Contemporanul, ianuarie-iunie 1973 (Anul 27, nr. 2-27)
1973-06-29 / nr. 27
Li Mura CORESPONDENTE Un duşman necesar AUREL CAZAC _ Mi-e greu să vă felicit pentru performanţele dumneavoastră prozodice. Am privit întotdeauna rima ca pe un duşman al poeziei, un duşman strălucitor şi periculos uneori, un duşman cenuşiu, uşor de ignorat altădată, un duşman considerat de toţi, chiar de el însuşi, un prieten şi, ceea ce e şi mai greu de înţeles, un duşman din cînd în cînd necesar. LUMINIŢA CIŞMAŞU — Nu cred că aveţi nevoie de sfaturi, aveţi nevoie doar să lăsaţi timpul să treacă, fără a vă lăsa schimbată de el. Totul va deveni limpede şi grav numai atunci cînd vă veţi convinge că sensibilitatea dumneavoastră nu este un atribut al vîrstei, ci o înrudire de singe cu poezia. MIHAI BARNA — Folosirea aluziilor livreşti în poezie, amestecarea în versuri — ca pe o armătură menită să le întărească, dar reuşind doar să le facă rigide — a numelor de regi asirieni, a termenilor mitologici, a titlurilor de poeme celebre, a poreclelor de zei, a personajelor biblice, a pînzelor Renaşterii, a animalelor preistorice, este obositoare şi lipsită de sens. La Călinescu, aluzia livrescă este un stilet subţire cu două muchii , din bagatelizarea condiţiei savante se naşte o ironie graţioasă, bivalentă ; atît cuvîntul obişnuit, cit şi cel doct, sînt ridiculizate prin juxtapunere, cu voluptate intelectuală şi cu fineţe. Intr-un cunoscut vers, atît tractoristul, cît şi trufaşul rege Dariu devin stingheriţi prin simplă alăturare, spre amuzamentul secret al autorului. La dumneavoastră, cuvîntul cult este pronunţat cu maximă seriozitate, cu un soi de pioşenie chiar, iar acest respect îndepărtează poezia de cuvînt, făcîndu-l nelalocul lui şi afectat. Preţiozităţii dumneavoastră nu i se adaugă fermecătorul nimic al lipsei de seriozitate. I. G. CIMPINA — Sînt cuprinsă întotdeauna, în faţa operelor de artă pe care nu le înţeleg, de un sentiment complicat, amestec de revoltă, timiditate şi stînjeneală. Tendinţei de a striga „împăratul e gol !“ i se suprapune amintirea lungului şir de dramatice descoperiri şi prăbuşiri de zei care ne compun istoria sufletească, dar dincolo de această luptă persistă senzaţia jenantă pe care o dă întotdeauna bănuirea unei farse înainte de sfîrşitul ei, atunci cînd cei ce o fac sînt incă serioşi şi plini de importanţă. Ana Blandiana • ADEVĂRATĂ bibliotecă, revista „Secolul 20“ dedică mare parte din al patrulea număr al său pe anul acesta fantasticului literar. Intr-o secţiune cu titlul „Intre teorie şi expresie", apar două texte de Roger Caillois (Caracatiţa în Japonia şi De la teerie la science-fiction) alături de trei interesante eseuri autohtone semnate de Virgil Tănase (Glose moderne pe o temă veche), Răzvan Theodorescu(Fantasticul animalier ca reprezentare) şi Victor Ivanovici (Fantasticul — un gen literar sau o categorie estetică) cu o menţiune specială pentru acesta din urmă, pregnant la nivel teoretic şi de o remarcabilă fineţe a disocierilor. O altă secţiune este rezervată unuia dintre maeştrii fantasticului modern şi ai prozei de science-fiction, Howard Phillips Lovecraft, din care se traduce o nuvelă (Culoarea căzută din cer) şi despre care exprimă opinii Francois Truchaut (fragmente dirr The dream quest of M.P. Lovecraft), Mircea Ivănescu (Lovecraft — vizionarul), Adrian Rogoz (La vest Arkham, o poartă a infernului). In fine, o a treia secţiune antologhează, sub genericul „Nivele ale fantasticului“, trei nuvele fantastice de viziune şi dimensiuni diferite traduse din An „Secolul 20“ fi dre Pieyre de Mandiargues (Mormintul lui Aubrey Beardsley), Ray Bradbury (Pietonul) şi Daphne du Maurier (Bătrînul). Tragedia lui Antonio Buero Vallejo. Cu cărţile pe faţă, împreună cu un eseu dedicat dramaturgului şi semnat de Andrei Ionescu (A. B. Vallejo şi reabilitarea tragediei), eseul pictorului Edouard Pignon, Setea de realitate, o traducere in limba germană a cîtorva poeme de Eugen Jebeleanu din Hanibal, semnată de Al.A. Şahighian, precum şi rubricile Carnet (Iorgu Iordan , Congresul de studii romanice din Peru, Grigore Popa , O dezbatere despre destinul contemporan al artei) şi Prezenţe româneşti în care semnează Mihai Izbăşescu, Ioana Miroiu, Andrei Ionescu, completează numărul acestul foarte bun (ca de obicei) număr al revistei. Am lăsat anume la urmă o anexă, făcînd corp separat înlăuntrul revistei şi conţinînd un eseu semnat de Dan Hăulică . Dialog cu Muzeul Henri H. Catargi însoţit de nouă reproduceri color, tip carte poştală, din creaţia pictorului Henri H. Catargi, pentru că reprezintă o iniţiativă excepțională, menită să faciliteze încă mai mult contactul cititorului cu arta. Poezie M. R PARASCHIVESCU : Ontice ţigăneşti. Ilustraţii de Marcel Chirnoagă. Ed. Cartea Românească, 120 p., 30 lei. ION CARAION : Frunzele în Galaad. Ed. Dacia, Cluj, 207 p. 19,50 lei. Proză DIMITRIE CANTE AlIR. Descrierea Moldovei. Postfaţă şi bibliografie de Magdalena Popescu. Traducere din limba germană de Petre Pandrea. Note de C Măciucă. Ed. Minerva, seria „Arcada“, 344 p. 7,25 lei. DEMOSTENE BOTEZ : Scrieri, vol. 3 (Ghiocul, înălţarea la cer), vol. 4 (Obsesia. Oameni de lut). Ediţie de autor. Ed Minerva, 830 p., 35 lei. M. CELARIANU : Diamant verde (roman) Cuvînt înainte de V. Fanache. Ed- Minerva, 268 p., 6,75 lei. Istorie, teorie, critică literară GEORGE MUNTEANU : Hyperion, vol. I. Viaţa lui Eminescu. Ed. Minerva, 471 p. 18,50 lei. MIHAIL STRAJE : Dicţionar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor şi publiciştilor români. Ed. Minerva. 836 p„ 32 lei. ILIE CONSTANTIN : A doua carte despre poeţi. Ed. Cartea Românească. 294 p., 12,50 lei. CORNELIA ŞTEFANESCU : Momente ale romanului (Modele, continuitate, neprevăzut). Ed. Eminescu, 340 p. 10,50 lei. ADRIANA MITESCU Libertate şi responsabilitate în artă şi literatură. Ed. Politică, 120 p., 2,50 lei. I. D. LAUDAT, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera. Ed. Junimea, Iaşi, 271 p., 9,25 lei. ECHILIBRUL CULT Note despre De curînd, am citit cu atenţie un volum pe care la apariţie îl frunzărisem numai : Clopotul nins, a patra culegere de poeme a lui Vasile Nico- rescu. Volumul s-a bucurat de o atenţie deosebită, a fost încununat premiat şi comentat amplu, astfel că ar fi tardiv să încerc o analiză literară, însă am fost impresionat de echilibrul unei formule, şi mi se pare acest volum una din cărţile, mai rare, care sunt, în sine, un argument spiritual. Intr-adevăr, nu orice carte poate fi citată într-o polemică principială, nu orice carte are, afară de valoarea proprie, şi una de demonstraţie intelectuală. Clopotul nins e o asemenea carte, care pe lingă indiscutabilul nivel de realizare aduce şi o „dovadă“ pentru o anume filozofie literară, în efortul, cu relief polemic uneori, pe care îl facem ca să dăm culturii noastre o însuşire şi mai „cultă“, poeziei noastre un lirism şi mai subtil, în progresul general, deci, al unei conştiinţe literare, o astfel de carte are un caracter de exemplu, o forţă de convingere dincolo de substanţa strict literară. Cu toate că volumul e substanţial plin de sentimentalitate şi chiar de patimă uneori (avînd un „sens al iubirii“), avem de a face cu un caz clar de poezie rafinată, şi deci conştientă de sine. Orice poezie rafinată se ocupă cu definirea universului, şi are o pronunţată notă teoretică. Astfel, Clopotul nins defineşte universul atît în chip general cît şi în stări intermediare, şi dintre stările intermediare una foarte importantă e fireşte însăşi poezia. Numeroase versuri remarcabile şi metafore originale pot fi scoase din context, definiţii lirice ale poeziei : însuşi titlul, fireşte, apoi „asurzitoarea linişte care ne readuce la noi înşine“ (unde poezia e nu numai autocunoaştere, dar chiar ispăşire, penitenţă, smerită maturizare, deci i se dă o funcţie şi gnoseologică şi morală), „umbra cuvintului rostit de altă gură“, „tacerea-n muzică răsfrîntă“, „un timp fără ţărm“ (aluzie aproape didactică la perenitatea artei ; de ce nu ?), „deşert al somnului“, „invazie de spini şi repuşcare“, „cenuşa-albastră a altui paradis“, „scrumul de îngeri“, „teatru de fluturi“ (imagine superbă), şi chiar „muzică de stele revărsate, / de oşti înfrînte, de lănci sfărîmate, / de lucruri care se întorc mereu în sine, / de spaime care bat la uşi ciudate, / de cupe ce s-aprind în mină, de sfeşnice cu flăcări negre“. Strict imagistic vorbind, volumul este de o mare bogăţie : poetul afirmă, de pildă, că „Stelele ard umed ca ochii de rechini“, o imagine de-a dreptul şocantă, viziune a unui cer demonic, feroce, de bestiariu, extrem de seducătoare tocmai prin cruzimea ei , ori urmăreşte cum „Ceasornice de fum, doar melcii trec lipicioşi spre alte ere“, imagine care are şi vîscozitatea timpului, şi lenea vietăţilor, iar ideea că doar melcii trec in alte ere, poate fi foarte bine o maximă ironică , doar cei ce nu se grăbesc ajung, de exemplu. Asemenea imagini volumul are foarte multe, fiecare fiind un subiect deschis de sugestie şi ipoteză, şi chiar se simte că poetul îşi stăpîneşte bine o putere asociativă care, lăsată liberă, ar umple ideile de arabescuri şi ar da întregului o înfăţişare barocă, în dauna concluziilor. Foarte interesant apare autoportretul : poetul e în general împărţit între două stări — îmbrăcat într-o cămaşă a lui Nessus (însăşi poezia. ..Eu beat smulgînd cămaşa-mi de flăcări şi de carne“), deci starea pătimaşă, agitată, virilă şi jună, ori plutind deasupra peisajelor, resemnat, cu gustul amar al timpului în gură : „Din pămîntul rece sloi, / ca un fum mă-ntorc la voi // strecurînd, prelungi, sub uşă / mîini albastre de cenuşă // risipind ca un dezastru / părul meu de fum albastru, // susurînd prin robinete / lacrimile-mi să vă-mbete“, starea savantă, înţeleaptă. In fine, s-ar mai putea spune o mulţime de lucruri despre darurile strict poetice, dar nu numai asta urmăream. La o culegere în care pasiunea şi lirismul se arată puternic, avem în acelaşi timp nişte sugestii intelectuale foarte dese , motive spirituale cunoscute. • peisaje semnificative, simboluri estetice, toate dînd o aură de esenţial şi arhetipal ce se împacă foarte bine cu partea carnală, directă, autentică, pe care o evocam mai sus. Orice poezie cultă este, prin firea ei, „universalistă“, şi poetul navighează între Florenţa şi Yucatan, cu firească graţie. De la poezie la poezie, el parcă ar întoarce în mină un glob pămîntesc, parcă s-ar juca într-un atlas geografic. Or, partea aceasta „fină“, erudită, se integrează foarte bine fondului temperamental, astfel încît una de la cealaltă capătă, reciproc şi simultan, şi forţă şi discreţie. Sugestia intelectuală e puternică, dar în acelaşi timp discretă. Ţîşnirea vitală e spectaculoasă, dar în acelaşi timp... discretă ! Dat fiind că poetul, ca orice poet intelectual, e un lucid, chiar dacă un temperamental, înfăţişarea generală a poeziei e rotunjită, echilibrată, parcă privită printr-un strat de lentile, contemplată printr-o transparenţă armonizatoare. In aşa fel incit această combinaţie fericită de forţă şi blîndeţe dă poeme convingătoare prin tonul egal, indiferent de temă, şi e un exemplu „Tărîm“, un poem de-a dreptul civic, începînd prin „Patrie, aripa mea / stîncă pe care steaua se culcă, / inefabilă nea“. Paradoxal, o asemenea poezie, deşi mânuieşte cu dezinvoltură timpul şi spaţiul, deşi îşi găseşte motivele pe meridiane depărtate şi simbolurile în epoci din cele mai diferite, este, în întregul ei, foarte conformă specificului naţional, şi asta ar fi o trăsătură definitorie, cred, a bunei poezii intelectuale. Starea aceasta de echilibru, de blîndeţe şi de transparenţă vine din meridianul nostru liric, este vina sufletească mai largă în care au pulsat şi Bacovia, şi Ion Barbu, şi Arghezi, care se recunosc de altfel ca figuri omagiate de autor atît în unele singurătăţi autumnale, cît şi în densitatea strofelor ori lumina albastră a unei lumi de jucării. Prin echilibru, dialoghezi cu toată lumea, fără să fii mai puţin tu însuţi. Petru Popescu LEONTINA MAILATESCU : Strada (Sala „Simeza") ĂDETI! CÎNTA PATRIA Luminile Luminile ţării în preajmă coboară cu zăpezi ţil leşene istovite-n tăcere umblă-n văzul meu ceaţă prima oară scara de ziuă în ziuă mă cere păminturi pe sănii umblă ţi noapte duhul arde infîntini întrebare luminile ţării o merele coapte cuvintâ hotarul grădinilor care mina ne strigă şi duhul prin ram - dacă mai sint şi sint atunci voi fi zăpezilor din Ţibleş staroste prin an grădinar al văii şi braţ rostit in zi Ion luga Porţile de Fier Pe două maluri prietene cu zorii Se-nviltoreazâ apele ca norii Şi beau luceferi izvorîţi din cer Ca să deschidă Porţile de Fier, Cu visele torentele se-ngină Ce tinărâ e Dunărea-Bătrină Şi valuri mari ca apa de zăpadă Aduc văpaia vremii în cascadă. Se-aruncă-n slavă, clipa care vine, Se uită viitorul intr-un mine, Că-n apele ce vin din geana zării Noi toţi am plămădit lumina Ţării Petre D. Marcel D. D. PĂTRĂŞCANU : „ Povestiri" • IN pofida faptului că prozatorii umorişti (care nu-s de loc numeroşi) sunt dintre cei mai citiţi, producţia editorială e departe de a satisface apetitul de asemenea literatură, nici unul dintre creatorii noştri de umor specializaţi nefiind, pînă în această clipă, retipărit integral. Şi chiar ediţii selective apar de ajuns de rar. Din D. D. Pătrăşcanu, de exemplu, nu s-a reeditat din 1958 pînă la sfîrşitul anului trecut — nimic. Iar presa literară, de abia dacă a luat act de apariţia acestei ultime culegeri (Povestiri, Minerva, 1972) numaidecit epuizate şi care merita mai multă consideraţie, întocmită şi prefaţată de Valentina Marin Curticeanu, această ediţie, cu totul incompletă, desigur, însumează scrieri prin excelenţă reprezentative, în temeiul cărora cititorul încă neiniţiat se edifică asupra scriitorului. Selecţia s-a făcut din „cele mai însemnate volume de proză ale scriitorului“, din acelea, mai precis, care constituie ediţii oarecum definitive (respectiv Schiţe şi amintiri, ed. III, 1922, Timothei Mucenicul, ed. III, 1922, Candidat fără noroc, ed. III, 1922, Domnu Nae, ed. II, 1924, Un prînz de gală, ed. II, 1929), lăsîndu-se deoparte acele cărţi, apărute în colecţii de popularizare, care nu fac decit să reproducă, altfel grupate, unele povestiri cuprinse în culegerile amintite. Cititorul găseşte în noua ediţie şi se cere publicul de la un deputat şi Timothei Mucenicul, şi Reţetă pentru un discurs parlamentar, şi Candidat fără noroc şi alta povestiri, la fel de savuroase, care procură oricui ceasuri de reconfortantă destindere, instruindu-l implicit, cu subtilitate, în diferite culise şi în genere in viaţa societăţii şi a omului de acum o jumătate de veac şi mai bine. Consistentă, prefaţa oferă cititorului reperele necesare unei cîteai exacte situări a scriitorului în contextul literar şi aprecieri la dreapta valoare a literaturii sale. Cu o scrupulozitate şi acurateţe demne de relevat, Valentina Marin Curticeanu a strîns şi sistematizat cam toate datele bio-bibliografice semnificative, inclusiv opiniile critice risipite în Cursul deceniilor prin felurite publicaţii şi, coroborîndu-le cu analize şi observaţii proprii, a realizat o mică sinteză monografică edificatoare. Indicînd principalele direcţii tematice ale prozei lui D. D Pătrăşcanu, inventariind şi înscriind tipologia, prefaţatoarea analizează în acelaşi timp (în acelaşi timp, iar nu, şcolăreşte, într-un paragraf aparte) mecanismele umorului şi în general măiestria acelui pe care Caragiale l-a numit un „impressario al atîtor preţioase figuri de comedie umană în costum local românesc“. Discipol al lui Caragiale (se relevă, în prefaţă), D. D. Pătrăşcanu ştie să relateze cu detaşare, să comunice duioşia şi nostalgia cu luciditate, să izoleze momente în care disproporţia dintre anume situaţii obiective dificile, insă nu alarmante, şi panica unor personaje generează comic, ştie, in general, să dezvăluie imprevizibil contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Există, desigur, şi alte observaţii notabile, după cum există numeroase trimiteri la creaţii ale altor prozatori, scrisul autorului lui Timothei Mucenicul fiind cercetat şi in sine şi în raport cu literatura (mai ales umoristică) anterioară şi contemporană lui. Scriitor de valoare medie, D. D. Pătrăşcanu posedă acest dar, nu foarte răspîndit, al umorului, dar in virtutea căruia s-ar cuveni să fie mai cu multă generozitate oferit publicului larg, care preţuieşte umorul atît de mult şi căruia îi prinde aiit de bine umorul de calitate. D. Micu ^ ^ ’’-I LECTOR W&M ■' 11 m 3 Spirit adolescentin DUPĂ Werfel, maturitatea ar fi vîrsta mediocrităţii, nu pe cît de trist, pe atît de anost anotimp al tuturor conformismelor şi renunţărilor, al ipocriziei, filistinismului şi meschinăriei , al depersonalizării individului, al dezagregării sale într-o masă amorfă. Un anotimp secetos pe care l-ar caracteriza moartea oricărui elan generos, a cutezanţei spirituale; o timiditate intelectuală şi o prudenţă afectivă frizînd "laşitatea; o închistare în rutină şi formule ; un feroce egoism, în sfîrşit, care se soldează cu o viaţă ca şi vegetativă. Ambiţionînd, altădată, să se realizeze ca rapsod al tinereţii, în care voia cu tot dinadinsul să vadă întruchiparea tuturor virtuţilor posibile (să ne amintim de exaltatele sale reportaje de pe marile şantiere), Radu Cosaşu ar fi considerat atunci ca ale lui aserţiunile, oricum exagerate, ale scriitorului austriac. Acum, însă, timpul săvîrşindu-şi lucrarea, şi o revizuire a convingerilor atît de categorice operîndu-se în mentalitatea prozatorului nostru, acesta nu numai că nu se arată dispus să-i împărtăşească opiniile, ci se înscrie chiar, şi încă hotărît, împotriva lor. O arată cele mai multe dintre nuvelele (şi schiţele) sale adunate în volumul Supravieţuiri (Ed. Cartea Românească). Scrise, acestea, la mari distanţe, dar, toate, la persoana întîi şi cu aceeaşi febrilitate, de confesie absolut necesară, eliberatoare, se constituie, în imensa lor majoritate, ca un act deliberat de desolidarizare de adolescență, de reconsiderare critică şi de compromitere a acestei vîrste, elogiată într-atît, încît s-a transformat într-un adevărat, tiranic mit. Celelalte piese ale volumului, consacrate psihologiei senile sau ale nevroticului, nu sunt chiar fără raport cu această tendinţă. Se sugerează, astfel, discret, apropieri nebănuite între psihologia adolescentină, care pare a o nega pe cea senilă, şi aceasta din urmă , şi se comunică, în acelaşi chip, subtil, că spiritul adolescentin ar fi adesea un mod de alienare şi nu de realizare a personalităţii. In noua viziune a prozatorului nostru, adolescenţa, departe de a fi anotimpul fertil al tuturor îndrăznelilor creatoare şi dăruirilor, al maximei tensiuni intelectuale şi afective, al tuturor îndrăznelilor creatoare, ar fi o vîrstă incertă, şi dintre cele mai tulburi, cînd marile pasiuni — mimate, nu trăite efectiv — sînt menite să ascundă o esenţă derizorie. E vîrsta gesturilor spectaculoase, care-i pot impresiona pe naivi doar, sublime în aparenţă numai, căci nu-s iscate de o reală necesitate sufletească, nu sunt expresia unei atitudini intelectuale şi n-au altă finalitate decit aceea de a-i crea celui care, stîngaci de obicei, le schiţează, iluzia că astfel s-ar situa pe un plan superior, detaşîndu-se net de masa muritorilor. După Cosaşu, intelectualitatea adolescentului e precară nu atît datorită experienţei sale obiectiv limitate, cît carenţei spiritului critic, care-i face inapt înţelegerii fenomenelor, receptării altor păreri, dialogului în genere , îl condamnă la mimetism, la preluarea unor clişee, necesităţile sale spirituale fiind satisfăcute de răspunsurile oferite de cel mai elementar dintre catehisme. Cu o condiţie însă : să-i fie prezentat ca expresia unei gîndiri noi. Viaţa lui afectivă e, în viziunea aceluiaşi autor, inconsistentă în fond, de vreme ce, jucărie a forţelor instinctuale, îşi schimbă lesne, fără criterii şi în absenţa oricărei motivări acceptabile, obiectul simpatiilor sau al antipatiilor. Deficitară, şi ea, voinţa i se confundă adesea cu o ambiţie deşartă ori meschină căreia, din prostesc orgoliu, e gata să îi sacrifice totul ; idei şi sentimente — iar laşitatea, şi intelectuală şi în relaţiile sociale şi faţă de sine, nu-l ocoleşte deloc. Adolescenţa n-ar fi, astfel, vîrsta efervescenţei intelectuale şi a bogăţiei afective, a marilor elanuri şi a idealurilor generoase, a curajului şi integrităţii morale, ci o vîrstă, cînd, pentru a ne înşela pe noi înşine şi a ne impune altora, ne confecţionăm un astfel de rol, căruia, mai bine sau mai rău, încercăm să ne adaptăm ; o vîrstă în care pozăm în ceea ce am dori să fim, convingîndu-ne pe noi înşine că am fi chiar. E vîrsta mimetismului, a pozei, a snobismului. Şi a unei pseudoindependenţe, care ia forma negativismului à outrance, a rebeliunii împotriva tuturor şi a toate. E acesta, în fond, un alt fel de conformism, cu nimic mai puţin pernicios, căci, şi el, tot la inerţia gîndirii duce, şi la destrămarea vieţii afective, la anihilarea personalităţii. Şi e expresia unui egoism exacerbat care, numai fiindcă se manifestă în alt chip, poate fi confundat cu năzuinţa spre absolut şi-şi poate afla zeloşi susţinători. Răfuiala lui Cosaşu cu adolescenţa, cu ceea ce a fost el însuşi altă dată, în chiar calitatea sa de om al condeiului (aluziile în această privinţă nu-s puţine chiar) nu-mi displace. Şi nu doar pentru satisfacţia morală procurată de o atare mea culpa publică Admirator al lui Sadoveanu care adovptă, el însuşi, o atitudine critică faţă de această vîrstă a naivităţilor, infatuării şi neputinţelor, nu pot să nu simpatizez cu unele dintre ideile profesate de autorul Supravieţuirilor Nu e vorba, însă, de idei numai, căci, pentru a le impune, Cosaşu nu practică o literatură tezistă. Atitudinea sa polemică nu-1 anulează pe scriitor, chiar dacă-1 determină să privească uneori lucrurile unilateral ; nu-1 face să cedeze în favoarea publicistului experimentat care e, sau a eseistului-Nuvelele, monologurile sale, inteligent construite, scrise cu nerv, antrenant, dau senzaţia vieţii, a trăitului, poartă pecetea autenticităţii Psihologia adolescentină e dezvăluită în şi prin acţiune, iar efectul artistic ţine de aura senzaţională pe care în conştiinţa eroului — conştiinţă e un fel de a spune — o luau fapte. Ia urma urmelor, dintre cele mai banale (chiar dacă se petreceau într-o epocă de răscruce), cărora el era înclinat însă să le acorde proporţii colosale. Eroul e un nou, lipsit de orice măreţie, degradat întrutotul, penibil Don Quijote, luptîndu-se cu alte mori de vînt, într-o vreme cînd atîţia se luptau de-adevăratelea cu duşmani foarte reali şi dintre cei mai primejdioşi. Lupta lui pentru a se smulge mediului mic burghez, din care provine, (Sopho şi Schubert, Bete, Despre Max etc.) o falsă, ridicolă bătălie, datorită obiectivelor propuse, „duşmanului“ vizat (vigilenţa sa, exacerbată, se exercită în gol şi poate face victime nevinovate , descalificantă, insensibilitatea sa la suferinţele şi moartea tatei, e şi o probă crasă de conformism absolut) ; dramele generate de o astfel de luptă, ca atare, derizorii, confecţionate ad-hoc, pentru a-şi crea o alură eroică. Atitudinea ironică — o ironie rece, tăioasă, vecină sarcasmului — a autorului faţă de cel care a fost el însuşi în timpul adolescentei pare astfel din plin justificată. Pare şi nu e întrutotul, căci fiecare vîrstă îşi are frumuseţea ei. Or, aceasta nu se prea vede din nuvelele lui Cosaşu. Nu compromiterea adolescenţei ca atare ne supără îmn nuvelele şi schiţele lui Cosaşu, ci modul în care e adesea efectuată această operaţie, denotînd paradoxal un spirit adolescentin, tentat adică să nege totul, să exagereze. De supărat ne supără înverşunarea totală a autorului, neînstare să se detaşeze de fenomenul incriminat, să privească procesul descris cu o anume, necesară totuşi, înţelegere. Căci — orice s-ar spune — adolescenta rămîne, în pofida neîmplinirilor ei, vîrsta formării noastre, etapa cînd prind forme nete convingerile noastre, începe cu adevărat edificarea personalităţii noastre. Snobismul, mimarea, sunt, în sine, reprobabile, dar ele exprimă şi o nevoie reală de depăşire şi constituie în acest sens o primă, chiar dacă rudimentară, şcoală, începem toţi, conştienţi sau nu, prin a juca un rol, fiindcă sîntem nemulţumiţi de noi, fiindcă vrem să fim alţii şi, jucîndu-i, sfîrşim prin a deveni chiar alţii, adică noi înşine. împrejurarea, peste care Cosaşu nu trece, că adolescenţii confundă adesea viaţa cu literatura, îşi propun să trăiască precum eroii lor preferaţi, ca în cărţi, spune totuşi ceva în acest sens, vorbeşte despre o tendinţă de perfecţionare, despre nişte virtualităţi care nu rămîn totdeauna chiar în acest stadiu. Luată în sine, fiecare dintre povestirile acestui volum e bună, convingătoare, unele chiar excelente , considerate în ansamblu, ele nu ne pot satisface din plin, căci psihologia tinereţii, pe care Cosaşu o monografiază aici, e totuşi mai complexă decît o prezintă el. Şi fiindcă ne-am referit la Sadoveanu, să nu uităm că autorul Fraţilor Jderi, fiind foarte distanţat de tineret, i-a adus totuşi acestuia supremul elogiu. Şi aceasta, tocmai pentru că, denunţîndu-i gravele cusururi, n-a uitat nici o clipă esenţialul : formarea conştiinţei adevărate şi a adevăratei responsabilităţi. Dar, pentru aceasta, el angaja un dialog între tineri şi maturi, îi punea pe primii în situaţia de a se confrunta cu cei cu experienţă. E tocmai ceea ce a omis în genere Cosaşu, care, dacă ar fi arătat cum, sub înrîurirea unor revoluţionari autentici, „impostorul“ său sfîrşeşte prin a deveni, el însuşi, luptător, ar fi realizat totodată, o imagine mai adecvată a epocii evocate. Cînd se întîmplă să nu-şi interzică o atare confruntare, chiar dacă ea nu se desfăşoară cu elemente dintre cele mai avansate, în Seară de primăvară 45, bunăoară, procesul depăşirii tarelor tinereţii, în chiar plină tinereţe, e sugerat. Vedem în aceasta încă o dovadă că stă în putinţa talentatului şi inteligentului scriitor să se depăşească continuu. Eugen Luca