Contemporanul, iulie-decembrie 1969 (Anul 23, nr. 27-52)
1969-10-10 / nr. 41
Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Vineri 10 octombrie 1969 10 pagini 1 leu Respectarea obligaţiilor contractuale NOUA ORINDUIRE — principial deosebită de toate orînduirile anterioare — se întemeiază pe relaţii de producţie de o factură superioară, în cadrul cărora relaţiile de proprietate socialistă ocupă locul principal, exercitînd o influenţă puternică asupra celor de schimb şi repartiţie. In anii construcţiei socialismului s-au dezvoltat şi se perfecţionează continuu aceste relaţii, adoptîndu-se forme adecvate unei desfăşurări a raporturilor dintre organizaţiile economice, dintre aceste organizaţii şi stat, dintre ele şi cetăţeni. Una dintre aceste forme, care prezintă o însemnătate deosebită pentru corelarea eforturilor tuturor organizaţiilor economice, de stat şi cooperatiste, a tuturor oamenilor muncii de la oraşe şi sate in realizarea sarcinilor economice prevăzute în planul de stat, o constituie contractul. Avînd la baza sa înțelegerea consensuală a părților, contractul, — în urma semnării sale — devine sursa principală a drepturilor şi obligaţiilor contractanţilor, fiind forma juridică prin ime,...ed.ul care,a si realizează circulaţia bunurilor materiale, executarea de lucrări şi prestarea de servicii in industrie, precum şi în celelalte ramuri ale economiei socialiste, asigurindu-se îmbinarea planului cu activitatea economică internă a organizaţiei socialiste. Practica a demonstrat că — adîncind şi concretizînd sarcinile de plan — contractul contribuie la dezvoltarea iniţiativei creatoare a întreprinderilor şi organizaţiilor economice, în vederea realizării in cele mai bune condiţii a sarcinilor lor. Caracteristica fundamentală a raporturilor contractuale constă în asumarea liber consimţită a obligaţiilor, ceea ce implică responsabilitatea conştientă a fiecăreia dintre părţi în aducerea la îndeplinire la timp şi in mod corespunzător a tuturor sarcinilor stipulate în contract. Respectarea obligaţiilor contractuale este o cerinţă majoră a bunei desfăşurări a raporturilor economice, fiind de neconceput îndeplinirea sarcinilor de producţie ale unei întreprinderi sau unităţi cooperatiste, fără realizarea corelativă a îndatoririlor asumate de către organizaţia economică cu care a încheiat contractul. Respectarea obligaţiilor contractuale este nu numai o problemă juridică, ci şi una cu caracter social, avînd implicaţii deosebite asupra progresului întregii economii socialiste româneşti. Contractul, în economia noastră, este un instrument de cea mai mare importanţă pentru realizarea cantitativă şi calitativă a proiectelor economice de ansamblu, stabilite în scopul dezvoltării proporţionale a tuturor ramurilor şi sectoarelor de activitate. Contractul este un mijloc de concretizare a sarcinii de plan, care creează un sistem de control reciproc între organizaţiile socialiste şi, totodată, un mijloc de stimulre pentru o mai bună organizare a producţiei şi desfacere a produselor. El este chemat şi în viitor să joace un rol important în raporturile dintre organizaţiile socialiste. După cum s-a subliniat la Congresul al X-lea al P.C.R., este neesar să se meargă pe linia stabilirii unor raporturi de lungă durată între întreprinderi şi să se adopte forme corespunzătoare respectării şi realizării integrale a obligaţiilor contractuale asumate. Accentul pus de către conducerea de partid şi de stat pe eficienţa contractelor are în vedere necesitatea lichidării unor aspecte negative în realizarea obligaţiilor asumate, precum şi în întocmirea şi reglementarea răspunderii pentru nerealizarea lor. In statul socialist este în vigoare principiul executării reale a contractului, care este determinat de acţiunea dezvoltării planice, proporţionale, a economiei naţionale. Debitorul trebuie să-şi execute prestaţiunea în natura sa specifică, pentru ca, astfel, creditorul să-şi poată realiza creanţa şi, prin aceasta, să-şi poată îndeplini sarcinile ce-i revin din planul de stat. Tocmai de aceea, partea contractantă care nu-şi îndeplineşte obligaţiile stabilite — in condiţiile, în termenele şi la locul executării —, este obligată de către organul de arbitraj nu numai la executarea obligaţiei în natura sa specifică, dar şi să repare prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutare. Potrivit legii, partea contractantă, care nu-şi execută obligaţiile ce-i revin, datorează celeilalte părţi — pe lingă executarea în natură, dacă aceasta mai este posibilă — penalităţi, precum şi despăgubiri pentru repararea integrală a prejudiciului cauzat prin nerespectarea obligaţiilor, în măsura în care acesta nu a fost acoperit prin plata penalităţii. Legislaţia în vigoare are în vedere mai multe situaţii, cum sunt: neîndeplinirea obligaţiilor la termen, refuzul organizației socialiste beneficiare de a primi produsele — este cazul întîrzierii în executarea obligațiilor, iar ca urmare executarea nu mai este utilă scopului pentru care aceste produse au făcut obiectul contractării —, eșalonarea livrării de produse pe ani, repararea prejudiciului în natură etc. Dacă organizaţia economică debitoare nu-şi execută prestaţiunea, organizaţia creditoare are dreptul şi, totodată, obligaţia, de a se adresa organului de arbitraj competent pentru a obţine, pe această cale , atîta timp cit valabilitatea sarcinii de plan n-a expirat — îndeplinirea obligaților asumate de către organizația debitoare. Obligația de a executa contractul — rezultînd chiar din clauzele acestuia — este garantată prin penalități și dauna în completare, de natură să impulsioneze pe debitor la executarea in natură a obligaţiei asumate. Principial, aceste prescripţiuni legale au o mare însemnătate în stimularea răspunderii organizaţiilor economice în îndeplinirea îndatoririlor contractuale. Practic însă, s-a dovedit că, încă,- Dumitru Hazliu (Continuare în pag. 8) PREMIUL BIENALEI DE LA PARIS PAMINTUL, obiect de lemn, pictat (2,20 m), făcînd parte din grupul de obiecte („Apa ", „Aerul", „Focul) prezentate la Bienala de la Paris de colectivul Teodora Moisescu-Steindl, Ion Stendl, Radu Dragomirescu, Radu Stoica. Pentru prima oară artiștii plastici români obțin unul din premiile Bienalei. TOAMNA Pe frunte-mi picură Lacrimi calde şi lin Peste pleoape-n jos mi se preling, De pare că închişii mei ochi le izvorăsc. Cine plînge deasupra mea şi lasă Dulci lacrimile sale să-mi fie lacrimi ? Tata ? Sau poate un necunoscut Care mă înfiază astfel. Aia Blandiana 0 MUNCA ŞI PASIUNE ONCEPŢIA despre muncă a cunoscut variaţii în decursul istoriei. Nu în toate societăţile, şi mai ales nu în toate clasele sociale, munca a fost privită ca o necesitate fizică şi psihică a omului. Şi nu toate genurile de muntă au fost socotite demne pentru om. Din această cauză, se poate spune, fără exagerare, că numai concepţia marxistă, numai orînduirea socialistă a proclamat, a definit şi a tradus în viaţă în chip integral valoarea socială, biologică şi morală a muncii. A muncit de toate genurile. Evocările istorice — atît cele mai vechi, cit îndeosebi cele de dată mai recentă — nu au scăpat din vedere să înfiereze una dintre cele mai puternice caracteristici ale claselor exploatatoare din trecutul României — mentalitatea boierească. Această mentalitate a îmbrăcat forme variate și multiple de manifestare, însă domeniul unde ea a făcut adevărate ravagii a fost domeniul muncii, mai ales al muncii fizice. încă dinainte de al doilea război mondial, literatura românească a reflectat acest fenomen nociv, prin creionarea unor portrete memorabile de odrasle boiereşti, leneşe şi dispreţuitoare ale , oricărui efort fizic sau intelectual. Aşa-numiţii „copii de bani-gata“ erau expresia social-biologică a mentalităţii boiereşti. Proprietarul de moşie, patronul, burghezul bogat, de obicei nu cultivau la copiii lor dragostea de muncă, respectul faţă de muncitor, ideea creaţiei prin muncă, prin efort. Din această cauză, în ciuda condiţiilor extrem de vitrege în care puteau să se afirme elementele valoroase din clasele asuprite ale societăţii, devenise notoriu faptul, aproape general, că ascerisiunea intelectuală era, paradoxal, mai la îndemîna, copiilor de ţărani propsiţi decit a descendenţilor familiilor bogate. Desigur, la baza explicării acestui fenomen nu trebuie să punem numai mentalitatea boierească, premeditată, conştientă, faţă de muncă, ci şi acele nenumărate, şi deseori greu perceptibile, condiţii de viaţă şi de mediu. Din fericire, numărul celor crescuţi în mentalitatea boierească faţă de muncă era infim faţă de milioanele de copii ai ţărănimii şi muncitorimii, obişnuiţi de mici nu numai cu greutăţile materiale ale vieţii, dar şi cu munca , cu efortul de a îndepărta, cel puţin în parte, aceste greutăţi. Ţăranii nu au blestemat munca ogoarelor niciodată, ci numai felul cum erau jefuiţi de stăpinitorii pămîntului. Revendicînd reducerea zilei de muncă, muncitorii nu protestau împotriva muncii, ci numai împotriva modului nedrept în care se distribuiau rezultatele muncii între patron şi lucrători, în datinile şi obiceiurile populare, în proverbele şi zicătorile sale, poporul nostru a reflectat aptitudinea şi dragostea sa pentru muncă, respectul pentru cel ce trudeşte şi dispreţul pentru cei leneşi. Nu putem să nu amintim un obicei care ţipe de etica muncii la ţăranul român şi exprimă nobleţea naturală a relaţiilor dintre oameni. Cînd un ţăran merge la un altul, acasă sau pe cîmp, pentru a schimba o vorbă, iar gazda seaflă în timpul lucrului, oaspetele, în modul cel mai firesc, se oferă* să dea o mină de ajutor. El respectă pe de o parte timpul de muncă al semenului său, iar pe de altă parte dă curs obişnuinţei lui de a munci, de a nu sta degeaba, mai ales intr-un mediu unde toţi ceilalţi muncesc. Eliberînd omul de exploatareasemenului său, socialismul a egalizat aţii dreptul ,citaşi,datoria de a munci pentru fiecare membru al societăţii. Dreptul priveşte interesul personal, datoria — interesul societăţii care n-ar putea să progreseze, să se perfecţioneze — să înflorească, fără aportul tuturor membrilor ei, în ţara noastră socialistă, unde se asigură și se respectă dreptul la muncă, îndeplinirea datoriei de a munci devine în chip N. Copoiu (Continuare in pagii 41 (1198) SPOVEDANIA UNUI BICICLIST INTRODUCERE /\ U TRECUT pe lingă mine, unul lingă altul, alunecînd * * uşor pe biciclete, un băiat și o fată. El avea capul gol, ca părul lung pe spate. Nepăsător la atîtea spectacole ale oraşului, am întors capul după ei și i-am privit cu o uşoară invidie. Apoi, adueîndu-mi aminte de mine însumi mi-am spus, în timp ce mă cucerea lumina unui zîmbet lăuntric : — Și eu am fost ca ei, şi eu am cunoscut această mare și copilărească fericire. Și eu am pedalat, în capul gol, alături de o fată al cărei păr flutura pe umeri. Oră după oră am pedalat, ascultînd imperceptibilul foşnet al spiţelor în foşnetul mai vast al arborilor pe sub care, precis şi totuşi ca într-un vis, amîndoi alunecam. Sau alteori, plecat pentru o lungă călătorie — cum a fost aceea în care m-am făcut, de la început pînă la sfîrşit, toată viaţa lui, tovarăş al Oltului — pedalam singur, din zori şi pînă în amurg, lăsînd în urma mea, într-o imensă horă, atîtea chipuri ale lumii, sate, păduri, livezi, fiecare altfel luminate de soare, pînă ce întinderea nesfîrşită a cîmpiei se tulbura, transformîndu-se în cele din urmă în măreţia munţilor. Şi printre ei pedalam, prinzîndu-le pe retină, în vaste panoramice, întreaga frumuseţe, cetăţile albe de calcar, domoala arcuire a plaiurilor, extrema gingăşie — pe care nici o notă de pian n-ar putea-o reda — a mestecenilor presăraţi în uriaşul ocean al pădurilor de brad. Şi printre ei pedalam, aspirînd mireasma frustă a fînului, potolindu-mi setea cu apa izvoarelor, pînă ce îi lăsam în urmă şi începea din nou cîmpia, cu altfel de aşezări, cu altfel de turle de biserici, cu altfel de bărbaţi şi de femei. Cu toţi intram în vorbă şi toţi mă pofteau, dacă era vremea, la prînzul sau la cina lor, uneori lingă griul abia secerat, şi-i ascultam vorbind, puţin ameţit, după hora priveliştilor, de hora imensă a întîmplărilor dintr-o viaţă omenească, de uriaşul foşnet al acestor pămînturi. Şi iar pedalam, pe lîngă şiruri de plopi, pe sub melancolia sălciilor, lăsînd să se rotească în jurul meu sate şi turle de biserici şi troiţe şi fîntîni, trecînd din lumina soarelui în umbra pădurilor, şi iar ieşind în lumină, pînă ce alţi munţi se iveau în zare. Am fost poate cel mai bogat, cel mai fericit şi mai înţelept printre mulţi din generaţia mea. Iar bicicleta nici nu era a mea, era o bicicletă de fată, bicicleta lui Bunty. Geo Bogza SAPTAMTNARODUL PĂMÎNTULUI PORUMBUL, roşî- *iie, castraveţii, ceapa, usturoiul, nutreţurile au devenit la noi un subiect de cultură şi de preocupare obştească. Nu ne vom sfii deci să abordăm acest subiect, inaugurînd astfel o rubrică consacrată cotidianului celui mai strict. Mai înainte vreme, cîndva, cu mult în urmă, acest subiect era familiar orăşeanului numai prin mijlocirea planşelor de botanică sau a farfuriei pe care legumele se înfăţişau fierte, după anume reţete româneşti, franţuzeşti sau nemţeşti. Imaginea satului îi rămînea acestuia destul de vagă, şi, într-un anume fel, această amintire era un lucru de ruşine. Ea încrimina, pentru ciocoimea urbană, umilința unei obîrşii, acel sat ignorat, ignorabil, decurtat şi neclar, de unde veneau poduchii, analfabetismul, mîrlănia, pelagra, folclorul, dar şi legumele. Acestea, ce e drept, îl preocupau într-un cup excesiv şi exclusiv numai pe ţăran. Neavînd o altă „cultură“, el era ocupat, primăvară, vară şi toamnă, numai cu cultura griului şi a porumbului, a animalelor şi a legumelor. Astfel îneît, pentru a conferi nobleţe publică acestei îndeletniciri milenare, omul satului se declara nu ţăran ci agricultor. Rebreanu, în discursul său de recepţie la Academia Română, face această subtilă distincţie între termeni, observînd că în vechime ţăranul nu era numit ţăran, ci român şi că, în epoca modernă, el afişează, cu o anume ostentaţie, mîndria de cultivator conştient al pămîntului, de agricultor. Agricultura era o ocupaţie care privea aproape 80 la sută din populaţia româniei în anul 1938. Prin revoluţia industrializării, prin socializarea agriculturii, prin urbanizare, prin mişcările demografice care se operează sub ochii noştri, procentele celor ocupaţi în agricultură au descrescut, coborînd pînă la 54 la sută din populaţia României, după ultimul recensămînt. Avem deci cam tot atîta populaţie ocupată în agricultură cît şi Spania, dar spre deosebire de Spania, avem o agricultură mecanizată, în curs de chimizare, mai presus de toate o agricultură cooperatistă, alături de care se dezvoltă cu succes un puternic sector de stat. Desigur, aşa cum a subliniat secretarul general al Partidului în discursul de la Piaţa Obor, cu prilejul Zilei recoltei, în acest domeniu mai avem încă foarte multe de făcut. Ceapa va trebui să devină pentru savant o problemă, ca şi obţinerea unui anume izotop, ardeiul ar trebui să devină pentru artist o preocupare, mai mult decît decorativă, cum era cîndva la Petraşcu sau mai dăunăzi la Ghiaţă. Proprese sînt evidente, dar chiar în sectoarele unde tehnica şi ştiinţa agricolă au atins cote nesperate faţă de trecut, sunt necesare noi eforturi care să alinieze agricultura noastră cu agricultura ţărilor înaintate. Chiar în ceea ce priveşte producţia îngrăşămintelor chimice, cu a căror producţie indigenă ne mîndrim, sunt de atins indici importanţi, iar tovarăşul Ceauşescu a spus-o limpede, cu o francheţe pe care o putem socoti model: „La noi s-au asigurat anul acesta în jur de 60—65 kg de îngrăşăminte la hectar, în timp ce în ţările vecine s-a ajuns la 200 kg , sunt ţări care utilizează 300 kg de îngrăşăminte la hectar". La fel stau lucrurie, în ceea ce priveşte indicii producţiilor propriu-zise, la cultura griului şi porumbului, la cultura fructelor şi a legumelor, la producţia de carne şi lapte. La fel şi în producţia de maşini-unulte sau în producţia ştiinţifică. Secretarul general al Partidului a atras sever atenţia: „Noi considerăm necesar ca oamenii de ştiinţă din agricultură, toate institutele de cercetări din agricultură şi staţiunile amplasate pe întreg teritoriul ţârii să treacă neînîîrziat la înfăptuirea unui program naţional de îmbunătăţire a soiurilor de seminţe, « raselor animalelor pentru ca Să putem realiza o cotitură in aceste sectoare de activitate“ (sublinierile noastre). In aceste condiţii este cît se poate de normal ca între sat şi oraş, între taran şi orăşean, deci între agricultor şi producătorul de idei sau unelte — ambii fiind consumatori de pîine! — să se dezvolte cele mai directe raporturi, astfel încît agricultura să ne preocupe pe toţi, întreaga obşte, din primăvară pînă-n toamnă, şi chiar iarna! „Cum e vremea?“, aceasta nu mai este şi n-ar mai trebui să fie o întrebare mondenă, legată de week-end, ci o întrebare precisă: „plouă sau nu plouă în Bărăgan ?" La fel şi celelate întrebări din calendarul ţărănesc, din tabelele hesiodice, implicînd mana viilor, gălbeaza oilor, zaporul şi grindina, adică acele întrebări care unificau cîndva obştea, în vremile fabuloase, dîndu-i acesteia o coloratură exclusiv rurală. Despărţindu-ne de sat, depărtîndu-ne de el prin urbanizare, prin industrializare, sintem, iată, din nou, după un lung ocol, faţă-n faţă cu pămîntul. Da, raportul cu pămîntul a devenit la noi direct, peste parapetele blocurilor şi edificiilor urbane, peste specialităţile profesionale sau apetiturile estetice, peste preocupările artistice sau sportive, fiindcă acel cordon ombilical care ne lega în chip nevăzut cu ţărîna n-a fost tăiat de tractor, n-a fost uscat de ierbicide, ci este mai tare ca oricînd, tare şi rezistent ca şi un odgon. Nu putem deci ignora cîte roşii ajung pe piaţă, nici cum se culege porumbul, deşi unii dintre noi ar fi vrut-o. Nu putem să nu ne aruncăm ochii zilnic pe buletinul meteorologic, inserat într-un colţ al ziarului, sau să trecem cu uşurinţă cu privirea peste hărţile cu campania de însămînţări. De la interesul informativ faţă de pămînt, faţă de sat şi problemele lui, trebuie să trecem la un interes activ care să mobilizeze nu numai pe cei direct implicaţi în procesele de producţie ale agriculturii ci şi pe ceilalţi, de orice categorie ar fi. Trebuie să ne concentrăm eforturile, să ne distribuim atenţia dincolo de preocuparea noastră zilnică, pentru că zilnic ne întîlnim cu pîinea. Cîndva, Geo Bogza cînta cu delicii roşia, ca pe un fruct cosmic. ...Eu mă gîndesc cu spaimă la brumele toamnei şi număr înfrigurat dinţii ştirbi ai porumbului. E un sentiment cotidian. Paul Anghel 100 de universităţi populare Ia ACEASTA perioadă bogată în tradiţionalele „uverturi" în cele mai diferite domenii ale învăţămîntului, artei, culturii şi ştiinţei merită o menţiune şi deschiderea cursurilor univertăţilor populare. Adresîndu-se unui public larg de adulţi, activitatea acestei instituţii actualizează potenţialul Spiritual ’ latent a milioane de oameni doritori de mai multă lumină, înţelegere şi cunoaştere. Reînceperea activitâţii în anul şcolar 1969—1970 se orînduieşte firesc în trecerea anilor de învăţămînt, înscriind o nouă etapă de existenţă şi, mai ales, de evoluţie Unul din fenomenele cele mai caracteristice ale universităţilor populare din ţara noastră îl constituie continua lor perfecţionare. Am fost într-o măsură martor şi participant la procesul care a conferit acestei instituţii nu numai o generozitate în difuzarea culturii şi ştiinţei, ci treptat, rangul unei instituţii care instruieşte şi informează în orizontul complex al actualităţii. Una din cele mai semnificative trăsături în această evoluţie o constituie accesul nu numai la cultura generală, dar şi la cea profesională. Convingătoare din acest punct de vedere este prezenţa în programul Universităţii populare Bucureşti a cursurilor de la Acad. Ştefan Milcu Preşedintele Comisiei pentru Răspîndirea Cunoştinţelor Cultural-Ştiinţifice (Continuare In pag. 2) In celelalte pagini: B CARAGIALE cp-2» de PAUL EVERAC ■ SENTIMENTUL CETA]l (p 6) de OCTAVIAN BARBOSA B BINEFACERE SAU BLESTEM? cp.9) de VALTER ROMAN UlKdÍi9£íií&ffffiBHMHUSSBBf