi to­tuși de preferat ca Rădulescu să se ocupe mai curînd de numeroasele lucrări ale lui Bach, în care poate găsi un teren de bogăţii ine­puizabile. Sonatele lui Haydn, în schimb, nu se opun clavecinului, ba dimpo­trivă se potrivesc acestui instru­ment, datorită bogatului lor conţi­nut ornamental. A fost o adevărată plăcere să surprindem în recitalul lui Rădulescu modul în care a grupat el diferitele nuanţe, atin­­gînd un elan orchestral şi ajun­­gînd în final la un crescendo care a tulburat sala. Tînărul artist poate fi felicitat. Rezistenţa şi calitatea, elanul crea­tor, sensibilitatea şi siguranţa lui în execuţie oferă chezăşia unor perspective de mare succes». W» CE NE EMOŢIONEAZĂ mai mult în desnete lui C. Baciu? TM Imaginea vibrantă a unui trecut ţărănesc de o copleşitoare tristeţe şi bucuria ascunsă a nădejdilor evocate, contopirea pînă la durere a artistului cu acele trăiri pe care le reprezintă, tonurile calde ale culorilor, linia cînd învăluitoare, cînd ner­voasă, cu puterea ei de caracterizare specifică ochiului cu ade­vărat deschis spre lume şi spre viaţă, care e vocaţia artistului autentic, umorul acestui pictor moldovean ce coboară dintr-o magnifică tradiţie, şi plastică şi umană... Sau întoarcerea către sine uneori cu o descumpănitoare mo­destie şi totodată pornirea lui generoasă spre oameni, din care-şi trage poate întreaga forţă de comunicare...? CATALOAGELE DE EXPOZIŢIE I­NTERESUL viu­­ pe care plastica noastră contemporană îl trezeşte în rîndurile mereu mai numeroase şi mai pasionate de frumos ale publicului, îl angajează cu un grad sporit de responsabilitate pe cel care alcătuieşte catalogul unei ex­poziţii, îndreptat în creaţia artis­tului pentru vizitatorul neavizat, instrument de lucru pentru criti­cul de artă, document care să evoce expoziţia şi după închiderea ei, catalogul trebuie să răspundă unor exigenţe ca promptitudinea în apariţie şi informarea cuprin­zătoare prin text şi imagini. Dintr-un catalog întocmit cu se­riozitate nu poate lipsi un sumar aparat ştiinţific, informaţia exactă, completă, cu certă valoare docu­mentară. Prefaţa, la rîndul ei, este menită să situeze expoziţia în ca­drul cuvenit, caracterizînd cu obiec­tivitate „personalitatea“ artistică ce se confruntă cu publicul­, dornic să o înţeleagă. Din păcate, nu sunt încă multe cataloagele de expoziţie care să întrunească aceste calităţi. S-a întîmplat ca tocmai expozi­ţia Aurel Cojan, despre care se prevedea că va nedumeri publicul, să nu aibă nici o prefaţă, după cum se întâmplă ca unii critici de prestigiu, ca Petru Comarnescu, Ion Frunzetti şi Eugen Schileru să acorde cu generozitate prefeţe prea elogioase faţă de meritele expozanţilor. Expoziţiile personale din Bucu­reşti s-au bucurat uneori de cata­loage cu o frumoasă înfăţişare gra­fică : Gina Hagiu şi Eugen Popa (1962), Simona Vasiliu Chintilă (1963), V. Dobrian (1964), I. Săliş­­teanu şi Paul Erdős (1965). Uneori însă, prefeţele cataloagelor deser­vesc expoziţiile, pe artist, publicul şi pe cel care se îndeletniceşte cu redactarea lor. Intr-o interminabilă şi plată prefaţă de Jak Brutaru la expoziţia Erdős, abundă exprimări­le confuze („Peisajul îmbină anu­mite calităţi dar şi condiţii care determină ocupaţiile şi modul de viaţă al locuitorilor“), elementare greşeli de gramatică (neacordarea sistematică a articolului posesiv : „notaţii a unor impresii“, „subli­nieri a unor personalităţi“ etc.), care fac textul ilizibil sau îl deru­tează de-a dreptul pe cititor. In acelaşi spirit confuz, Jan Brutaru scrie şi despre „pitorescul aspectului (!) oamenilor şi persona­jelor din Oaş“. Ca şi cînd popu­laţia din Oaş ar fi alcătuită din oameni şi personaje. Intr-o prefaţă la fel de tulbure, de data aceasta la catalogul expo­ziţiei de la Baia Mare a unui grup de artişti bucureşteni, pictura con­sacrat monocromă a lui Spiru Chin­tilă e caracterizată de Jan Brutaru „prin armonii remarcabile“. Exege­tul nu ezită să folosească termeni de specialitate a căror accepţie nu o cunoaşte . „Gamele cromatice a­­ting tonalităţi mai închise“ spune el, argumentînd numaidecît prin nonsensul : „pasta groasă contri­buie la aceasta“. Asemenea texte ne fac să înţe­legem de ce unii pictori au preferat să se lipsească de prefeţe la cata­loagele expoziţiilor personale şi de ce alţii au recurs numai la cîteva rînduri de recomandare scrise, bunăoară, de maestrul Ciucurencu. Cu atît mai mare este răspun­derea cînd astfel de cataloage în­soţesc expoziţiile noastre peste hotare, angajînd prestigiul artei româneşti. La înţelegerea Icoanelor pe sti­clă, primite cu mult interes în R. F. Germană şi Danemarca, a contribuit, neîndoielnic, textul com­petent scris de Cornel Irimie ca prefaţă la un catalog excelent ilus­trat (selecţie, aranjament grafic şi calitate tipografică a reproduceri­lor în culori). Nu demult, presa a semnalat remarcabilul succes al unor pictori români la expoziţia din Le Havre. Din păcate însă, catalogul n-a fost nici pe departe la înălţimea expo­ziţiei, demonstrînd o neîngăduită neglijenţă, lipsă de gust şi price­pere artistică. Autor: Jean Eu­gen. Este greu de înţeles, de pil­dă, în virtutea cărei logici amplul colectiv de redactori şi prezentatori a considerat necesar ca fotografia fiecărui pictor să ocupe cîte o pa­gină întreagă, în timp ce, pe foaia alăturată, spaţiul rezervat pentru reproducerea picturii era de patru­­cinci ori mai mic. In loc să evoce activitatea artiştilor, analizînd ope­rele expuse şi făcînd o schiţă a peisajului plastic românesc, redac­ţia a crezut de cuviinţă să insereze, ad valorem, în cele 24 de pagini ale catalogului, între patru şi şase rînduri de informaţii incomplete şi adesea nesemnificative. Nu mai vorbim de numeroasele greşeli de topică şi ortografie franceză, pre­zente chiar şi în titlu : „peinture contemporaine roumaine“ în loc de peinture roumaine contemporaine, „Beux“, în loc de Beaux (­arts) etc. Insuficientă exigenţă în activita­tea de difuzare a culturii româneşti a vădit apariţia catalogului nostru la nu mai puţin de două luni (!) după deschiderea Bienalei de la Veneţia din 1964. Nu este păcat oare ca acest catalog (deşi uneori infidel în ce priveşte cromatica), să apară atît de tîrziu, cuprinzînd pe deasupra, în textul semnat de Mir­cea Deac, afirmaţii nefundate des­pre „constructivismul“ lui Biţan sau caracterizări simpliste, de o falsă complicaţie, precum a­­ceastă comparaţie întortocheată a celor trei pictori care au expus la Veneţia: „Grav, pro­fund, Pacea este deosebit de Biţan, care la rîndul lui, mai in­telectual, diferă de Gheorghiu“. In alt loc e vorba despre nudurile sculptate de Boris Caragea : „Nu­durile demonstrează că el este pa­sionat pentru forme şi volume“, adică de aspectul decorativ, pen­tru ca în fraza imediat următoare criticul să afirme contrariul: „El preferă corpurile ale căror oase şi muşchi dispar sub volumele ex­­presive“ (s. n.). în aceeaşi prefaţă se spune că „Ion Gheorghiu e un colorist, în sensul că vrea să ex­prime cu ajutorul culorii bucuria de a trăi“. Dar poţi fi oare colorist pentru motivul că iubeşti viaţa ? Vorbind despre apariţia la timp a cataloagelor, e locul să semnalăm că nici pînă acum nu a fost difuzat catalogul expoziţiei de artă plastică închinată împlinirii a 20 de ani de la Eliberare. In aceeaşi situaţie se află şi catalogul retrospectivei Ţuculescu, la o jumătate de an de la închidere. Expoziţia de stat a artelor­­ decorative (pregătită timp de ani de zile), şi chiar sălile con­temporane ale Galeriei naţionale a Muzeului de artă, nu au nici pînă acum cataloagele cerute cu îndrep­tăţire de public. Apărut şi el cu întîrziere, catalo­gul amplei expoziţii actuale de gra­fică de la muzeul „Bucureşti în ar­tele plastice“ e insuficient ilustrat, iar selecţia reproducerilor e nere­prezentativă. Lipsesc tocmai lucră­rile cele mai semnificative din ex­poziţie, semnate de C. Baciu, Oc­­tav Grigorescu, Mariana Petraşcu etc. Aceste realităţi impun creşterea responsabilităţii faţă de propriul nostru public (cataloagele expozi­ţiilor interne sunt de resortul U.A.P. şi al Fondului plastic), pre­cum şi faţă de reprezentarea în străinătate a artei noastre plastice (de care se ocupă Consiliul artelor plastice din C.S.C.A. şi Secţia de expoziţii a Muzeului de artă din Bucureşti). E necesar ca definitivarea expo­ziţiilor să se facă din vreme, fără tergiversările care intervin cîte­­odată, permiţînd o elaborare se­rioasă a cataloagelor şi apariţia lor promptă. Numai astfel ele îşi vor putea îndeplini rostul important de îndrumare a vizitatorilor. Radu Varia

Next