Contemporanul, iulie-decembrie 1969 (Anul 23, nr. 27-52)

1969-10-10 / nr. 41

2 IHH c° Stinuări S| Muncă şi pasiune (Urmare din pag. l-a) logic şi natural o chestiune de responsabilitate socială. Şi în trecut, în ciuda inechităţilor sociale, munca maselor largi a avut o finalitate patriotică în sensul că ea a fost unul dintre factorii de bază care au asigurat puterea de rezistenţă a poporului în faţa vicisitudinilor istoriei. Cu atît mai mult munca dobîndeşte un caracter patriotic într-o perioadă istorică de înflorire plenară a naţiunii socialiste, cînd munca, aportul personal, devine o problemă de conştiinţă a tuturor cetăţenilor patriei. Cînd scriem cuvîntul muncă, înţelegem şi în zilele noastre contactul efectiv şi constant al omului cu travaliul manual sau intelectual socialmente necesar şi nu simpla încadrare pe schema unei instituţii sau întreprinderi. Educaţia este un proces complex şi nu rareori cele mai bune intenţii nu sunt suficiente pentru a contracara rezultatul sau rezultatele unor factori care acţionează invizibil. Se poate pune o întrebare care, după părerea noastră, îndeamnă la meditaţie: asigurarea unor condiţii optime de viaţă copilului — hrană abundentă, locuinţă confortabilă, program de recreaţie bogat şi distractiv — nu slăbesc oare interesul copilului pentru efort propriu, nu lenevesc voinţa şi chiar, în lipsă de antrenament, nu micşorează capacitatea fizică de efort? Ridicarea nivelului de trai, confortul citadin, mai ales în familiile unde există un singur copil, pune în mod serios problema găsirii unor mijloace şi metode de a dezvolta la asemenea tineri ideea existenţei unor îndatoriri şi responsabilităţi chiar şi pentru ei, de natură să le formeze personalitatea. Un copil care consideră că obligaţiile sale se află exclusiv între joacă şi facerea lecţiilor — avem în vedere timpul petrecut în familie — poate să crească cu o idee injustă asupra obligaţiilor lui ca membru al societăţii. Copiii, ca şi adulţii, suferă cînd observă că sînt ignoraţi, că nu sunt angrenaţi în mecanismul efortului comun al celor din jurul lor. Mulţi părinţi, din dorinţa de a lăsa copiii să crească „fără griji“, evită să le dea responsabilităţi, fapt care atîrnă greu în comportarea adultului atunci cînd „grijile“ devin inevitabile. Avînd totul — şi pentru un copil pînă la o anume vîrstă dragostea părinţilor e totul — el nu se mai străduieşte să cîştige această dragoste, existenţa lui — fireşte, la orizontul respectiv — devine fără scop, se blazează şi pentru că specificul vîrstei refuză blazarea, cere mai mult — se răsfaţă. Cerînd, fără să dea nimic in schimb, copilul se despersonalizează, devine un obiect de adulaţie a celor din jur, o păpuşă mai mult sau mai puţin mofturoasă, agresivă şi egoistă. La o anumită vîrstă, depăşind faza copilăriei, această problemă iese din cadrul strict familiar, căpătînd dimensiunea» responsabilităţii sociale, a conftinţiei îndatoririlor cetăţeneşti. Există în societatea noastră o tendinţă pronunţată de a critica întotdeauna părinţii pentru aspectele negative din educaţia copiilor lor. Dar educaţia, în condiţiile ansamblului de factori ai vieţii moderne scapă uneori inevitabil de sub controlul părinţilor. Nici o emisiune de la televizor nu este interzisă copiilor şi, vai !, cîte ar merita soarta asta. Şi se ştie că, puterea de influenţare a literei tipărite, a cuvîntului transmis pe calea undelor, este incomparabil mai mare decît dojana părintească. Fără să intrăm într-un alt domeniu vast al pedagogiei, trebuie totuşi să remarcăm că educaţia copiilor este o problemă de care trebuie să răspundă nu numai părinţii. Trebuie căutate şi găsite mijloace pentru a cointeresa în acest proces chiar pe copii. Şi unul dintre aceste mijloace , poate chiar cel mai eficient, este munca. Munca exprimată atît în pregătirea şcolară cît mai ales în viaţa extraşcolară. In trecut elevii de liceu şi studenţii, fii de ţărani, munceau în timpul vacanţelor alături de familiile lor, fără să aibă sentimentul vreunei incompatibilităţi între calitatea de intelectual şi munca ogorului. Astăzi puţine C.A.P.-uri înregistrează prezenţa elevilor şi studenţilor la muncă în cadrul familiilor lor, aceştia fiind „ocupaţi“ în exclusivitate cu alte „treburi“ — distractive, turistice sau sportive. Responsabilitatea pentru acest fenomen cade desigur şi asupra familiilor precum şi asupra tinerilor în cauză, dar se cuvine a fi atribuită şi unor factori de educaţie cetăţenească. Dacă evocăm mentalitatea muncii care ar trebui să se generalizeze în conştiinţa tuturor tinerilor ca atribut al personalităţii fiecăruia nu înseamnă că tineretul nostru nu beneficiază de o serie întreagă de forme de activitate, puse la îndemînă de organizaţiile sale, în acest scop. In ultimul an iniţiative valoroase au fost luate în chip organizat chiar pe linia atragerii elevilor şi studenţilor în prestarea unor munci în timpul vacanţelor, iniţiative care sunt de natură să intereseze atît familiile cît şi societatea în ansamblul ei. Acest efort susţinut trebuie conjugat cu preocupări asemănătoare în mediul familial, care e permanent. Căci tocmai în acest mediu a slăbit în ultimii ani preocuparea pentru creşterea şi educarea copiilor în mentalitatea muncii şi în cultivarea pasiunii în sine de a munci. Societăţii socialiste i-a fost, îi este şi îi va fi proprie grija deosebită pentru noile generaţii, asigurarea tuturor condiţiilor în vederea dezvoltării lor fizice şi spirituale cît mai complete. Grija aceasta s-a manifestat, de obicei, în sensul de a uşura, de a face cît mai plăcută copilăria şi adolescenţa tinerelor generaţii: tabere pioniereşti, colonii şcolare, excursii recreative, bilete la staţiunile de odihnă, burse, manuale gratuite etc., etc. Ea nu reclamă, nu cere tînărului eforturi, nu-i cere muncă, în afara bineînţeles a efortului, principal fără îndoială, de a promova cît mai meritoriu clasele şi anii de şcolaritate. A cere însă tineretului şcolar numai îndeplinirea obligaţiilor şcolare, înseamnă în condiţiile societăţii noastre a cere prea puţin pentru pregătirea multilaterală a viitorului om al muncii. In toţi anii construcţiei socialismului partidul, asigurînd noilor generaţii condiţii optime de studiu şi recreaţie, s-a preocupat constant de educarea tineretului în spiritul dragostei de muncă, al participării integrale la efortul general al colectivităţii. Practica vieţii sociale ne dovedeşte în fiecare zi cît de important este ca omul să fie antrenat, pînă la obişnuinţă, cu anumite eforturi, cu prestarea anumitor munci, uneori în afara obligaţiilor propriu-zis profesionale. Copilul care se obişnuieşte să depună eforturi numai pentru îndeplinirea obligaţiilor şcolare este un birocrat în perspectivă. El nu va face în viaţă, pentru societate, nimic în plus decît ceea ce i se cere, — ceea ce, la scara întregii societăţi, este excesiv de puţin. El nu va căuta să muncească, ci efortul lui va fi limitat la menţinerea postului. Dar în afara acestei perspective, oarecum greu de demonstrat şi de precizat, ca orice fenomen care solicită urmărirea lui pe un timp îndelungat, trebuie să ne bizuim şi pe observaţia curentă. Oare nu vedem la fiecare pas că cele mai valoroase cadre ale societăţii, oamenii muncii cei mai destoinici, sunt tocmai aceia care au făcut eforturi şi în afara şcolii, care au muncit, care au crescut în mentalitatea muncii, din fragedă copilărie ? Există pericolul, tentaţia sau numai tendinţa de a se substitui mentalităţii de a munci, mentalitatea de a avea un post, o slujbă, o diplomă. Vechea butadă conform căreia românul se naşte bursier, trăieşte funcţionar şi mare pensionar îşi găseşte pe alocuri partizani noi. Un simptom caracteristic îl reprezintă faptul că unii părinţi consideră şcoala nu mijlocul principal de a instrui şi a educa copilul pentru a fi pregătit în vederea muncii ce o va presta, ci sursă de procurare a unei diplome care să asigure ocuparea unui post, cu o poziţie cît mai înaltă pe scara ierarhiei sociale. Graba unor tineri — din rîndurile cărora în mod cert o parte nu au vocaţie pentru continuarea studiilor universitare — spre învăţămîntul superior, atitudine lăudabilă la prima vedere, ascunde însă tocmai tendinţa de parvenitism social. Nu mai vorbim de aptitudinile şi vocaţia pe care ar trebui să le dovedească cei care aspiră la specializări superioare. Anumite profesiuni au devenit un eldorado, din nefericire nu atît pentru copii, cît pentru părinţii copiilor, prin excesiva grijă a asigurării viitorului acestora. In loc să se cultive la copii pasiunea şi interesul pentru muncă — în accepţia lor cea mai largă — se ajunge la promovarea carierismului, la inocularea concepţiei, potrivit căreia totul este titlul sau diploma. De aci s-a născut o curioasă psihoză în rîndurile multor familii că nereuşita la facultate echivalează cu ratarea individului. Nimic mai fals ! In societatea noastră, clădită pe respectul pentru muncă, rataţi sunt numai acei care evită munca. Faptul că socialismul a desfiinţat unele categorii de muncitori care reprezentau socialmente forma cea mai rebarbativă a inegalităţii oamenilor, nu înseamnă nicidecum că societatea nu mai are nevoie de muncile pe care le prestau ei. Cu toate acestea, o anumită psihologie socială necontrolată a discreditat aceste munci care nu sunt nici cele mai grele, nici cele mai degradante şi nici cele mai puţin bănoase. De fapt, nici o muncă prestată cu demnitate nu este dezonorantă sau umilitoare. Dezonorantă este numai lenea. Marile transformări social-economice din ţara noastră au determinat şi continuă să determine orientări şi polarizări noi de meserii, de o bogăţie infinită, încît insistenţa agresivă a unor tineri spre anumite profesiuni pentru care nu sunt dotaţi, sau sînt mai puţin dotaţi decît alţii, apare cu totul anacronică, în contrast cu evoluţia societăţii. Dacă în societatea capitalistă, parvenitismul este corolarul inevitabil şi oficializat al aşa-zisei libere iniţiative, societatea socialistă nu numai că nu educă noile generaţii în acest spirit, dar nici nu-l tolerează. 100 de universităţi populare (Urmare din pag. 1) biotehnică, cineamatorism, stenografie, desen tehnic, limbi străine ş. a. Complexul de cursuri cu caracter specializat profesional a reuşit să atragă tineri şi, în genere, un contingent mai dens de populaţie socialmente activă. Este în acelaşi timp carnalul prin care pot fi vehiculate compartimentele cele mai strîns legate de activitatea vieţii sociale, caracteristice etapei de dezvoltare a societăţii noastre. Un alt caracter definitoriu al universităţilor populare îl constituie armonizarea activităţii informative cu aceea educativă într-o viziune proprie epocii noastre. Merită să fie subliniată grija pentru acţiunea educativă a universităţilor populare oglindită în alcătuirea programelor şi mai ales în conţinutul tematic. Se realizează, astfel, una din îndatoririle esenţiale ale învăţămîntului universitar, oricare ar fi el: a educa prin cultură ! Din acest punct de vedere sunt convingătoare temele cursurilor de antropologie teoretică, istoria cunoaşterii, axiologie, sociologia culturii ş. a. Este surprinzător să constatăm că în programul Universităţii Populare Bucureşti figurează la unele cursuri mai multe lecţii decît comparativ le găsim la Universitate. Exemple de acest fel pot fi regăsite in cea mai mare parte a cursurilor mai înainte citate. O egală influenţă şi obiectiv formativ îl au grupul de cursuri metodologice. In programul Universităţii populare Bucureşti figurează o tematică de mare interes în cursurile: logica şi metodologia ştiinţelor pozitive, cursul de estetică, istoria cunoaşterii, cosmosul în viziunea secolului al XX-lea ş. a. O altă trăsătură care merită să fie menţionată se referă la calitatea cursurilor de cultură generală care au trecut din etapa „difuză“ la treapta superioară de cultură generală diferenţiată pe vîrste şi profesii, apropiindu-se în acest fel de realitatea vie a cursanţilor. Sondajele de opinie au permis o mai strînsă apropiere de aspiraţiile auditoriului. Universitatea a introdus studioul de muzică, de poezie şi de teatru. Cursurile cultural-artistice au căpătat astfel o nouă dimensiune. In asemenea condiţii s-a obţinut în ultimii ani o mai intensă omogenizare a cursanţilor şi o creştere a procentului de adulţi în plină activitate socială. Trebuie spus însă că, în pofida dezvoltării sale, învăţămîntul popular n-a reuşit încă să capteze din publicul larg decît în măsură mai mică acele categorii sociale direct productive, asupra cărora influenţa învăţămîntului popular ar avea efecte salutare şi prin care el îşi verifică, de fapt, eficienţa şi oportunitatea. In finalul acestei scurte incursiuni, într-un adevărat labirint tematic, să amintim menţinerea în programe a unei modalităţi tradiţionale — am putea spune de început a universităţilor populare — conferinţele publice. Pe această cale se foloseşte o formă simplă şi adaptabilă, capabilă să completeze tematica cursurilor. CU UN asemenea început şi conţinut este explicabil de ce universităţile populare au devenit o instituţie care serveşte aspiraţia spre cultură şi ştiinţă a milioane de oameni; ele au devenit un puternic instrument de perfecţionare a personalităţii adulţilor. In procesul exploziv de dezvoltare a ştiinţelor, universităţile populare sunt un instrument de mare eficacitate — şi vor putea deveni în viitor de şi mai mare intensitate — în educaţia şi instruirea generală, modalitate care poate compensa sub o formă organizată continua „ajustare mentală“ la actualitate. Acumulînd experienţa primelor decenii de la Eliberare, în care s-au folosit modalităţi mai puţin organizate de difuzare a ştiinţei şi culturii, s-a reuşit ca în deceniul următor să se ajungă la o formă superioară, care s-a perfecţionat de a lungul anilor. Este semnificativă din acest punct de vedere creşterea an de an a numărului de universităţi populare. Astfel, în anul de învăţămînt 1967—68 au funcţionat pe cuprinsul ţării 52 universităţi, iar în anul 1968—69 numărul lor a crescut la 64, pentru a ajunge in 1969—70 la aproape 100. Tot atît de semnificativă este trecerea numărului de cursuri de la 367 în 1967- -68 la 560 în 1968—69, iar în anul de învăţămînt 1969—70 la peste 1 000. In această devoţiune pentru răspîndirea ştiinţei şi culturii, s-a produs şi un fenomen negativ — apariţia de universităţi populare în paralel, care inevitabil au competiţionat auditoriul şi au suprasolicitat lectorii şi conferenţiarii. Ridicarea nivelului calitativ şi eficienţei universităţilor populare şi muncitoreşti impune eliminarea tendinţelor de fărâmiţare excesivă care duc la dispersarea forţelor şi a bazei materiale existente. Pentru o mai bună organizare a universităţilor populare şi muncitoreşti, Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, Consiliul Central al U.G.S.R. şi Comitetul Central al U.T.C. au stabilit pentru noul an de învăţămînt crearea de universităţi populare unice pe oraşe , excluzînd astfel un dăunător paralelism. Cele 74 de universităţi populare, în anul de învăţămînt ce se va deschide în curînd, vor beneficia de sprijinul competent al comitetelor de cultură şi artă, al organelor teritoriale sindicale şi U.T.C., care vor răspunde în aceeaşi măsură de anumite atribuţii ce le revin de la întocmirea judicioasă, fundamentată de o cercetare atentă a opiniei cursanţilor, a programelor, la selecţionarea celor mai valoroşi şi competenţi lectori, pînă la stabilirea metodologiei specifice şi controlul activităţii, îndrumarea metodică a procesului de învăţămînt, organizarea de consfătuiri şi schimburi de experienţă cu lectorii, precum şi de interasistenţă la lecţii. Pe lingă universităţile populare vor mai funcţiona in unele întreprinderi industriale puternice, 32 universităţi muncitoreşti, fundamentate pe principii de organizare identice. Totodată, Comitetele de cultură şi artă, cu sprijinul organizaţiilor de masă şi obşteşti interesate, vor înfiinţa în mod experimental universităţi săteşti, în cîteva comune mai mari din ţară. Sunt deci suficiente motive să afirmăm că universităţile populare îşi deschid porţile în acest an în noi condiţiuni, superioare organizatoric, metodic şi de conţinut. Sîntem îndreptăţiţi să sperăm o activitate rodnică şi devotată în serviciul culturii şi ştiinţei, pentru progresul culturii spirituale a poporului nostru. ' ‡«‡ ‡»' «mttii Caragiale M TOŢI suntem de părere despre Caragiale că e cel mai mare dramaturg al nostru, părintele comediei româneşti. Ai vreo rezervă de făcut? — Mai multe. Mai întîi, aşa cum am mai spus-o, nu cred că vocaţia principală a unei dramaturgii poate sta pe comedie. Franţa opune lui Moliére pe Corneille şi pe Racine, şi tabloul se echilibrează. Tot aşa Rusia uneşte alături de Gogol pe Tolstoi şi pe Cehov. Un patronaj ca al lui Shakespeare asigură şi o linie comică, şi una dramatic-tragică, şi chiar o mixtură bine dozată între ele. A lăsa dramaturgia română să se rezeme numai pe vina comică a lui Caragiale ar fi oarecum nedrept. — Dar asta este cea care a strălucit din plin. — Destul de rău că n-au apărut, în vremea lui, resursele compensatorii. S-ar zice că n-am avut, cu el, decît aptitudinea satirei mordante, ceea ce nu este în nici un caz suficient pentru tabloul unei epoci. De ce primează zeflemeaua? De ce să ne căutăm cu preponderenţă în caraghiozlîcuri ? Să fim oare atît de moftangii şi atît de puţin altceva? N-aş crede. — Ii reproşezi aşadar lui Caragiale că a scris comedii excelente în loc să scrie tragedii? — Şi aici ne despărţim, stimabile. Reproşul, cum bine ai înţeles probabil, nu i-l fac lui, decît în măsura în care presiunea unui talent ca al său va fi acoperit alte eventuale valenţe. Dar, dacă îmi îngădui să mă abat de la linia cea bună, eu nu ţin în stimă din comediile lui Caragiale decit una, celelalte mi se par cam descusute, făcute din truculenţe portretistice, îngroşări pitoreşti ale desenului, calambururi, dilatări caricaturale, coincidenţe silite, toate îmbrăcate într-o vervă puţin obişnuită a cuvîntului, într-o fineţe artistă a detaliului fonic. — Dumneata îl nedreptăţeşti profund. — Mi-ar părea rău s-o fac. Stimez atît de mult construcţia savantă a „Scrisorii pierdute“ (deşi rezemată pe două coincidenţe frapante), incit bastonadele, schimbările de dominouri, concinele cu cinci fanţi şi o guriţă mazu sau , jtii s-o scoţi ? scoatemi-o“ nu mi se mai par de o mare substanţă comică, cum nici „legea de murături“ nu-mi stîrneşte mare zîmbet. Cu atît mai puţin îi înţeleg pe cei care tratează invenţia lui „curat murdar“ drept genială. — Dumneata umbli să-l faci praf pe Caragiale? — Nu, stimabile. Fiindcă voi adăuga imediat că pentru mine apariţia „Năpastei“ e un semn foarte important, din cele mai îmbucurătoare. — Asta numai pentru că ţii cu tot dinadinsul la teza dumitale după care o dramaturgie trebuie să aibă neapărat la originea ei o dramă. — Şi pentru asta, desigur. Altfel m-aş simţi spiritualiceşte sărac. — Dar toată lumea ştie că „Năpasta" nu e o reuşită mare a autorului ei. A avut de la început mai multe căderi şi nu cunosc mulţi care s-o fi considerat valoroasă. In nici un caz la înălţimea comediilor caragialeşti. Lasă că are un aer sumbru, o dilatare lungă a expunerii, monoloage la scenă deschisă în care personajul reflectează şi cumpăneşte, explicaţii lungi la sfîrşit cu descrierea crimei, vise şi halucinaţii, dar dacă e vorba de coincidenţe, ce poate fi mai puţin probabil decît ca Nebunul să nimerească exact în casa asasinului lui Dragomir, pentru care a ispăşit, şi exact la momentul tainicelor remuşcări? Nu te supăra, dar dacă dumneata ai fi confabulat asta, toată lumea ar fi spus că e forțat. — Eu pot să-ți dau, stimabile, şi alte defecte, mai importante decît cele înșirate de dumneata. E greu de crezut că o femeie se mărită de-a binelea cu un bărbat şi convieţuieşte mulţi ani cu el dintr-o ură justiţiară. O asemenea femeie devine un caz şi nici o motivare a acestui compromis nu o înnobilează. Femeia vicleană e vicleană, ea comentează tot timpul răzbunări posibile, şi o alege pe cea mai strimbă, răzbunarea prin compensaţie, traficînd cu moartea unui inocent. Nu e o concepţie deschisă, latină, nu-i nici măcar o osirdie univocă, tenace, ca la bărbătoasa Vitorie a lui Sadoveanu. E o răzbunare oblică, pe temeiuri de balanţă mistică şi încă trişînd aparenţele. E prea multă umbră in aceste întortocheate demersuri, prea mult tertip, cu elemente picate din cer. — Şi atunci? — Şi totuşi, eu consider că „Năpasta“ dăruieşte literaturii române un ton de o mare fecunditate. Că dincolo de reuşita piesei, apropierea lui Caragiale de zona pasiunilor elementare, a unei lumi dospite din aluviunea eresurilor şi a unei morale primitive, chiar, strîmbe, strădania lui de a descifra cu gravitate meandrele şi cutele sufletului ţărănesc este un act artistic de prima importanţă, într-o vreme cînd nimeni încă, în dramaturgie, nu mersese pe acest drum. E aşa de izbitoare această apariţie în contextul dramaturgiei caragialeşti, încît ea singură îmi restituie dimensiunea de care aveam nevoie ca să aduc omagiul meu plenar marelui scriitor. Uneori eşecurile sînt mai fecunde decît izbînzile. Revăzînd recent „Năpasta“ am avut sentimentul că asist la naşterea tragediei româneşti, a unei linii pe care noi am cam părăsit-o. Recunosc în Caragiale pe ctitorul dramaturgiei moderne tocmai în măsura în care, prin „Năpasta", el se complineşte şi în celălalt timbru al său, creind premise și pentru cealaltă față a literaturii de teatru. — Dar dacă dumneata ai scrie acum un fel de „Năpasta" sau o tragedie asemănătoare ce s-ar întîmpla? — Asta e o altă problemă, stimabile. Paul Everac arată: La articolul trecut se va înlocui „avîntat“ cu „avizat“, „intelectualului” cu „intelectului“ și „anticipativ“ cu „antipatic”. • Şi totuşi, doi chiori pot sta de vorbă, între patru ochi, fără nici un fel de inconvenient. • In tunelurile existenţei, şi cel mai optimist dintre oameni vede negru înaintea ochilor. • La frontiera dintre vară şi toamnă, de o parte, vameşii sunt trandafiri defuncţi şi, de cealaltă, frunze decedate. 9 Ţi-am recitit scrisorile de drag este de-acum 30 de ani,-abia acuma am observat cîte greşeli de gramatică ai putut sa faci în ele. • Demnitatea se toarnă numai în beton armat. 9 Toamna, cînd încep vînâtorie, mi-e dor de Mihai Sadoveanu. • Cînd ne strîngem o mînâ, sincer, sîntem fraţi. Şi cînd ni le strîngem pe-amîndouă, am ajuns prieteni. • Nu cunosc proşti. Dar îi remarc. 9 N-ai atîţia bani nici sa-mi plâteşti cuvintele şi nici ca să-mi cumperi tăcerea. 9 Cînd te doare sufletul, eşti îndrăgostit. Cînd te doare inima, cardiac-Tudor Muşatescu lui itiss NEACRADUMIMICA DE AUR A FOST, fără îndoială, o miercure neagră. Aproape neverosimil de neagră. Mai neagră — nu se putea... Oricît de fragilă s-a dovedit U.T.A., nimeni nu se aştepta să piardă la opt puncte diferenţă... Au urmat discuţii, avertismente, autocritici, angajamente, tot cortegiul tradiţional. Demisii, însă, nu. N-am auzit de nici o demisie... Dacă nu mă înşel, miercurea neagră a fost cel de-al doilea semnal de alarmă. Primul semnal de alarmă l-a constituit înfrîngerea categorică a echipei de tineret în „Cupa Balcanică“. Primul semnal de alarmă n-a fost prea luat în seamă... Al doilea semnal de alarmă, vrînd-nevrînd, trebuia luat în consideraţie: duminică, în compania Portugaliei, jucăm cartea cea mare — mergem sau nu mergem la Mexic... Antrenorul echipei naţionale, Angelo Niculescu, are o mare calitate, o calitate indispensabilă în această meserie dramatică şi ingrată, nu-şi pierde mai niciodată cumpătul. Nu şi-a pierdut cumpătul nici la Lisabona, cînd a pierdut cu 0—3. Mulţi nu mai aveau nici o speranţă. El mai avea şi a demonstrat prin fapte că România are şanse să ajungă la Mexic. Nu şi-a pierdut cumpătul nici după acea miercure penibilă. N-a intrat în panică... A continuat să aibă încredere în Răducanu şi-n Dan Coe... O asemenea încredere e un act de curaj şi de nobleţe... Angelo ştie să răsplătească încrederea. Am văzut partida de la Lisabona şi ştiu că n-a cîştigat-o Portugalia, ci a pierdut-o România. Echipa Portugaliei e foarte departe de a fi invincibilă... nu mai are acea superbă omogenitate care a făcut-o să strălucească la Londra. Dar nu trebuie să ne bazăm pe defectele adversarilor, ci pe calităţile noastre. Chiar dacă situaţia generală a fotbalului nostru nu este strălucită, Naţionala constituie o fericită excepţie, o echipă foarte tînără şi foarte talentată. Dan, aşa capricios cum e, aşa supărat pe toată lumea, e capabil de minuni. Talentul lui Dobrin, Dumitrache, Lucescu, Sătmăreanu, Dinu — nu-i poate pune la îndoială nici un specialist, oricît de exigent ar fi. Eu sînt convins că această miercure neagră i-a mobilizat şi i-a indîrjit pe jucătorii noştri. Ei vor învinge Portugalia, ei vor merge în Mexic. După acea miercure funestă vom avea o duminică de aur. Teodor Hazliu Să vorbim despre,, Derbedei IATA, s-ar părea a fi nimicuri, fapte şi întîmplări, de la lume adunate şi iarăşi la lume date. Am auzit că în buricul oraşului, nu departe de Academia de Studii Economice, dincolo de Calea Dorobanţilor, în cartierul acela liniştit de pe lingă Caragea Vodă, pe înserat, patru neisprăviţi au intrat în ograda unui pensionar fără de putere şi, cu prăjinile, i-au bătut nucul. Bătrînul a încercat să zică ceva dar golanii cu bîtele şi cu pietre l-au silit să se refugieze în casă, în văzul tuturor vecinilor, haimanalele făcîndu-şi de cap. Asta, a fost odată. La cîteva zile iar au venit doi necăpătuiţi şi le-au spus că seara să stea în casă că ei împreună cu ceilalţi vor să culeagă nucul, ceea ce s-a şi întîmplat. Am întrebat dacă omul nu s-a dus să anunţe la Miliţie şi mi s-a răspuns că a fost clar că tovarăşul care era acolo, le-a spus că are treburi mai importante, că nu se ocupă de fleacuri, că să pună ei mîna pe unu şi să-l aducă la circă, că-i arată el, lui. Am auzit că, pe calea Griviţei, dincolo de gară, ,într-un tramvai, o bătrînică întrebînd unde să se dea jos pentru teatrul Giuleşti, trei zurbagii, cu glas tare, i-au spus că să stea acasă unde o caută moartea, că n-are ce să se ducă la teatru. Nu știu dacă femeia le-ar fi răspuns ceva, fapt este că au împiedicat-o să coboare unde trebuia, silind-o să se dea jos din tramvai la cimitirul Sfinta Vineri, vagabonzii spunînd că acolo îi este locul. Asta, în rlsul netrebnic al călătorilor care îşi găsiseră de ce să facă haz. Am auzit că, în urma unor întâmplări, o femeie are temeri să mai întîrzie seara, nu în îndepărtatul cartier al Bercenilor şi nici in mărginaşele mahalale de dincolo de linia de centură, ci în centrul oraşului, pe marile bulevarde ca şi pe alte importante căi de circulaţie. Coate-goale care în ultimul timp s-au prăsit şi care în văzul lumii fac jignitoare demonstraţii de autoritate cărora trebuie să le venim de hac, întârziind asupra celor de mai sus, deşi nu sunt amator de televiziune, deşi nu-mi place serialul „Vară fierbinte“ care îşi rîde de cel ce a fost contorsionatul scriitor William Faulkner, deşi nu pot să sufăr personajul care măre nici o hibă, e frumos, e deştept, e buh, e săritor şi... devreme acasă, mi-a fos dat să văd un episod cu nişte necăpătuiţi motociclişti, batjocorind un orăşel american cuprins de teamă. Şi dacă îi iau pe unii şi pe alţii, o fac ca să amintesc de javrele de la noi, făcînd pe tarii şi marii faţă de pensionari, faţă de bătrîni, faţă de femei lipsite de apărare, şi în acest teribilism se dovedesc a fi jigodii dîmboviţene. Aceasta, pe de o parte. Pe de alta, nu pot să nu mă ruşinez de semenii noştri care, de faţă fiind, îi lasă să-şi facă mendrele, uneori amuzîndu-se. Oricum, cele de mai sus nefiind unicate, pe undeva copiindu-se întâmplări de tristă cunoaştere din altă parte, derbedeii, pe la noi, scoţind capul, mi se pare că de mindrna noastră ţine obligaţia de a le pune mina în gît. Mihai Popescu Călătorind pe străvechile drumuri din MOLDOVA DE NORD cabanele şi hotelurile-restaurant situate în poziţii pitoreşti Vă asigură într-o atmosferă recreativă, condiţii optime şi avantajoase de cazare şi masă. Pe lingă preparatele culinare obişnuite, Vă oferă şi alte preparate cu specific gastronomic moldovenesc : zamă, toci şi sărmăluţe moldoveneşti, tocăniţă suceveana, brînză de Dorna cu mămăligură la ceaun. Vinuri alese din podgorii renumite. VIZITAŢII Putna : Complexele turistic I şi II — PUTNA Suceava: CASA BUCOVINEANĂ — str. I. C. Frimu 2. Vatra Dornei : Cabana Z U G R E N I la 27 km, pe cursul Bistriței Cîmpulung Moldovenesc . La 3 km, Cabana D El A și la 7 km cabana RARAU.