Contemporanul, iulie-decembrie 1970 (Anul 24, nr. 27-52)
1970-09-18 / nr. 38
Proletari din toate ţările, uniţi-va! Vineri 18 septembrie 1970 10 pagini 1 leu 38 (1245) LAURI PENTRU MUNCĂ ŞI ŞTIINŢĂ !ÎRGHII de mare putere şi titluri de înaltă mîndrie ale poporului, ale statului român socialist, munca şi ştiinţa primesc în zilele noastre cuvenitele cununi de lauri din partea opiniei publice internaţionale şi a unor foruri de supremă autoritate ştiinţifică. „Fiecare popor, fiecare ţară, mare sau mică, poate aduce, prin savanţii şi oamenii săi de ştiinţă şi cultură, o contribuţie de preţ la îmbogăţirea tezaurului de gîndire şi creaţie al omenirii“, spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu în cuvîntarea inaugurală a Congresului Internaţional de Chimie , Industrială, reunit la Bucureşti, sub deviza „Chimie şi Progres“. Aplauze îndelungi salutau aceste cuvinte, în al căror miez se găseşte o înţeleaptă formulare a deontologiei oamenilor de ştiinţă. Vorbind în faţa actui mare congres găzduit de ţara noastră, Congresul internaţional al fizicienilor constituiţi în Societatea AMPERE, tovarăşul Nicolae Ceauşescu preciza politica de promovare a muncii şi creaţiei ştiinţifice din ţara noastră. „In opera pe care o întreprinde poporul român , de transformare pe baze noi, socialiste, a întregii societăţi, de făurire a unei economii şi culturi moderne şi prospere—ştiinţa ocupă un loc de însemnătate esenţială. Statul nostru face eforturi deosebite pentru a asigura o largă bază materială muncii de cercetare ştiinţifică, pentru a crea condiţiile materiale necesare desfăşurării cu succes a creaţiei ştiinţifice, pentru formarea şipregătirea unui număr tot mai mare de cercetători şi oameni de ştiinţă — convins că aceasta reprezintă o condiţie sine qua non a însuşi progresului României“. Intr-adevăr, pe temeliile remarcabilei tradiţii a şcolii sale ştiinţifice, — creator valorificată—ştiinţa românească a făcut, în ultimul sfert de veac, un uriaş pas înainte. Potenţialul ştiinţific al României este mai important ca oricînd. Realizările obţinute în toate sectoarele creaţiei ştiinţifice contribuie, efectiv şi viguros, la asigurarea bunei stări progresive a întregii populaţii. Se deschid, totodată, căi de viitor, perspective extrem de interesante şi de fecunde în faţa cadrelor ştiinţifice tinere. Interpretînd just interesul conducerii de partid şi de stat pentru munca ştiinţifică, savanţii şi cercetă- torii români ştiu că fiecare oră de lucru se însumează în progresul social şi economic al poporului român, în edificarea unei economii moderne şi eficiente. In acelaşi timp, oamenii de ştiinţă români întreţin schimburi active, permanente, cu cercurile ştiinţifice din toată lumea. Bazate pe stima reciprocă şi pe o contribuţie deosebit de preţioasă, aceste schimburi şi-au găsit o fericită expresie în congresele ştiinţifice internaţionale de mare prestigiu, care — prin acordul unanim al membrilor lor — au ales România ca amfitrion al întîlnirilor lor. Mii de oameni de ştiinţă, somităţi ale cercetării fundamentale în fizică, chimie, biologie, medicină, ştiinţele umaniste, au venit în ţara noastră pentru a-şi comunica cele mai recente rezultate ale gîndirii şi cercetărilor lor, pentru a cunoaşte remarcabilele opere ale savanţilor români. Impresiile oaspeţilor noştri şi înaltele lor aprecieri despre munca savanţilor noştri au fost larg reproduse de presă, iar comunicările şi referatele cercetătorilor români au fost incluse, la loc de cinste, în numeroase publicaţii străine de specialitate. Recunoaşterea publică a muncii fără preget şi a excelentului nivel al ştiinţei româneşti s-a făcut, de altfel, în circumstanţe solemne. De curînd, Prezidiul Societăţii internaţionale de chimie industrială a acordat „Diploma de membru de onoare al Societăţii“ unor oameni de ştiinţă români ale căror lucrări au adus contribuţii de seamă la progresul cercetării şi industriei chimice. Au fost distinşi cu această diplomă dr. ing. Elena Ceauşescu, director al Institutului de cercetări chimice — ICECHIM, acad. Raluca Ripan, președintele Filialei din Cluj a Academiei Române, bcad. Coriodan Drăgulescu, prof. ',,,//////////, Tudor Ionescu, membru corespondent al Acade- AA/if A M miei, ing. Alexandru Boabă, ministrul indus- S// WwmA triei chimice, prof. dr. /V, I. V. Nicolescu, de la Universitatea Bucureşti, prof. dr. Nicolae BărcuW///W//y/' Copilul din fotografie e viitorul muzician Dinu Lipatti. N-are decît patru ani, dar harul său l-a copleşit într-atît pe George Enescu, care-l acompaniase într-un concert, încît magistrul simte nevoia să-şi exteriorizeze prin gest emoţia, încoronîndu-şi cu flori strălucitul elev. Scena s-a petrecut în anul 1921, în salonul părinţilor acestui copil nun.ne (Continuare in pag. 2) LEAGĂNUL STAU şi-l ascult pe Marcel Mihalovici şi l-aş asculta nopţi şi nopţi de-a rîndul. E plecat din ţară de peste jumătate de veac, gloria nu l-a ocolit, a ştiut să fie totdeauna un suflet şi o conştiinţă dreaptă, a dăruit ţării de adopţie un tezaur dintre cele mai rare. Alţii, deveniţi ca şi el celebri, înghit de obicei corsete şi emit vorbele stînd în faţa oglinzii, cu încetinitorul. Nu puţini îşi uită limba, înghiţind-o la puţini ani după trecerea frontierei, aşa este „chic“, nu-şi mai amintesc unde s-au născut... El, — nu. — Cip (îl întreb), dar pe Erik Satie l-ai cunoscut ? Dar pe Modigliani ? Dar pe Saint-Pol-Roux ? Vrei să-mi povesteşti despre ei ? — O, desigur, cu plăcere. Şi Cip îmi povesteşte, cu voie bună şi cu tandreţe, mii de amintiri, despre aceştia şi despre citi alţii. — Despre Rouveyre, minunatul desenator, prietenul lui Apollinaire, despre profesorul lui, al lui Cip , Vincent d’Indy, despre prietenul său Samuel Beckett, căruia i-a compus muzica pentru două lucrări, despre alt bun prieten : Darius Milhaud... „Compositeur français d’origine roumaine“ — cum scrie în enciclopedii —, Cip este unul dintre cele mai umane, mai genuine şi mai fermecătoare personalităţi artistice din cite îţi poate fi dat să cunoşti. El povesteşte despre colegii şi prietenii săi din ţara de adopţie sau din alte ţări cu o dragoste pe care numai frăgezimea sufletului unui copil o poate avea. Insă ochii lui, care te cuprind cu atîta înţelegere, se luminează de o sfîntâ rouă de lacrimi cind vorbeşte despre George Enescu sau despre Brâncuşi, despre Mihail Jora sau despre Eugen Ionescu, despre Andricu sau despre Eli Lotar, despre B. Fundoianu sau despre Ilarie Voronca ori Claude Sernet, — toţi născuţi în această, ţară, de unde şi el, Cip, a pornit,acum o jumătate de secol în lume. Atunci, dacă îi asculţi inima, îţi dai seama că ea este un cuib, un cuib fierbinte, din care ciocârliile îşi iau zborul măsurind luminile Bărăganului, legînd între ele amintirile şi țesînd din acestea un leagăn de melodii fără de moarte... Eugen Jebeleanu : Ştiinţă şi panis. Lipsa de pretenţii I* GREU să ştii cum să te porţi cu oamenii, dar şi mai greu e să ştii cum să te porţi cu ştiinţele , mai ales cînd sînt noi. Apare o ştiinţă nouă : ergonomia, futurologia, bionica sau scienţica. După nume e ştiinţă. După obiect e ştiinţă. Cum să nu fie ştiinţă studiul relaţiilor între om şi maşină ? Calculatorul electronic seamănă cu creierul omenesc şi se inserează în fabricaţie. N-o fi semănînd şi creierul omenesc cu calculatorul, cînd se inserează în fabricaţie ? Munca omului e preluată de automat. N-aş putea să studiez şi munca omului cum studiez munca automatului ? Ce trebuie să creadă omul obişnuit despre „ştiinţele noi“ ? Cît trebuie să se încreadă în „adevărurile“ noilor ştiinţe ? Despre valoarea unei anume cercetări ştiinţifice nu ne răspunde ştiinţa însăşi. Cine determină valoarea unei cercetări ştiinţifice în momentul cînd ea e la începutul ei ? Eu pot vorbi despre valoarea mecanicii lui Newton după atîtea sute de ani. — Ai şi vorbit şi tot vorbeşti. Ce-mi poţi spune însă despre futurologie ? Aici să te văd. Ştii că s-a creat de curînd, la Universitatea din Bucureşti, un „Laborator de cercetări prospective“. Ai fi citit şi în „România Liberă“ din 11 august. Ce zici despre asta ? — Mi-i foarte greu să spun ce cred. — Nu eşti de acord şi nu vrei s-o spui. — Ba de-andoaselea, mi-i greu fiindcă sunt de acord. Despre spiritul în care se vor desfăşura lucrările în acest laborator am informaţii nu numai din articolul citit, dar din chiar şedinţele de seminar ce s-au ţinut. Expunerile vor fi redactate şi publicate. Prima a şi apărut *). „Nu încape îndoială, spune creatorul acestui laborator, că sîntem la o oră a cercetărilor asupra viitorului“. Sunt mulţi cei ce confundă cercetările de futurologie făcute în spirit ştiinţific, cu o viziune literară a viitorului. Autorul articolelor apărute întîi în „Contemporanul“, Cronica anului 2000, ştie să facă distincţia. Şi noi toţi trebuie s-o facem. Cercetările de futurologie au un trecut. Marx e primul. Modul cum a procedat Marx e un model de cercetare prospectivă : analiza profundă a societăţii capitaliste i-a permis să prezică răsturnarea ei. Saltul de la socialismul utopic la marxism ne face să înţelegem deosebirea între viziunea poetică a viitorului şi previziunea lui ştiinţifică. Dificultatea mare a oricărei previziuni a fenomenelor sociale e faptul că „va fi aşa“ e tulburat de „aş vrea să fie aşa“. Obiectivitatea ştiinţifică ne învaţă că : I. o lege ştiinţifică e adevărată sau nu indiferent că-mi place sau nu. O lege ştiinţifică nu poate fi schimbată . N. o ştiinţă constituită ne învaţă ce să facem ca să obţinem un rezultat pe care-l dorim şi deci să putem prevedea ce o să se întîmple. Să luăm un exemplu. Legile căderii corpurilor ne spun cum cad corpurile la pămînt. Cu asta parcă n-am făcut nimic. Nu numai Icar vroia să se ridice spre ceruri. Şi totuşi mecanica nu ne-a învăţat decît cum să cădem la pămînt. Şi nu numai Icar Gr. C. Moisil (Continuare in pag. 8) D IN SUMAR: al Ocazionale — de Paul ANGHEL (pag. 3) SS Teodor Mazilu : „Nu-mi pot permite vanitatea de-a da lecţii“ (pag. 4) Bl „Păsările" regelui Hitchcock — de Gelu IONESCU (pag. 5) 6 Festivalul şi concursul „George Enescu“ (pag. 6—7) 3 Moda şi personalitatea — de N. COPOIU (pag. 9) B Metamorfoza școlii britanice (pag. 10) TITANUL DESPRE el nu pot să scrîu. Dacă aş sta faţă în faţă cu cel mai înalt munte, şi aş putea să-l cuprind cu privirea de la poale şi pînă în vîrf, înspăimântat de prăpăstii şi amejit de culmi, m-aş întoarce acasă şi aş scrie. Iar dacă, prin miracol, aş putea să-l urc pînă în vîrf, de o mie de ori mai înspăimîntat de prăpăstii şi amejit de culmi, cînd m-aş întoarce acasă, încă aş putea să scriu. Dar despre el nu pot să scriu. Dacă aş sta în faţa celui mai vast ocean din lume, şi l-aş străbate — eu singur pe toată întinderea lui — de la un ţărm la altul, m-aş întoarce acasă şi aş scrie. Iar dacă, prin miracol, aş putea să cobor pînă în fundul lui, şi aş pluti printre peşti fantastici şi tragici, devenind eu însumi fantastic şi tragic, cînd m-aş întoarce acasă, încă aş putea scrie. Dar despre el nu pot să scriu. Dacă m-aş afla faţă în faţă cu stînca pe care a fost înlănţuit Prometeu, şi aş privi-o cuprins de un tumult de sentimente iar dacă, prin miracol, l-aş zări deodată acolo şi aş vedea cum vine vulturul şi-l sfîşie, şi l-aş auzi răcnind, cutremurînd omenirea şi mileniile, cînd m-aş întoarce acasă, încă aş putea să scriu. Dar despre el nu pot să scriu. Despre Ludwig van Beethoven, Geo Bogza A „POUR LA MUSIQUE!“ ! ARE frumoasă, această a cincea ediţie a Festivalului Enescu, mai frumoasă, parcă, decît toate cele precedente, care n-au fost — deloc, şi nici una — mediocre, timide, aşa şi-aşa. Intenţii şi criterii clare, program cuprinzător, bogat şi îndrăzneţ, şi intransigenţă calitativă şi, pe deasupra, o bună organizare. Această ultimă însuşire nu poate fi omisă, ba trebuie chiar apăsat subliniată, date fiind complexitatea delicată şi dificultăţile spinoase ale unei asemenea întreprinderi, dat fiind, mai ales, că, în domeniul organizării, în general, sîntem încă, atît de adeseori, rămaşi în urmă şi suferinzi. Multe alte instituţii ar trebui să caute o lecţie în organizarea Festivalului Enescu. ...De adunare de nume, de vedete, de „cote“, din toate colţurile lumii, şi de pe cele mai înalte podiumuri ! Nimic nu e mai în natura unei asemenea sărbători a muzicii, nimic nu e mai de dorit, decît această vie galerie de glorii, aceste clipe de strălucire fulgurantă, aceste cununi care s-au mai depus şi se mai adaugă, aci, la noi, pe atîtea frunţi binecuvîntate ! Dar umbrele, dar anonimii Festivalului? La ei, cînd ne gîndim? De ei, cînd vorbim ? Pe ei, cînd îi aplaudăm ? Mă refer, evident, la membrii orchestrelor, la cele două, trei sute de oameni, pe*oate publicul îi privisi« distrat, pentru că îi știe acolo. sînt acolo, dintotdeauna, din momentul acordării instrumentelor (ce frumos moment, de care nimeni nu pomenește !), şi pînă la gestul ritual al dirijorului sau al solistului, (gest care, recunosc, nu poate fi altul, dar care totdeauna m-a iritat, m-a crispat), cînd ei se ridică de pe scaune, o clipă, pentru a ciuguli, din zbor, o fărîmă de aplauze. Despre ei, spectatorii fac, în pauze, comentarii neglijente şi lapidare : „orchestra a fost slabă“, „orchestra a fost formidabilă“ (mai ales cînd e de peste hotare), „orchestra nu merge“, etc., etc., şi, nu e nevoie s-o mai spun, toate aceste aprecieri se nimeresc, cel mai adesea, exact ca nuca în perete, exact pe dos. Şi toată lumea spune :„orchestra“, de parcă ar fi vorba despre o maşină, despre un obiect, despre un decor, şi nu despre cîteva zeci de oameni, de artişti — unii, foarte mari artişti — fără de a căror muncă, fără de al căror talent, fără de al căror sacrificiu, nu s-ar putea face nimic, n-ar exista concerte, nu s-ar mai putea înjgheba nici un festival. Orchestra este placa turnantă a vieţii muzicale, ea a fost placa turnantă a Festivalului, şi dacă Festivalul Enescu s-a putut desfăşura timp de două săptămîni cu trei manifestări zilnice şi simultane, dacă Festivalul ne-a putut prilejui cunoaşterea atîtor opere vechi şi noi, atîtor compozitori noi, şi bucuria de a aplauda atîţi interpreţi de faimă mondială, — aceasta se datoreşte orchestrelor, aceasta se datoreşte orchestrei, aceasta se datoreşte celor douăzeci, cincizeci, sau o sută de fracuri şi plastroane — sub care se întrezăresc, vag şi anonim, orchestranţii. Cine îi cunoaşte ? în afară de încă pe atîţi oameni de meserie, cîţi dintre noi pot recunoaşte un chip din masă, pot spune măcar un nume, pe unul dintre muzicieni, pe care, cînd intrăm în sală şi ne căutăm fotoliul, îi găsim aşezaţi, cuminţi şi răbdători, în faţa pupitrelor ? Cîţi ştiu ce Înseamnă şi ce implică, a mînui un arcuş, a sufla în flaut sau în oboi, a bate timpanele sau trianglul, într-o mare şi bună orchestră, ca Filarmonica, sau Radio, sau Opera, sau cea din Cluj, din Timişoara, etc. ? Cît studiu, cită exercitare, cîtă muncă ? Şi cît talent ? Şi cîtă renunţare, cîtă jertfă, cu sacrificiu, de ambiţie, de aspiraţie, de notorietate, din partea unor artişti la fel de îndreptăţiţi la toate acestea, ca şi oricare altul ? Dar trebuie să se ştie, trebuie să o ştim ! Căci, vorba cuiva, niciodată, atît de mulţi, nu au datorat atît de mult, la atît de puţini! Tot ce este gust şi conştiinţă muzicală, şi public iubitor de muzică, şi marile dimensiuni ale Festivalului, lor le-o datorăm, fracurilor şi plastroanelor anonime. Au stat ani după ani, zeci de ani, la pupitrul lor, şi o epocă întreagă, cîteva generaţii de ascultători, s-au obişnuit, distraţi, să vadă încărunţind, la primul pupitru, capul de motan mare al lui Alexandru Teodorescu, şi alături, chipul atît de „Betty Boop“ al Margaretei Capeleanu, cu atît de marea eleganţă a braţului care mînuia arcuşul — şi cîţi au remarcat într-o bună zi, nu prea veche de altfel, că nu mai erau la pupitrul lor ? Şi frumosul cap bărbătesc al lui Alexandru Rădulescu, a plecat, lipit parcă, pe viola despre care nimeni nu ştie că era sicriul unui „premier prix“ de vioară, al Conservatorului din Paris, şi că era cererea, nevoia Filarmonicii, exprimată chiar de Enescu, de a avea o violă de mare calitate, şi Alexandru Rădulescu i-a dat această violă de pupitru, cu care a înălţat atît de sus nivelul Filarmonicii, şi care a fost, apoi, a patra parte din faimosul quartet a cărui primă violină era Enescu însuşi, şi observat-a publicul dispariţia lui de pe podium, şi ştie cineva că anul acesta a împlinit şaizecişicinci de ani ? Şi Pruner-tatăl, cu contrabasul, şi Pruner-fiul, cu pianul, şi Ghiul, şi Fotino, şi Sarvaş, şi Lupu, şi toţi, „coardele“, „percuţia“, „suflătorii“, care sînt astăzi spectatori anonimi ca şi noi, pentru a nu vorbi de Virgil Gheorghiu, atît de cunoscut ca poet, şi care a „ţinut" atîţia ani celesta Filarmonicii, cu un sunet într-adevăr al cerului, şi al tuturor visurilor ? Şi pentru a nu vorbi de cei care sunt „umbre“, ca superbul Vasile Jianu, flautul fermecat al Filarmonicii, a cărui moarte a trecut ca a unui necunoscut, şi al cărui nume nu-l mai aud pomenit, măcar odată, într-un articolaş sau într-un cuvinţel oarecare. Şi azi, sunt alţii, aceleaşi fracuri şi plastroane, şi noi nu simţim cum ştiu aceşti oameni să se facă orchestră, şi să se facă valul şi spuma mării din care se înalţă Solistul, în lumină şi glorie, ca Venus Anadyomene. El, Solistul, o ştie, dar ce dispensă ne dă nouă, faptul că el ştie ? S-au instituit, şi bine s-a făcut, diferite „zile“, întru cinstirea celor cărora li se datorează mult de către toţi. Nu s-ar putea să avem şi Ziua Orchestranţilor ? Mi s-ar părea foarte firesc, şi, încă, puţin. Pînă atunci, fiindcă se închide Festivalul Enescu, ar fi păcat ca aceasta să se petreacă fără un semn de recunoaştere şi de recunoştinţă. Aşa că, „pour la musique !“, Radu Popescu