Contemporanul, iulie-decembrie 1965 (Anul 19, nr. 27-53)
1965-08-27 / nr. 35
e» g n HŰIÉ «KE ■ ALFRED MENDELSOHN a terminat un concert pentru orchestră de coarde cu o variantă pentru cvartet de coarde. Concertul, alcătuit din 3 părți — sonată, lied și rondo — e scris in forma clasică, dar vehiculată de un limbaj contemporan. A terminat de asemenea două cicluri de lieduri : „Mesaje" pe versuri, de Mariana Dumitrescu şi „Daruri" pe versuri de Magda Isanos. In prezent elaborează un concert pentru violă şi orchestră care constituie şi dezvoltă materialul teoretic al ciclului de lieduri „Mesaje". ŞTEFAN NICULESCU a terminat “ Cantata a IlI-a pentru mezzo-soprană şi cinci suflători, pe versuri de Tudor Arghezi. Compozitorul lucrează de asemenea la o amplă piesă orchestrală. ■ LA CONCURSUL de cvartete (creaţie, interpretare, loterie) de la Liege din acest an, a fost selecţionat Cvartetul nr. 6 de Wilhelm Berger, împreună cu alte 7 lucrări în acelaşi gen, cvartetul tânărului compozitor român va fi interpretat luna viitoare în public, după care juriul va decide ordinea premiilor ce se vor decerna. După premiul primit nu de mult la Monte-Carlo pentru Sonata pentru vioară solo, Wilhelm Berger vine să îmbogăţească, prin acest concurs, nu numai palmaresul victoriilor sale artistice ci şi pe cel al şcolii româneşti moderne de compoziţie. HS DUPĂ premiera de la Bruxelles (vezi „Contemporanul" nr. 48 din 1964), spectacolul cu baletul creat de coregraful francez Maurice Bejart pe muzica celei de a IX-a Simfonii de Beethoven, a fost prezentat şi în Germania Occidentală, Franţa, Portugalia, Spania şi Tunisia. Ansamblul acestui „balet al fraternităţii" este alcătuit din dansatori şi dansatoare provenind din 16 ţări. In fotografie, una din balerinele de culoare într-o atitudine de mare expresivitate. TIBERIU OIAH a terminat de scris lucrarea „Studiu de spaţiu şi ritm", pentru trei grupe de percuţie. A sfirşit, de asemenea, muzica la filmul „Răscoala", pe un scenariu de Petre Sălcudeanu, în regia lui Mircea Mureşan, după romanul lui Liviu Rebreanu. ■ MUZICOLOGUL clujean George Sbircea a închinat una din ultimele sale lucrări lui Kimbrie Popovici-Bayreuth, unul din străluciţii reprezentanţi ai pleiadei artiştilor lirici pe care ţara noastră i-a dăruit scenelor muzicale mondiale. 9 O IMPRIMARE care se bucură de un ** remarcabil succes in cercurile muzicale internationale : discul „Electrecord" CE—0178 editat in colaborare cu casa „Philips" din Paris ce ne oferă concertul pentru vioară şi orchestră în Re minor de Aram Haciaturian şi Concertul nr. I pentru vioară şi orchestră în Re major de Serghei Prokofiev în interpretarea violonistei franceze Claire Bernard, distinsă cu premiul I la cel de-al III-lea Concurs şi festival internaţional George Enescu. DIN sumarul ultimului număr al re- *vistei „Muzica" remarcăm studiile închinate unor creaţii româneşti : „Un balet pe teme etern omeneşti“ (Carmen Petra- Basacopol) şi „însemnări despre spectacol" (Hero Lupescu) despre baletul lui Mihail Jora „întoarcerea din adîncuri". Cantata „Comunistul" de Andrei Porletye analizată de Adrian Raţiu şi Cantata a IlI-a de cameră de Ştefan Niculescu, analizate de George Draga. NOI lucrări sub tipar la Editura Muzicală : ■ Muzicologie : „Cîntăreţul artist" de Nicolae Secăreanu, I. D. Ionescu de la «Junion»de Ioan Massoff ; „De la muzica de jaz la muzica simfonică" de Aurel Popa, Traian Grozăvescu de Mira Demeter-Grozăvescu şi I. Volodi. Partituri pentru orchestră simfonică : Simfonia I de Doru Popovici, Secvenţe pentru orchestră de coarde de Cornel Ţăranu, Simfonia I de W. M. Klepper, şi poemul simfonic „Luceafărul" de Pascal Bentoiu. ■ DUPĂ „Capodoperele Surîsului" şi „Erotismul", antologii de artă plastică, editura Planete (Paris) editează o antologie a „groazei" care selectează texte şi ilustraţii din operele unor artişti contemporani. Alături de George Luis Borges, care rămîne fără îndoială părintele genului, se grupează desene şi picturi de Bradbury, Dino Buzzatti, Lovecraft etc. Textele aparţin unor scriitori ca Grace Amudson, Gerald Kersh, Jane Rice, Richard Matheson etc. Fantasticul este dat de morbid şi patologic şi groaza este reală. Personajele sunt în majoritate debili mintali, femei disperate în faţa morţii, oameni pe marginea prăpastiei. O asemenea culegere de dovezi ale slăbiciunii demnităţii şi conştiinţei umane nu-şi demonstrează în nici un fel utilitatea. ■ LA TEATRUL Mare din Moscova s-a montat baletul Legenda dragostei după un libret al lui Nazim Hikmet cu muzica lui Melikov. Premiera mondială a avut loc în 1961 la Leningrad. Soliștii premierei moscovite sunt Maia Pliseţkaia, Nataşa Besmerinova și Marius Liepa. 3 DESENE DE CONSTANTIN BACIU DIN NOU ÎN ACTUALITATETAPISERIA IOATE niciodată nu s-a impus atenţiei ca acum, legind vechi tradiţii cu descoperiri ale artei moderne, o intenţie şi o realizare sistematică de artizanat cult, redobîndind primatul în domeniul decorativului şi artelor utilitare. Dificultatea, în genere, pentru artistul modern de a se infiltra fără ostentaţie, dar cu personalitate, unui proces de meşteşug multimilenar, aparţine timpului nostru, generînd infinite posibilităţi de exprimare. Faptul devine semnificativ fiindcă, observînd evoluţia artelor moderne se remarcă, alături de o iniţială frivolitate, şi neliniştea născută din ruperea definitivă cu „vechiul“. De la 1900 încoace se încearcă, se pun în discuţie, se anulează sau se reiau, teorii, soluţii, procedee tehnice, se polemizează despre figurativ şi nonfigurativ, despre real sau abstract, despre decorativ sau spaţial, se trasează linii de demarcaţie între plastica de interior şi cea de exterior, între arta utilitară şi cea neutilitară, se vorbeşte despre funcţionalitate sau se ignoră funcţionalitatea şi toate acestea în vederea unui scop unic : crearea unui climat propice artei, paralel dar autonom, faţă de cel tehnic predominant. Fixarea, centrarea, difuzarea ideilor artistice în cercuri tot mai mari, a dat artelor decorative un impuls neaşteptat. Artişti din toată lumea, animaţi de intense arderi ale creaţiei, s-au simţit instinctiv sau deliberat atraşi de artele decorative ca de un teren sigur experimentat deja, generos şi util. Picasso, Matisse, Leger, Lurgat, Devneka, Chagall, Miro, sunt numai cîţiva dintr-o serie imensă de artişti, alcătuind o mare familie de artizani promovatori ai frumosului cu destinaţii sociale directe sau implicate. Poate mai mult decit în orice alt domeniu, arta învecinată cu utilul conţine un adevăr esenţial datorat manoperei laborioase necesare transformării ideii artistice în obiect. Acest lucru impune respect, readucînd arta în centrul de interes unanim, aşa cum era ea la „vîrstele de aur“ ale omenirii. Expoziţia de arte decorative deschisă anul acesta la Dalles a stîrnit un interes general tocmai fiindcă reunea eforturile adesea trecute sub tăcere, sau neştiute, ale creatorilor noştri. Expoziţia a impus, chiar dacă pe alocuri încercările erau naive sau neizbutite. Elanul şi seriozitatea artiştilor, exuberanţa stenică a spaţiului plin de surprize colorate erau de natură să stîrnească exclamaţii aprobative. Şi, în special, tapiseriile, aceste continuări în timp ale splendidelor noastre covoare populare. Dacă lucrările semnate de artişti diferiţi sunt greu de înscris în programul unor căutări comune (şi nici nu trebuie să fie), este pentru că în general artiştii, dispuşi să descopere adevăruri sau să le constate, sunt la începutul sau în continuarea unor idei destul de recent născute despre tradiţie şi inovaţie, stil colectiv şi stil personal, specificul genului sau al materialului, universalitatea limbajului contemporan, interferenţa genurilor, influenţa reciprocă a artelor etc. Adoptarea unor formule în circulaţie nu înseamnă neapărat pastişă, ci o eventuală întîlnire de convingeri sau anticipări artistice tinzînd să devină perfecţii. S-au putut descifra cu prilejul acestei manifestări unele tendinţe sau direcţii. Ele provin fie dintr-o autentică însuşire a modalităţilor stilistice ale artei populare, care merg de la asemănarea sau reluarea ritmurilor sau stilizărilor exacte a covoarelor olteneşti, moldoveneşti sau ardeleneşti, la interpretarea lor în compoziţii moderne în care elemente sau sugestii de euritimie pigmentează liric reprezentările lucide, uneori decorative, alteori amintind soluţii de grafică sau pictură de şevalet, figurări spaţiale, fantezii, descrieri, visuri fantastice sau pur şi simplu stilizări de motive. In toate aceste cazuri rămîne comună o acurateţe instinctivă a culorilor, preferinţa ritmurilor simple, o oarecare supleţe a stilizării, caractere prin care covoarele noastre moderne se înrudesc cu arta populară românească dar şi cu pictura murală bizantină sau chiar cu elemente ale civilizaţiei greceşti sau romane coexistente cu cele dace de pe teritoriul nostru. Faptul este îmbucurător fiindcă fereşte în mod natural manifestările noastre moderne de gratuitul sau uscăciunea unor scheme de artă. In interiorul acestor determinări armonioase de ansamblu, deşi foarte diverse, putem vorbi de existenţa unor personalităţi artistice bine conturate şi a altora în formare. Avem specialişti ai genului aplecaţi ani de-a rîndul asupra migăloasei tehnici a ţesutului, artişti cu experienţă, cunoscători intimi ai tuturor tainelor tehnice, avem pictori, graficieni sau sculptori preocupaţi paralel de artele decorative, a căror concepţie artistică se îmbogăţeşte prin folosirea procedeelor ţesutului, avem tineri absolvenţi ai institutelor de specialitate, ucenici încă, dar onoraţi aproape colegial în expoziţie cu un loc de artist. Dintre toate disciplinele artelor decorative prezentate în expoziţie, tapiseria prezintă cea mai mare coerenţă, dovedind o preocupare constantă a artiştilor pentru prezentarea intr-adevăr a unor unicate. Cu mici excepţii, exponatele de tapiserie întrunesc calităţi remarcabile pentru a concura internaţional cu o prezenţă naţională. Ceea ce pare demn de reţinut este că artiştii noştri cultivă naraţia. Chiar dacă ar fi să rescriem o epopee românească cu sute de mioriţe ori balade haiduceşti, dacă am redesena toate păsările, florile, caii, oamenii din toate covoarele şi frescele noastre vechi, tot n-am greşi pentru că se împlineşte prin aceasta imensa nevoie a omului de umanitate, de căldură, de cîntec. Artiştii noştri nu greşesc pentru că aleg din cîntecul acesta fascinant şi aproape paradisiac, care înseamnă arta noastră veche, teme, fragmente sau doar sugestii pentru toate fanteziile. Uneori efortul lor gravitează undeva foarte aproape de original, adoptînd chiar forme de reprezentare exacte. Aurelia Ghiaţă păstrează dimensiunea şi caracterul covorului oltenesc, foloseşte compoziţia în registre, stilizarea geometrică a figurilor, naraţia naivă aproape a scenelor, şi totuşi covoarele ei emoţionează prin fineţea tonurilor, prin ritmul dansant al compoziţiei şi poate tocmai prin curajul de a nu abandona stilul acesta practicat o viaţă întreagă, pe care îl stăpîneşte perfect. Alteori, din interferenţa unor realităţi tradiţionale cu care ochiul s-a obişnuit, pe de o parte din observarea naturii, pe de alta din cultura vizuală de specialitate, se nasc, interpretări, imixtiuni de genuri care dau farmec imaginii. Este cazul tapiseriilor semnate de Mimi Podeanu, învăluite în atmosfera irizată a degradărilor de tonuri situate în însăşi direcţia ţesăturii. Reprezentările abstractizate ale unor elemente reale demonstrează procesul de rafinare pe care îl urmează transfigurarea motivelor de la arta populară la arta cultă. Specificul materialului înţeles de artişti şi folosit pentru expresivitatea imaginii este întotdeauna o garanţie a succesului. Ileana Vremir se exprimă contradictoriu pe etape, foloseşte atît figurativul cît şi nefigurativul, dar covoarele ei rezistă în ambele cazuri pentru că sunt într-adevăr covoare, nu sunt nici picturi, nici grafică. Figurarea în artele decorative nu este constrînsă de o neapărată adeziune la stilizări tradiţionale presupuse specifice genului. Ea poate aspira chiar spre problematica mai adîncă a unei concepţii foarte personale, picturală sau sculpturală, poate învinge chiar bidimensionalul prin sugestii spaţiale, dacă reuşeşte să păstreze nealterat sentimentul artizanal. Covoarele pictorilor aduc o notă originală prin intensităţi cromatice la Pavel Codiţă, printr-o preţioasă gamă cromatică la Simona Vasiliu, prin durităţi şi angurozităţi liniare la Spiru Chintilă (în pericol de a transforma jocul suprafeţelor mondrianeşti într-un fel de vitraliu, dar susţinut prin decorativ). Sculptorul Iacobi Peter descoperă în Statui în grădină o ambianţă plenară a atmosferei naturale cu un sentiment primar şi robust. Geta Brătescu compune ilustraţii fantastice alternînd dimensiunea elementelor, sugerînd basmul, visul. Olga Porumbaru plasează balada Mioriţei în circuitul cosmic al mişcării astrelor într-o viziune în care metamorfoza elementelor transformă episodul ilustrat într-o reprezentare poetică. Imagini de o neaşteptată prospeţime lirică, cu punct de viziune în tradiţionale ritualuri sau figuri simbolice, apar în lucrările semnate de Graziela Stoichiţă (Călăreţ), Liana Şaru (Merişorul), Mioara Minulescu (Grădina de aur). Sentimentul de surpriză se datorează fie reeditării cu mijloace vechi savant răstălmăcite, fie tehnic (aţesături de lină şi fir metalic, ţesături cu sfoară), fie imagistic (femeia din Merişorul este o burlescă întruchipare a unui personaj magic efectuînd un dans ritual) a unor practici artistice apte să regenereze monotonia compunerilor obișnuite. Mai inoportună apare încercarea unor textilişti de meserie de a transforma covorul într-o reprezentare pur picturală (Zbor de Georgeta Paţincă), folosind modelajul tusei divizată, departe de specificul decorativ. Sînt demne de relevat încercările unor tineri ca Frentiu Zizi, Burduja Arpazia, Florin Pîrvulescu, care, deși neînchegate încă într-o viziune foarte personală, rămîn promisiuni pentru viitor. Problematica interesantă abordată de covoarele prezentate în expoziţia artelor decorative, bogatele surse de invenţie neepuizate încă de artiştii noştri, justifică o preocupare mai organizată a modului în care se execută aceste lucrări. Rezultatele obţinute pînă acum obligă pentru viitor, cheamă în ajutorul artiştilor forurile competente şi invită artiştii la eforturi sporite. Covoarele noastre olteneşti sunt cunoscute şi preţuite peste hotare. Există ateliere în care se fac reproduceri ale originalelor. Poate ar exista posibilitatea de a organiza unul din aceste ateliere în scopul exclusiv de execuţie pentru artişti. Rezultatele ar îndreptăţi cu siguranţă eforturile depuse. Ileana Bratu , JOAN GRIS : „Arieschin", din actuala expoziţie retrospectivă de la Paris. FAMILIA tapi- TM serie din păr de capră de PETER IACOBI şi RADA GEORGESCU. MIHAI RĂDULESCU la „Săptămânile muzicale europene" PREZENŢA tînărului clavecinist Mihai Rădulescu la „Săptămînile muzicale europene“, desfășurate vara aceasta în castelul Vornbach de pe valea rîului Inn, a prilejuit ziarului local Passauer Neue Presse o relatare cuprinzînd aprecieri interesante : «Nu este de mirare că, deşi fără reclamă, lumea a venit ca la concertul unui artist ce va face carieră. Mihai Rădulescu a dispus de un instrument prevăzut cu toate cuceririle moderne ale construcţiei clavecinului avînd toate posibilităţile de redare a nuanţelor, şi cu un sunet minunat. Cu acest clavecin Mihai Rădulescu, un artist tînăr, modest, a procurat auditorilor săi , satisfacţii rar întîlnite. Primele vechi piese pentru clavecin, două pavane de Don Luys Milan (un curtean al viceregelui din Valencia) şi o mică suită de Henry Purcell, se caracterizează prin simplicitatea unei muzici cîntată pe clavecin sau clavicord, instrumente adesea combinate odinioară cu o mașină de cusut din zestrea oricărei fete nobile. Deși nu este muzică concertantă, în sensul propriu al cuvîntului, această muzică a cucerit auditoriul prin perfecţiunea cu care a redat-o Rădulescu, prin marea lui putere de creaţie şi digitaţia rafinată. Incepînd cu lucrările de Franţois Couperin, clavecinistul român îşi arată întreaga sa artă şi aşteptările auditorilor îşi găsesc împlinirea. Rădulescu oferă pasaje pline de poezie, îmbogăţite uneori cu ironie şi ritmuri pline de nerv. Ciocîrlia îndrăgostită, în interpretarea sa, capătă culori pe care nici un alt instrument nu le poate reproduce cu atîta strălucire . Le tic-toc-choc, bucată asemănătoare unei toccate, a fost cîntată cu o perfectă precizie şi cu o uimitoare pregnanţă. La fel, Ciaccona de Haendel, o plimbare prin întreaga tehnică a clavecinului într-o impecabilă digitaţie, expresie şi prezentare — minunată fineţe sonoră şi tehnică în variaţiunile lente, în partea a doua a programului — Mozart, sonata KV 545, o perlă a muzicii pianistice, imposibilă însă pentru, clavecin din punct de vedere stilistic. Mozart însă nu a fost Un prieten al acestui instrument strălucitor. Oricît de încîntătoare ne-a apărut sonata de Mozart, în interpretarea sa, ar fi totuși de preferat ca Rădulescu să se ocupe mai curînd de numeroasele lucrări ale lui Bach, în care poate găsi un teren de bogăţii inepuizabile. Sonatele lui Haydn, în schimb, nu se opun clavecinului, ba dimpotrivă se potrivesc acestui instrument, datorită bogatului lor conţinut ornamental. A fost o adevărată plăcere să surprindem în recitalul lui Rădulescu modul în care a grupat el diferitele nuanţe, atingînd un elan orchestral şi ajungînd în final la un crescendo care a tulburat sala. Tînărul artist poate fi felicitat. Rezistenţa şi calitatea, elanul creator, sensibilitatea şi siguranţa lui în execuţie oferă chezăşia unor perspective de mare succes». W» CE NE EMOŢIONEAZĂ mai mult în desnete lui C. Baciu? TM Imaginea vibrantă a unui trecut ţărănesc de o copleşitoare tristeţe şi bucuria ascunsă a nădejdilor evocate, contopirea pînă la durere a artistului cu acele trăiri pe care le reprezintă, tonurile calde ale culorilor, linia cînd învăluitoare, cînd nervoasă, cu puterea ei de caracterizare specifică ochiului cu adevărat deschis spre lume şi spre viaţă, care e vocaţia artistului autentic, umorul acestui pictor moldovean ce coboară dintr-o magnifică tradiţie, şi plastică şi umană... Sau întoarcerea către sine uneori cu o descumpănitoare modestie şi totodată pornirea lui generoasă spre oameni, din care-şi trage poate întreaga forţă de comunicare...? CATALOAGELE DE EXPOZIŢIE INTERESUL viu pe care plastica noastră contemporană îl trezeşte în rîndurile mereu mai numeroase şi mai pasionate de frumos ale publicului, îl angajează cu un grad sporit de responsabilitate pe cel care alcătuieşte catalogul unei expoziţii, îndreptat în creaţia artistului pentru vizitatorul neavizat, instrument de lucru pentru criticul de artă, document care să evoce expoziţia şi după închiderea ei, catalogul trebuie să răspundă unor exigenţe ca promptitudinea în apariţie şi informarea cuprinzătoare prin text şi imagini. Dintr-un catalog întocmit cu seriozitate nu poate lipsi un sumar aparat ştiinţific, informaţia exactă, completă, cu certă valoare documentară. Prefaţa, la rîndul ei, este menită să situeze expoziţia în cadrul cuvenit, caracterizînd cu obiectivitate „personalitatea“ artistică ce se confruntă cu publicul, dornic să o înţeleagă. Din păcate, nu sunt încă multe cataloagele de expoziţie care să întrunească aceste calităţi. S-a întîmplat ca tocmai expoziţia Aurel Cojan, despre care se prevedea că va nedumeri publicul, să nu aibă nici o prefaţă, după cum se întâmplă ca unii critici de prestigiu, ca Petru Comarnescu, Ion Frunzetti şi Eugen Schileru să acorde cu generozitate prefeţe prea elogioase faţă de meritele expozanţilor. Expoziţiile personale din Bucureşti s-au bucurat uneori de cataloage cu o frumoasă înfăţişare grafică : Gina Hagiu şi Eugen Popa (1962), Simona Vasiliu Chintilă (1963), V. Dobrian (1964), I. Sălişteanu şi Paul Erdős (1965). Uneori însă, prefeţele cataloagelor deservesc expoziţiile, pe artist, publicul şi pe cel care se îndeletniceşte cu redactarea lor. Intr-o interminabilă şi plată prefaţă de Jak Brutaru la expoziţia Erdős, abundă exprimările confuze („Peisajul îmbină anumite calităţi dar şi condiţii care determină ocupaţiile şi modul de viaţă al locuitorilor“), elementare greşeli de gramatică (neacordarea sistematică a articolului posesiv : „notaţii a unor impresii“, „sublinieri a unor personalităţi“ etc.), care fac textul ilizibil sau îl derutează de-a dreptul pe cititor. In acelaşi spirit confuz, Jan Brutaru scrie şi despre „pitorescul aspectului (!) oamenilor şi personajelor din Oaş“. Ca şi cînd populaţia din Oaş ar fi alcătuită din oameni şi personaje. Intr-o prefaţă la fel de tulbure, de data aceasta la catalogul expoziţiei de la Baia Mare a unui grup de artişti bucureşteni, pictura consacrat monocromă a lui Spiru Chintilă e caracterizată de Jan Brutaru „prin armonii remarcabile“. Exegetul nu ezită să folosească termeni de specialitate a căror accepţie nu o cunoaşte . „Gamele cromatice ating tonalităţi mai închise“ spune el, argumentînd numaidecît prin nonsensul : „pasta groasă contribuie la aceasta“. Asemenea texte ne fac să înţelegem de ce unii pictori au preferat să se lipsească de prefeţe la cataloagele expoziţiilor personale şi de ce alţii au recurs numai la cîteva rînduri de recomandare scrise, bunăoară, de maestrul Ciucurencu. Cu atît mai mare este răspunderea cînd astfel de cataloage însoţesc expoziţiile noastre peste hotare, angajînd prestigiul artei româneşti. La înţelegerea Icoanelor pe sticlă, primite cu mult interes în R. F. Germană şi Danemarca, a contribuit, neîndoielnic, textul competent scris de Cornel Irimie ca prefaţă la un catalog excelent ilustrat (selecţie, aranjament grafic şi calitate tipografică a reproducerilor în culori). Nu demult, presa a semnalat remarcabilul succes al unor pictori români la expoziţia din Le Havre. Din păcate însă, catalogul n-a fost nici pe departe la înălţimea expoziţiei, demonstrînd o neîngăduită neglijenţă, lipsă de gust şi pricepere artistică. Autor: Jean Eugen. Este greu de înţeles, de pildă, în virtutea cărei logici amplul colectiv de redactori şi prezentatori a considerat necesar ca fotografia fiecărui pictor să ocupe cîte o pagină întreagă, în timp ce, pe foaia alăturată, spaţiul rezervat pentru reproducerea picturii era de patrucinci ori mai mic. In loc să evoce activitatea artiştilor, analizînd operele expuse şi făcînd o schiţă a peisajului plastic românesc, redacţia a crezut de cuviinţă să insereze, ad valorem, în cele 24 de pagini ale catalogului, între patru şi şase rînduri de informaţii incomplete şi adesea nesemnificative. Nu mai vorbim de numeroasele greşeli de topică şi ortografie franceză, prezente chiar şi în titlu : „peinture contemporaine roumaine“ în loc de peinture roumaine contemporaine, „Beux“, în loc de Beaux (arts) etc. Insuficientă exigenţă în activitatea de difuzare a culturii româneşti a vădit apariţia catalogului nostru la nu mai puţin de două luni (!) după deschiderea Bienalei de la Veneţia din 1964. Nu este păcat oare ca acest catalog (deşi uneori infidel în ce priveşte cromatica), să apară atît de tîrziu, cuprinzînd pe deasupra, în textul semnat de Mircea Deac, afirmaţii nefundate despre „constructivismul“ lui Biţan sau caracterizări simpliste, de o falsă complicaţie, precum această comparaţie întortocheată a celor trei pictori care au expus la Veneţia: „Grav, profund, Pacea este deosebit de Biţan, care la rîndul lui, mai intelectual, diferă de Gheorghiu“. In alt loc e vorba despre nudurile sculptate de Boris Caragea : „Nudurile demonstrează că el este pasionat pentru forme şi volume“, adică de aspectul decorativ, pentru ca în fraza imediat următoare criticul să afirme contrariul: „El preferă corpurile ale căror oase şi muşchi dispar sub volumele expresive“ (s. n.). în aceeaşi prefaţă se spune că „Ion Gheorghiu e un colorist, în sensul că vrea să exprime cu ajutorul culorii bucuria de a trăi“. Dar poţi fi oare colorist pentru motivul că iubeşti viaţa ? Vorbind despre apariţia la timp a cataloagelor, e locul să semnalăm că nici pînă acum nu a fost difuzat catalogul expoziţiei de artă plastică închinată împlinirii a 20 de ani de la Eliberare. In aceeaşi situaţie se află şi catalogul retrospectivei Ţuculescu, la o jumătate de an de la închidere. Expoziţia de stat a artelor decorative (pregătită timp de ani de zile), şi chiar sălile contemporane ale Galeriei naţionale a Muzeului de artă, nu au nici pînă acum cataloagele cerute cu îndreptăţire de public. Apărut şi el cu întîrziere, catalogul amplei expoziţii actuale de grafică de la muzeul „Bucureşti în artele plastice“ e insuficient ilustrat, iar selecţia reproducerilor e nereprezentativă. Lipsesc tocmai lucrările cele mai semnificative din expoziţie, semnate de C. Baciu, Octav Grigorescu, Mariana Petraşcu etc. Aceste realităţi impun creşterea responsabilităţii faţă de propriul nostru public (cataloagele expoziţiilor interne sunt de resortul U.A.P. şi al Fondului plastic), precum şi faţă de reprezentarea în străinătate a artei noastre plastice (de care se ocupă Consiliul artelor plastice din C.S.C.A. şi Secţia de expoziţii a Muzeului de artă din Bucureşti). E necesar ca definitivarea expoziţiilor să se facă din vreme, fără tergiversările care intervin cîteodată, permiţînd o elaborare serioasă a cataloagelor şi apariţia lor promptă. Numai astfel ele îşi vor putea îndeplini rostul important de îndrumare a vizitatorilor. Radu Varia