Contemporanul, iulie-decembrie 1969 (Anul 23, nr. 27-52)

1969-09-12 / nr. 37

Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Vineri 12 septembrie 1969 10 pagini 1 leu 37(1194) ! La început de an şcolar ! ESTE citeva zile, la 15 septembrie, şcolile şi liceele de cultură genera­lă, cele profesionale şi tehnice, liceele de specialitate îşi vor deschide porţile, începe un an de învăţămînt, care, în cadrul trasat de Congresul al X-lea al Parti­dului dezvoltării generale a societăţii noastre, are im­plicate în desfăşurarea sa şi în perspectivă, responsa­bilităţi şi sarcini de o deosebită importanţă pentru va­lorificarea plenară a potenţelor creatoare ale poporu­lui. Este anul în care inaugurăm şcoala generală de 10 ani, obiectiv fundamental al învăţămîntului nostru, ale cărui consecinţe pentru pregătirea viitoarelor ge­neraţii sunt lesne de întrevăzut. Circa 50 000 de elevi, care nu urmează alte şcoli postgenerale, vor intra la 15 septembrie în clasa a IX-a a şcolii de 10 ani. Eve­nimentul va avea loc în peste o mie de şcoli din ţară, urmînd ca în primii ani ai cincinalului viitor să se producă generalizarea acestei noi forme de învăţă­­mint. Totodată, se va extinde şcolarizarea copiilor de 6 ani, începută cu succes în anul şcolar precedent. In vederea bunei funcţionări a acestei forme de în­văţămînt, cadrele didactice care predau la clasele I şi IX au fost pregătite prin cursuri de perfecţionare, al căror ţel a fost aprofundarea cunoştinţelor şi metode­lor de predare, adaptarea lor la noile perspective ale şcolii noastre. In acelaşi scop a fost elaborat noul plan, manualele şi programele de învăţământ pentru şcolile de 10 ani, conexate cerinţelor şcolii în lumea modernă, astfel încît ele să înlesnească pregătirea în condiţii optime a elevilor şi desfăşurarea corespunzătoare a activităţii cadrelor didactice. S-a procedat, de aseme­nea, la normarea funcţională şi la precizarea activită­ţii oamenilor şcolii, pentru ca aceştia să-şi poată pune întreaga lor capacitate în slujba procesului instruc­­tiv-educativ, nn toată complexitatea sa. Liceul de cul­tură generală beneficiază şi el de un plan nou de în­văţămînt (ce urmea­ză a fi aplicat, în forma sa defini­tivă, începînd cu anul şcolar următor), prin care se urmăreşte mai buna organizare a timpului de învăţă­tură al elevilor, sistematizarea suplă a cunoştinţelor a­­cestora, echiparea lor corespunzătoare pentru intrarea in viaţă. Un fapt demn de atenţie e acela că a fost publicat şi discutat planul de învăţămînt al liceului, diversificat pe patru secţii, care urmează a fi aplicat în viitorii ani, conferind mult rîvnita stabilitate a aces­tei forme de învăţămînt. Se urmăreşte dezvoltarea în continuare a reţelei în­­văţămintului liceeal de specialitate, care va deveni cu timpul principala formă de pregătire a cadrelor me­dii, după cum în învăţămintul profesional şi tehnic s-a adîncit procesul de perfecţionare a acestuia, extin­­zîndu-se, bunăoară, in şcolile profesionale, ucenicia la locul de muncă, formă eficientă şi de mare economici­tate a pregătirii corespunzătoare a muncitorilor cali­ficaţi. Toate aceste măsuri atestă caracterul dinamic şi funcţional al învăţămîntului nostru, capacitatea sa de a se adapta noilor cerinţe ale vieţii sociale, dezvoltării ei viitore. Cumulate cu eforturile ce se fac pentru dez­voltarea bazei sale materiale (pentru anul şcolar 19691970, au fost alocate învăţămîntului 9 miliarde lei din bugetul statului), ele ne dau o imagine mai cu­prinzătoare a eforturilor şi grijii permanente a parti­dului şi statului nostru pentru ca viitoarele generaţii de constructori ai socialismului în România să aibă toate condiţiile pentru dezvoltarea lor armonioasă, pentru înzestrarea lor cu cele mai moderne cunoş­tinţe şi idei. Se construiesc în acest an peste 2700 de clase şi internate cu 4100 locuri destinate invăţămîntu­­lui de cultură generală, se vor da în folosinţă peste 600 de săli de clasă, ateliere cu o suprafaţă de aproape 24.000 metri pătraţi, internate cu 21.400 locuri şi canti­ne cu 29.000 locuri, pentru învăţămîntul profesional şi tehnic, ceea ce atestă ritmul viguros de creştere a ba­zei materiale a învăţămîntului românesc, atenţia ce se acordă dotării sale cu cele cuvenite. Noi cadre didactice, reorganizarea sistemului de per­fecţionare a celor existente, manuale noi sau în ediţii revăzute, planuri şi programe de învăţămînt îmbună­tăţite, material didactic sportiv, metodici şi alte cărţi destinate şcolii, îmbunătăţirea şi accentuarea valorilor activităţii educative în ansamblu, corelarea ei cu idea­lurile noastre sociale, relevă o altă dimensiune a in­vestiţiilor şi eforturilor ce se fac în acest sector al vieţii noastre. Această capacitate de înnoire şi adaptare la ritmul general de dezvoltare a societăţii contempo­rane, pe baza necesarei sale stabilităţi de ansamblu, constituie şi o garanţie a faptului că neajunsurile ce mai persistă pe alocuri, unele neconcordanţe sau re­zolvări parţiale ale unor probleme, vor fi examinate cu toată competenţa şi vor determina luarea unor măsuri corespunzătoare, spre a conferi învăţămîntului românesc, în integralitatea sa, prestigiul şi autoritatea cuvenită, cadrul cel mai potrivit de dezvoltare. Pregătit temeinic şi multilateral, gîndit într-o perspectivă cu­prinzătoare, momentul festiv al începerii noului an şcolar emoţionează pe orice cetăţean al patriei, care are astfel garanţia unui început investit cu sorţii unei izbînzi ferme, a unei atmosfere intense de studiu, pe măsura cerințelor reclamate de mersul nostru înainte. c. LA ATENEUL TINERETULUI TEODORA şi ION STENDL: Arlechin (tapiserie, fragment) »•»Intr-o pădure Era într-o pădure o floare de zăpadă pe care nimeni nu putea s-o vadă decit la miezul nopții cînd scăpăra pe cer incandescentul stelelor piper. Vorbea atunci cu voce sacadată. Dar n-a văzut-o nimeni, niciodată, și nu i-a auzit nobilul glas căci în adîncul orelor un ceas stătea ascuns, enorm ca un balaur, un ceas cu încrustari și solzi de aur, un ceas hrănit de floare de omăt care bătea tic-tacul îndărăt. Virgil Teodorescu Eficienţa socială a cercetărilor etnografice RITICA princi­ v­­ială din Docu­mentele ample ale Congresului al X-lea al P.C.R. la adresa ştiinţelor sociale reprezintă totodată recunoaş­terea şi sublinierea rolului practic al acestora în desfăşurarea vieţii socie­tăţii noastre. Nu mai este vorba de ştiinţe care să caute cine ştie ce co­respondenţe subtile între fenomene disparate, ci de discipline riguros în­drumate care să atace frontal pro­bleme actuale ale vieţii sociale, sau, aşa cum se spunea în Raportul C.C. al P.C.R. la cel de al X-lea Con­gres, prezentat de tovarăşul Nicolae Ceauşescu : „Avem nevoie în domeniul economiei, filozofiei, socio­logiei, istoriei, dreptului, de cercetări cu adevărat ştiinţifice care să ofere material pentru concluzii în vederea soluţionării problemelor dezvoltării societăţii noastre.... Cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale trebuie să contribuie la lămurirea problemelor, la înţelegerea fenomenelor actuale, căutînd aceasta nu numai în tomuri care, fireşte, au importanţa lor teo­retică. Răspunsurile la problemele zilei de azi ei trebuie să le găsească în primul rînd în viaţă !“. La fel, remarcînd că „dinamismul mutaţiilor din structura culturală a populaţiei“ este o trăsătură fundamentală a e­­voluţiei societăţii contemporane, to­varăşul Paul Niculescu-Mizil cerea, în cuvîntarea sa la cel de al X-lea Con­gres al P.C.R., ca lucrătorii din do­meniul ştiinţelor sociale („rămas sen­sibil în urmă şi cu mari datorii faţă de societate“) să „pornească de la analiza obiectivă temeinică a feno­menelor şi proceselor de arzătoare actualitate pentru a oferi concluzii teoretice, a. preconiza soluţii rare sa slujească practicii sociale, să ducă la o cunoaştere mai aprofundată a feno­menelor din societate, să­ poată fi folo­site în elaborarea politicii“. Iată cî­teva enunţuri care închid în ele un program şi o metodă de cercetare ce­­vor­ trebui aplica­te­ imanii ce urmează de către cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale. In afara celor cinci discipline amin­tite mai sus există, fireşte, şi altele cărora li se aplică aceleaşi recoman­daţii, iar, între acestea, una care la prima vedere ar avea mai puţine contingenţe cu realitatea socială con­temporană şi căreia îndeobşte i se a­­cordă mai puţină atenţie şi im­portanţă. Este vorba de etnografie, disciplină de veche tradiţie în Europa­ şi de o îndreptăţită pondere, socotim, în viaţă şi ştiinţa româ­nească. Este drept că această pondere etnografia nu şi-a căpătat-o la noi decât în ultimele două decenii cînd, pentru prima oară în România, s-a înfiinţat un institut de etnografie al Academiei. încadrîndu-se însă în felul de muncă ce a făcut obiectul criti­cilor aduse în genere ştiinţelor sociale, etnografia românească a fost lipsită de eficienţă socială, apărînd de foarte multe ori ca un fel de ştiinţă a tre­cutului privit într-o perspectivă mai mult sau mai puţin romantică. In chi­pul acesta orizontul i s-a îngustat, fiindu­-i amputate tocmai antenele în­dreptate către o­­abordare practică a realităţii etnografice contemporane, de o structură foarte complexă şi în care trecutul şi prezentul se­ întreţes intim pentru a da naştere viitorului. Or, etnografia trebuie şi este capa­bilă să facă şi prospectarea tendinţe­lor viitoare şi, mai mult, să indice opţiunile în vederea realizării unor acţiuni de maximă eficacitate. înţe­leasă în acest mod dinamic, etnogra­fiei i se deschid cîmpuri de aplicare vaste, legate în primul rînd de acti­vitatea ideologică-educativă pentru ri­dicarea nivelului de cultură al mase­lor şi pentru punerea în valoare a unor aspecte fundamentale ale cul­turii­ româneşti. Să amintim în primul rînd marea acţiune de sistematizare teritorială iniţiată în ultimii ani pe scară naţio­nală şi care influenţează profund ve­chile aşezări ale lumii rurale româ­neşti. O străveche civilizaţie ţără­nească cu o organizaţie tradiţională a trupurilor de moşie şi a vetrelor de sat este supusă unui proces de ra­ţionalizare modernă în care intere­sele şi soluţiile sunt privite din alte unghiuri de vedere. Dar nu tot ce a fost se cuvine a fi părăsit sau schim­bat, iar unele schimbări se cuvin a fi operate tocmai în acord cu tradiţia, pentru a asigura o evoluţie sănă­toasă şi optimă. Sistematizarea teri­torială nu este o chestiune de arhi­tectură — cum mi se pare a fi con­siderată acum prin greutatea pe care Paul Petrescu (Continuare in pag. 7) Surcelele acestea pe care le adunaţ a fi faceţi din ele scobitori ca să vă curăţaţi dinţii de carnea mieilor, fînt aşchii din copacii pe care eu de mult i-am tăiat şi am făcut din ei catarge de corăbii, dintre care multe zac în fundul oceanelor dintre care multe mai înfruntă furtunile aducîndu-mi sub cerul gurii gustul amar al mării... CATARGE SI SCOBITORI Geo Bogza ® M­­ mmm s 9bb4*­ w ^jPjjjjj 1 ^ TEZE ŞI ANTITEZE Pretextul mmi S­E ZICE că unii regizori iau tex­tul drept pretext. Şi de ce n-ar fa­ce-o ? — Dar de ce ar face-o ? De ce e nevoie de pretext ? De ce ? Poţi să-mi spui ? De ce e nevoe de un lucru de o anume intenţionalitate ca să faci un lucru de o altă intenţionalitate ? De ce nu îţi comunici intenţionalita­tea ta proprie pe textul tău propriu ? De ce e nevoie de un primum mo­­vens străin dacă eşti atît de încărcat de originalitate încît nu te mai poţi conţine in limitele textului ? De ce, dacă, eşti pus pe invenţii, să nu in­­venţi in contul tău, ci in al altuia ? — Dumneata obiectezi ca dramaturg. Dar ştii bine, în acelaşi timp, că dra­maturgii­ înşişi folosesc pretexte, iau fapte curente sau fapte istorice ca pretext şi însăilează din ele o operă literară. De ce nu zici nimic atunci cînd, mai-marele dramaturgilor care e Shakespeare foloseşte istoria după placul său, de multe ori în flagrantă contradicţie cu adevărul ? Ce e istoria Angliei şi alte istorii pentru Shakes­peare decit pretext ? Ce sunt pentru colegii dumitale, şi probabil pentru dumneata însuţi, faptele atestate de istorie decit pretexte de a fantaza, de a plăsmui sau de a comenta dintr-un unghiu liber de orice constrîngere is­torică ? De ce atunci nu admiţi altora o libertate de creaţie de care bene­ficiezi în modul cel mai larg ? — Aici, stimabile, sînt două lucruri diferite. Istoria îi oferă lui Shakes­peare (ca să mă opresc la cel mai mare) un număr de fapte şi de stări brute, date odată pentru totdeauna — d­eşi nu lipsite de labili­ta­tea cronicari­lor înşişi­­— şi rămase îngheţate în matca lor factologică. Shakespeare le însufleţeşte, le dă gînd şi sentiment, le ridică la valori generalizatoare, le îm­prumută căldura ■ comunicantă a vie­ţii, aura poeziei, le face, cu un cu­vin­t, mai mult decit erau. Acum dacă regizorul face ca toată această pulsa­ţie să pulseze şi mai tare, ca ceea ce e nobil în verb, atitudine, situaţie să devină şi mai nobil, ceea ce e uman să devină, mai uman şi ceea ce e poetic mai poetic, el face un lucru excelent. Creează în adevăratul înţeles al cuvântului, sporeşte valoa­rea lucrului aşa cum a sporit-o Sha­kespeare, şi nimeni nu va spune că l-a folosit ca pretext. Dacă în schimb el măcelăreşte ceea ce e poetic, paro­diază ceea ce e nobil, trivializează ceea ce e uman, şi preschimbă pulsa­ţia vieţii şi sentimentelor în artificii gimnastice, el face mai puţin decit valorile de la care a plecat şi în ca­zul cel mai bun reuşita lui e „intere­­santă", place pentru un moment, a­­muză, dă o idee despre inteligenţa re­gizorului, dar nu sporeşte patrimo­niul valorilor, ci le împuţinează. — Dar el face uneori un comenta­riu propriu, modern, tocmai ca să aducă pe Shakespeare în actualitate, să-l împace cu sensibilitatea contem­porană care a evoluat, să-i elibereze sensuri noi, nebănuite. — Sunt convins că aceste intenţii, ale celor mai mulţi, sunt excelente, deşi prea multe încercări de redesco­perire şi modernizare ascund un dram de neîncredere în textul însuşi. Dar nu intenţiile contează, ci sporul. Odo­­bescu a luat ca pretext un tratat de vînătoare, dar ceea ce ne-a dat e un spor al limbii, literaturii, sensibili­tăţii româneşti, care a­ devenit, prin el, mai suplă şi mai plastică. Brăncuşi a luat drept pretext pasărea sau stîlpul de pridvor dar ceea ce a scos din ele reprezintă un spor în ordinea conci­­ziunii, eleganţei aerate, puterii de sinteză. Luînd-o ca pretext, Emi­­nescu a înnobilat poezia populară. Sînt atîţia care au reuşit să transfi­gureze faptul divers, sau să ridice cîntecul popular la o mare şi pură elevaţie. Toţi aceştia se aşează pe drumul creaţiei. — Toţi aceştia au răstălmăcit, a­­dică au adus lucrurile mai aproape de sensibilitatea contemporanilor lor. — Da. Dar una este ca Bach să fo­losească o melopee populară ridi­­cînd-o la proporțiile unui monument choral de o puritate îngerească și alta este ca aranjatorul modern să aducă choralul lui Bach spre muzică de dans, ca să-l facă, pasămite, digesti­­bil, să-l­­abcorde cu sensibilitatea contemporanilor". Ce fel de acord e ăsta ? Sigur că în forma aceasta Bach e mai „util“, foloseşte imediat în cea­iuri şi reuniuni, — ba unii ar putea merge pînă la a spune că abia aşa Bach poate fi cunoscut şi înţeles, popu­larizat. Dar vei conveni cu mine c­­ acest pretext nu mai e Bach. Euu­da­ a 11-a a lui Chopin, concepută riguros, cu o tensiune lirică și dramatică foarte sobră, foarte înaltă, lipsită de cea mai mică dulcegărie, poate deveni pretext pentru tangur. „Vieris dans mes bras, le four se meurt“, prilej de libido modern la scara cea mai de jos a sensibilităţii. Evident, circulaţia cea mare e a tangoului, nu a etudei. Dar valoare nu stă numai în circulaţie, în accesibilitate, in plăcerea imediată, chiar dacă textul, devenit pretext, e mai puţin cunoscut. — Totuşi sensibilitatea contempo­rană... — Sensibilitatea, contemporană e in bună parte ceea ce o facem noi să fie e stimabile. Dacă ne angajăm în trans­ferul spre forme tot mai degradate al marilor „texte", în pretextarea lor, imprimăm sensibilităţii contemporane, în tendinţa de a o servi, o direcţie nocivă, fiindcă îi barăm, prin ter­tipuri, drumul spre valori. Creează cine sporeşte, nu cine mărunţeşte, ajus­tează, adaptează. Creează cine merge spre formele mai înalte ale sensibili­tăţii, nu cine practică în artă alegre­­ţea parodică şi succedantul expeditiv ale marilor modele. Bune ca pretexte sunt numai textele mediocre, cele va­loroase trebuie însă onorate şi sporite în spiritul şi substanţa lor. O lume de pretexte e o lume fără valori. Paul Everac ET IN MOLDAVIA EGO! C­U OSPITALITA­­TEA-I devenită proverbială, totdeauna modestă şi veş­nic plină de farmec. Moldova îşi atrage fiii, oricît de departe i-ar fi risipit rosturile, să revie pe pămîntul naşte­rii lor într-un periodic ritual, hără­zit să fortifice şi să dea nou impuls e­­nergiilor lăuntrice. Nici mai frumoasă, nici mai avută probabil decit alte ţinu­turi ale ţării, Moldova pare totuşi fără rival — şi este cu siguranţă astfel pentru cei porniţi de pe meleagurile sale — în ce priveşte apropierea şi supunerea definitivă a sufletelor. Din Moldova se duc mulţi, ea însăşi poate îndemna la plecare, dar nu e posibil să fie părăsită, uitată, abandonată. Inaime de a fi numit, secretul acestei inepuizabile forţe de seducţie se cere experimentat, verificat odată şi încă o dată pînă ce ajunge adevăr trăit şi a­­tunci nu mai are nevoie de explicaţii. Moldova este una, dar chipurile sub care se arată călătorului sînt infinite. Cu cit urci mai mult drumurile ei şi te apropii de leagănul marilor legende, cu atît­­ te simţi mai integrat, copleşit şi înălţat totdeodată printr-o blinda mi­nune. Minune este intr-adevăr ca repe­tatele prilejuri de uimire să găsească sufletul pregătit la vreme, să nu-l bui­măcească şi să nu-l strivească sub po­veri peste puterile lui obişnuite. Ce pa­ralizantă, necruţătoare lovitură de trăznet ar fi întîlnirea cu Voroneţul da­că miracolul nu s-ar lăsa descoperit treptat, întîrziindu-şi apariţia de după acareturile şi livezile satului. Cînd de acum se iveşte pe fond păduratic, are prudenţa de a se înfăţişa ochiului mai întîi cu peretele nordic, ros de vînturi şi ploi, pentru a-şi revela pe ocolite mirifica exuberanţă coloristică a fres­celor de basm. Şi încă totul ar părea ireal şi fără consecinţe pentru sensibi­litatea extaziată de s-ar reduce la o unică demonstraţie, de s-ar limita la un caz ieşit din comun. Insă miracolul nu se epuizează în zvîcnet, în fulger straniu. Aripa lui se întinde către plaiurile mai nordice în­spre alte locuri bine­­cuvîntate, botezate melodios și e- Geo Șerban (Continuare în pag. 2)

Next