Contemporanul, ianuarie-iunie 1973 (Anul 27, nr. 2-27)

1973-06-29 / nr. 27

Li Mura CORESPONDENTE Un duşman necesar AUREL CAZAC _ Mi-e greu să vă felicit pentru performanţele dumneavoastră prozodice. Am privit întotdeauna rima ca pe un duşman al poeziei, un duşman strălucitor şi periculos uneori, un duşman cenuşiu, uşor de ignorat altădată, un duşman con­siderat de toţi, chiar de el însuşi, un prieten şi, ceea ce e şi mai greu de înţeles, un duşman din cînd în cînd necesar. LUMINIŢA CIŞMAŞU — Nu cred că aveţi nevoie de sfaturi, aveţi nevoie doar să lăsaţi timpul să treacă, fără a vă lăsa schimbată de el. Totul va deveni limpede şi grav numai atunci cînd vă veţi convinge că sensibilitatea dumneavoastră nu este un atribut al vîrstei, ci o înrudire de singe cu poezia. MIHAI BARNA — Folosirea aluziilor livreşti în poezie, amestecarea în versuri — ca pe o armătură menită să le întărească, dar reuşind doar să le facă rigide — a numelor de regi asirieni, a terme­nilor mitologici, a titlurilor de poeme celebre, a poreclelor de zei, a personajelor biblice, a pînze­­lor Renaşterii, a animalelor preistorice, este obosi­toare şi lipsită de sens. La Călinescu, aluzia li­­vrescă este un stilet subţire cu două muchii , din bagatelizarea condiţiei savante se naşte o ironie graţioasă, bivalentă ; atît cuvîntul obişnuit, cit şi cel doct, sînt ridiculizate prin juxtapunere, cu vo­luptate intelectuală şi cu fineţe. Intr-un cunoscut vers, atît tractoristul, cît şi trufaşul rege Dariu de­vin stingheriţi prin simplă alăturare, spre amuza­mentul secret al autorului. La dumneavoastră, cu­vîntul cult este pronunţat cu maximă seriozitate, cu un soi de pioşenie chiar, iar acest respect înde­părtează poezia de cuvînt, făcîndu-l nelalocul lui şi afectat. Preţiozităţii dumneavoastră nu i se adaugă fermecătorul nimic al lipsei de seriozitate. I. G. CIMPINA — Sînt cuprinsă întotdeauna, în faţa operelor de artă pe care nu le înţeleg, de un sentiment complicat, amestec de revoltă, timiditate şi stînjeneală. Tendinţei de a striga „împăratul e gol !“ i se suprapune amintirea lungului şir de dramatice descoperiri şi prăbuşiri de zei care ne compun istoria sufletească, dar dincolo de această luptă persistă senzaţia jenantă pe care o dă întot­deauna bănuirea unei farse înainte de sfîrşitul ei, atunci cînd cei ce o fac sînt incă serioşi şi plini de importanţă. Ana Blandiana • ADEVĂRATĂ bi­bliotecă, revista „Seco­lul 20“ dedică mare parte din al patrulea număr al său pe anul acesta fantasticului li­terar. Intr-o secţiune cu titlul „Intre teorie şi expresie", apar două texte de Roger Caillois (Caracatiţa în Japonia şi De la teerie la scien­ce-fiction) alături de trei interesante eseuri autohtone semnate de Virgil Tănase (Glose moderne pe o temă ve­che), Răzvan Theodores­­cu(Fantasticul animali­er ca reprezentare) şi Victor Ivanovici (Fan­tasticul — un gen lite­rar sau o categorie este­tică) cu o menţiune spe­cială pentru acesta din urmă, pregnant la nivel teoretic şi de o remar­cabilă fineţe a disocie­rilor. O altă secţiune este rezervată unuia dintre maeştrii fan­tasticului modern şi ai prozei de science-ficti­on, Howard Phillips Lovecraft, din care se traduce o nuvelă (Cu­loarea căzută din cer) şi despre care exprimă opinii Francois Tru­­chaut (fragmente dirr The dream quest of M.P. Lovecraft), Mircea Ivănescu (Lovecraft — vizionarul), Adrian Ro­goz (La vest Arkham, o poartă a infernului). In fine, o a treia secţiune antologhează, sub gene­ricul „Nivele ale fan­tasticului“, trei nuve­le fantastice de vizi­une şi dimensiuni di­ferite traduse din An­ „Secolul 20“ fi dre Pieyre de Man­­diargues (Mormintul lui Aubrey Beard­sley), Ray Bradbury (Pietonul) şi Daphne du Maurier (Bătrînul). Tragedia lui Antonio Buero Vallejo. Cu căr­ţile pe faţă, împreună cu un eseu dedicat dra­maturgului şi semnat de Andrei Ionescu (A. B. Vallejo şi reabilitarea tragediei), eseul picto­rului Edouard Pignon, Setea de realitate, o traducere in limba germană a cîtorva poe­me de Eugen Jebeleanu din Hanibal, semnată de Al.­­A. Şahighian, precum şi rubricile Carnet (Iorgu Iordan , Congresul de studii ro­manice din Peru, Gri­­gore Popa , O dezbatere despre destinul con­temporan al artei) şi Prezenţe româneşti în care semnează Mi­hai Izbăşescu, Ioana Miro­­iu, Andrei Ionescu, completează numărul acestul foarte bun (ca de obicei) număr al re­vistei. Am lăsat anume la urmă o anexă, făcînd corp separat înlăuntrul revistei şi conţinînd un eseu semnat de Dan Hăulică . Dialog cu Mu­zeul Henri H. Catargi însoţit de nouă repro­duceri color, tip carte poştală, din creaţia pic­torului Henri H. Catar­gi, pentru că reprezintă o iniţiativă excepționa­lă, menită să faciliteze încă mai mult contac­tul cititorului cu arta. Poezie M. R PARASCHIVESCU : Ontice ţigăneşti. Ilu­straţii de Marcel Chirnoagă. Ed. Cartea Ro­mânească, 120 p., 30 lei. ION C­ARAION : Frunzele în Galaad. Ed. Dacia, Cluj, 207 p. 19,50 lei. Proză DIMITRIE CANTE Al­IR. Descrierea Moldovei. Postfaţă şi bibliografie de Magdalena Po­­pescu. Traducere din limba germană de Pe­tre Pandrea. Note de C Măciucă. Ed. Miner­va, seria „Arcada“, 344 p. 7,25 lei. DEMOSTENE BOTEZ : Scrieri, vol. 3 (Ghiocul, înălţarea la cer), vol. 4 (Obsesia. Oameni de lut). Ediţie de autor. Ed Minerva, 830 p., 35 lei. M. CELARIANU : Diamant verde (roman) Cuvînt înainte de V. Fanache. Ed- Minerva, 268 p., 6,75 lei. Istorie, teorie, critică literară GEORGE MUNTEANU : Hyperion, vol. I. Viaţa lui Eminescu. Ed. Minerva, 471 p. 18,50 lei. MIHAIL STRAJE : Dicţionar de pseudonime, alo­­nime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor şi publiciştilor români. Ed. Miner­va. 836 p„ 32 lei. ILIE CONSTANTIN : A doua carte despre poeţi. Ed. Cartea Românească. 294 p., 12,50 lei. CORNELIA ŞTEFANESCU : Momente ale romanu­lui (Modele, continuitate, neprevăzut). Ed. Eminescu, 340 p. 10,50 lei. ADRIANA MITESCU Libertate şi responsabilitate în artă şi literatură. Ed. Politică, 120 p., 2,50 lei. I. D. LAUDAT, Dim­itrie Cantemir. Viaţa şi ope­ra. Ed. Junimea, Iaşi, 271 p., 9,25 lei. ECHILIBRUL CULT Note despre D­e curînd, am ci­tit cu atenţie un volum pe care la apariţie îl frunză­risem numai : Clopotul nins, a patra culegere de poeme a lui Vasile Nico- rescu. Volumul s-a bucurat de o a­­tenţie deosebită, a fost încununat premiat şi comentat amplu, astfel că ar fi tardiv să încerc o analiză lite­rară, însă am fost impresionat de echilibrul unei formule, şi mi se pare acest volum una din cărţile, mai rare, care sunt, în sine, un argument spiritual. Intr-adevăr, nu orice carte poate fi citată într-o polemică prin­cipială, nu orice carte are, afară de valoarea proprie, şi una de demons­traţie intelectuală. Clopotul nins e o asemenea carte, care pe lingă indis­cutabilul nivel de realizare aduce şi o „dovadă“ pentru o anume filozo­fie literară, în efortul, cu relief po­lemic uneori, pe care îl facem ca să dăm culturii noastre o însuşire şi mai „cultă“, poeziei noastre un lirism şi mai subtil, în progresul general, deci, al unei conştiinţe literare, o astfel de carte are un caracter de exemplu, o forţă de convingere dincolo de substanţa strict literară. Cu toate că volumul e substanţial plin de sentimentalitate şi chiar de patimă uneori (avînd un „sens al iu­birii“), avem de a face cu un caz clar de poezie rafinată, şi deci con­ştientă de sine. Orice poezie rafinată se ocupă cu definirea universului, şi are o pronunţată notă teoretică. Astfel, Clopotul nins defineşte uni­versul atît în chip general cît şi în stări intermediare, şi dintre stările intermediare una foarte importantă e fireşte însăşi poezia. Numeroase ver­suri remarcabile şi metafore origi­nale pot fi scoase din context, defi­niţii lirice ale poeziei : însuşi titlul, fireşte, apoi „asurzitoarea linişte care ne readuce la noi înşine“ (unde poe­zia e nu numai autocunoaştere, dar chiar ispăşire, penitenţă, smerită ma­turizare, deci i se dă o funcţie şi gnoseologică şi morală), „umbra­­ cu­­vintului rostit de altă gură“, „tace­­rea-n muzică răsfrîntă“, „un timp fără ţărm“ (aluzie aproape didactică la perenitatea artei ; de ce nu ?), „de­şert al somnului“, „invazie de spini şi rep­uşcare“, „cenuşa-albastră a altui paradis“, „scrumul de­ îngeri“, „teatru de fluturi“ (imagine super­bă), şi chiar „muzică de stele revăr­sate, / de oşti înfrînte, de lănci sfă­­rîmate, / de lucruri care se întorc mereu în sine, / de spaime care bat la uşi ciudate, / de cupe ce s-aprind în mină, de sfeşnice cu flăcări ne­gre“. Strict imagistic vorbind, volumul este de o mare bogăţie : poetul afir­mă, de pildă, că „Stelele ard umed ca ochii de rechini“, o imagine de-a dreptul şocantă, viziune a unui cer demonic, feroce, de bestiariu, extrem de seducătoare tocmai prin cruzimea ei , ori urmăreşte cum „Ceasornice de fum, doar melcii­­ trec lipicioşi spre alte ere“, imagine care are şi vîscozitatea timpului, şi lenea vietă­ţilor, iar ideea că doar melcii trec in alte ere, poate fi foarte bine o maximă ironică , doar cei ce nu se grăbesc ajung, de exemplu. Aseme­nea imagini volumul are foarte multe, fiecare fiind un subiect des­chis de sugestie şi ipoteză, şi chiar se simte că poetul îşi stăpîneşte bine o putere asociativă care, lăsată libe­ră, ar umple ideile de arabescuri şi ar da întregului o înfăţişare barocă, în dauna concluziilor. Foarte intere­sant apare autoportretul : poetul e în general împărţit între două stări — îmbrăcat într-o cămaşă a lui Nes­­sus (însăşi poezia. ..Eu beat smul­­gînd cămaşa-mi de flăcări şi de car­ne“), deci starea pătimaşă, agitată, virilă şi jună, ori plutind deasupra peisajelor, resemnat, cu gustul amar al timpului în gură : „Din pămîntul rece sloi, / ca un fum mă-ntorc la voi // strecurînd, prelungi, sub uşă / mîini albastre de cenuşă // risipind ca un dezastru / părul meu de fum albastru, // susurînd prin robinete / lacrimile-mi să vă-mbete“, starea sa­vantă, înţeleaptă. In fine, s-ar mai putea spune o mulţime de lucruri despre darurile strict poetice, dar nu numai asta urmăream. La o culegere în care pasiunea şi lirismul se arată puternic, avem în acelaşi timp nişte sugestii intelectuale foarte dese , mo­tive spirituale cunoscute. • peisaje semnificative, simboluri estetice, toa­te dînd o aură de esenţial şi arheti­pal ce se împacă foarte bine cu par­tea carnală, directă, autentică, pe care o evocam mai sus. Orice poezie cultă este, prin firea ei, „universa­listă“, şi poetul navighează între Flo­renţa şi Yucatan, cu firească graţie. De la poezie la poezie, el parcă ar întoarce în mină un glob pămîntesc, parcă s-ar juca într-un atlas geogra­fic. Or, partea aceasta „fină“, erudi­tă, se integrează foarte bine fondului temperamental, astfel încît una de la cealaltă capătă, reciproc şi simul­tan, şi forţă şi discreţie. Sugestia in­telectuală e puternică, dar în acelaşi timp discretă. Ţîşnirea vitală e spec­taculoasă, dar în acelaşi timp... dis­cretă ! Dat fiind că poetul, ca orice poet intelectual, e un lucid, chiar dacă un temperamental, înfăţişarea generală a poeziei e rotunjită, echi­librată, parcă privită printr-un strat de lentile, contemplată printr-o trans­parenţă armonizatoare. In aşa fel in­cit această combinaţie fericită de forţă şi blîndeţe dă poeme convingă­toare prin tonul egal, indiferent de temă, şi e un exemplu „Tărîm“, un poem de-a dreptul civic, începînd prin „Patrie, aripa mea / stîncă pe care steaua se culcă, / inefabilă nea“. Paradoxal, o asemenea poezie, deşi mânuieşte cu dezinvoltură timpul şi spaţiul, deşi îşi găseşte motivele pe meridiane depărtate şi simbolurile în epoci din cele mai diferite, este, în întregul ei, foarte conformă spe­cificului naţional, şi asta ar fi o tră­sătură definitorie, cred, a bunei po­ezii intelectuale. Starea aceasta de echilibru, de blîndeţe şi de transpa­renţă vine din meridianul nostru li­ric, este vina sufletească mai largă în care au pulsat şi Bacovia, şi Ion Barbu, şi Arghezi, care se recunosc de altfel ca figuri omagiate de autor atît în unele singurătăţi autumnale, cît şi în densitatea strofelor ori lu­mina albastră a unei lumi de jucă­rii. Prin echilibru, dialoghezi cu toa­tă lumea, fără să fii mai puţin tu însuţi. Petru Popescu LEONTINA MAILATESCU : Strada (Sala „Simeza") ĂDETI! CÎNTA PATRIA Luminile Luminile ţării în preajmă coboară cu zăpezi ţil leşene istovite-n tăcere umblă-n văzul meu ceaţă prima oară scara de ziuă în ziuă mă cere păminturi pe sănii umblă ţi noapte duhul arde in­fîntini întrebare luminile ţării o merele coapte cuvintâ hotarul grădinilor care mina ne strigă şi duhul prin ram - dacă mai sint şi sint atunci voi fi zăpezilor din Ţibleş staroste prin an grădinar al văii şi braţ rostit in zi Ion luga Porţile de Fier­­ Pe două maluri prietene cu zorii Se-nviltoreazâ apele ca norii Şi beau luceferi izvorîţi din cer Ca să deschidă Porţile de Fier, Cu visele torentele se-ngină Ce tinărâ e Dunărea-Bătrină Şi valuri mari ca apa de zăpadă Aduc văpaia vremii în cascadă. Se-aruncă-n slavă, clipa care vine, Se uită viitorul intr-un mine, Că-n apele ce vin din geana zării Noi toţi am plămădit lumina Ţării Petre D. Marcel D. D. PĂTRĂŞCANU : „ Povestiri" • IN pofida faptului că prozatorii umorişti (care nu-s de loc numeroşi) sunt dintre cei mai citiţi, producţia editorială e departe de a satisface apetitul de ase­menea literatură, nici unul dintre crea­torii noştri de umor specializaţi nefiind, pînă în această clipă, retipărit integral. Şi chiar ediţii selective apar de ajuns de rar. Din D. D. Pătrăşcanu, de exemplu, nu s-a reeditat din 1958 pînă la sfîrşitul anului trecut — nimic. Iar presa lite­rară, de abia dacă a luat act de apari­ţia acestei ultime culegeri (Povestiri, Minerva, 1972) numaidecit epuizate şi care merita mai multă consideraţie, întocmită şi prefaţată de Valentina Marin Curticeanu, această ediţie, cu to­tul incompletă, desigur, însumează scrieri prin excelenţă reprezentative, în temeiul cărora cititorul încă neiniţiat se edifică asupra scriitorului. Selecţia s-a făcut din „cele mai însemnate volume de proză ale scriitorului“, din acelea, mai precis, care constituie ediţii oarecum definitive (respectiv Schiţe şi amintiri, ed. III, 1922, Timothei Mucenicul, ed. III, 1922, Candidat fără noroc, ed. III, 1922, Domnu Nae, ed. II, 1924, Un prînz de gală, ed. II, 1929), lăsîndu-se deo­parte acele cărţi, apărute în colecţii de popularizare, care nu fac decit să repro­ducă, altfel grupate, unele povestiri cu­prinse în culegerile amintite. Cititorul găseşte în noua ediţie şi se cere publi­cul de la un deputat şi Timothei Mu­cenicul, şi Reţetă pentru un discurs par­lamentar, şi Candidat fără noroc şi alta povestiri, la fel de savuroase, care pro­cură oricui ceasuri de reconfortantă destindere, instruindu-l implicit, cu subtilitate, în diferite culise şi în ge­nere in viaţa societăţii şi a omului de acum o jumătate de veac şi mai bine. Consistentă, prefaţa oferă cititorului reperele necesare unei cît­e­ai exacte situări a scriitorului în contextul literar şi aprecieri la dreapta valoare a litera­turii sale. Cu o scrupulozitate şi acura­teţe demne de relevat, Valentina Marin Curticeanu a strîns şi sistematizat cam toate datele bio-bibliografice semnifica­tive, inclusiv opiniile critice risipite în Cursul deceniilor prin felurite publica­ţii şi, coroborîndu-le cu analize şi ob­servaţii proprii, a realizat o mică sin­teză monografică edificatoare. Indicînd principalele direcţii tematice ale prozei lui D. D Pătrăşcanu, inventariind şi înscriind tipologia, prefaţatoarea anali­zează în acelaşi timp (în acelaşi timp, iar nu, şcolăreşte, într-un paragraf a­­parte) mecanismele umorului şi în ge­neral măiestria acelui pe care Cara­­giale l-a numit un „impressario al atî­­tor preţioase figuri de comedie umană în costum local românesc“. Discipol al lui Caragiale (se relevă, în prefaţă), D. D. Pătrăşcanu ştie să relateze cu de­taşare, să comunice duioşia şi nostalgia cu luciditate, să izoleze momente în care disproporţia dintre anume situaţii obiec­tive dificile, insă nu alarmante, şi pa­nica unor personaje generează comic, ştie, in general, să dezvăluie imprevizi­bil contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Există, desigur, şi alte observaţii nota­bile, după cum există numeroase trimi­teri la creaţii ale altor prozatori, scrisul autorului lui Timothei Mucenicul fiind cercetat şi in sine şi în raport cu lite­ratura (mai ales umoristică) anterioară şi contemporană lui. Scriitor de valoare medie, D. D. Pă­­trăşcanu posedă acest dar, nu foarte răspîndit, al umorului, dar in virtutea căruia s-ar cuveni să fie mai cu multă generozitate oferit publicului larg, care preţuieşte umorul atît de mult şi căruia îi prinde aiit de bine umorul de cali­tate. D. Micu ^ ^ ’’-I LECTOR W&M ■' 11 m 3 Spirit adolescentin DUPĂ Werfel, ma­turitatea ar fi vîrsta mediocrităţii, nu pe cît de trist, pe atît de anost anotimp al tuturor conformismelor şi renunţărilor, al ipo­criziei, filistinismului şi meschinăriei , al depersonalizării individului, al dezagregării sale într-o masă amorfă. Un anotimp secetos pe care l-ar ca­racteriza moartea oricărui elan gene­ros, a cutezanţei spirituale; o timi­ditate intelectuală şi o prudenţă afec­tivă frizînd "laşitatea; o închistare în rutină şi formule ; un feroce egoism, în sfîrşit, care se soldează cu o viaţă ca şi vegetativă. Ambiţionînd, altădată, să se reali­zeze ca rapsod al tinereţii, în care voia cu tot dinadinsul să vadă întru­chiparea tuturor virtuţilor posibile (să ne amintim de exaltatele sale repor­taje de pe marile şantiere), Radu Co­­saşu ar fi considerat atunci ca ale lui aserţiunile, oricum exagerate, ale scriitorului austriac. Acum, însă, tim­pul săvîrşindu-şi lucrarea, şi o revi­zuire a convingerilor atît de catego­rice operîndu-se în mentalitatea pro­zatorului nostru, acesta nu numai că nu se arată dispus să-i împărtăşeas­că opiniile, ci se înscrie chiar, şi încă hotărît, împotriva lor. O arată cele mai multe dintre nuvelele (şi schi­ţele) sale­ adunate în volumul Supra­vieţuiri (Ed. Cartea Românească). Scrise, acestea, la mari distanţe, dar, toate, la persoana întîi şi cu aceeaşi febrilitate, de confesie absolut nece­sară, eliberatoare, se constituie, în imensa lor majoritate, ca un act de­liberat de desolidarizare de adolescen­ță, de reconsiderare critică şi de compromitere a acestei vîrste, elogia­tă într-atît, încît s-a transformat în­tr-un adevărat, tiranic mit. Celelalte piese ale volumului, consacrate psi­hologiei senile sau ale nevroticului, nu sunt chiar fără raport cu această tendinţă.­ Se sugerează, astfel, discret, apropieri nebănuite între psihologia adolescentină, care pare a o nega pe cea senilă, şi aceasta din urmă , şi se comunică, în acelaşi chip, subtil, că spiritul adolescentin ar fi adesea un mod de alienare şi nu de realizare a personalităţii. In noua viziune a prozatorului nos­tru, adolescenţa, departe de a fi ano­timpul fertil al tuturor îndrăznelilor creatoare şi dăruirilor, al maximei tensiuni intelectuale şi afective, al tu­turor îndrăznelilor creatoare, ar fi o vîrstă incertă, şi dintre cele mai tulburi, cînd marile pasiuni — mima­te, nu trăite efectiv — sînt menite să ascundă o esenţă derizorie. E vîrs­ta gesturilor spectaculoase, care-i pot impresiona pe naivi doar, sublime în aparenţă numai, căci nu-s iscate de o reală necesitate sufletească, nu sunt expresia unei atitudini intelectuale şi n-au altă finalitate decit aceea de a-i crea celui care, stîngaci de obicei, le schiţează, iluzia că astfel s-ar situa pe un plan superior, detaşîndu-se net de masa muritorilor. După Cosaşu, intelectualitatea ado­lescentului e precară nu atît datorită experienţei sale obiectiv limitate, cît carenţei spiritului critic, care-i face inapt înţelegerii fenomenelor, recep­tării altor păreri, dialogului în gene­re , îl condamnă la mimetism, la pre­luarea unor clişee, necesităţile sale spirituale fiind satisfăcute de răspun­surile oferite de cel mai elementar dintre catehisme. Cu o condiţie însă : să-i fie prezentat ca expresia unei gîndiri noi. Viaţa lui afectivă e, în vi­ziunea aceluiaşi autor, inconsistentă în fond, de vreme ce, jucărie a for­ţelor instinctuale, îşi schimbă lesne, fără criterii şi în absenţa oricărei mo­tivări acceptabile, obiectul simpatiilor sau al antipatiilor. Deficitară, şi ea, voinţa­ i se confundă adesea cu o am­biţie deşartă ori meschină­ căreia, din prostesc orgoliu, e gata să îi sacrifice totul ; idei şi sentimente — iar laşi­tatea, şi intelectuală şi în relaţiile so­ciale şi faţă de sine, nu-l ocoleşte deloc. Adolescenţa n-ar fi, astfel, vîrsta efervescenţei intelectuale şi a bogă­ţiei afective, a marilor elanuri şi a idealurilor generoase, a curajului şi integrităţii morale, ci o vîrstă, cînd, pentru a ne înşela pe noi înşine şi a ne impune altora, ne confecţionăm un astfel de rol, căruia, mai bine sau mai rău, încercăm să ne adaptăm ; o vîrstă în care pozăm în ceea ce am dori să fim, convingîndu-ne pe noi înşine că am fi chiar. E vîrsta mi­metismului, a pozei, a snobismului. Şi a unei pseudoindependenţe, care ia forma negativismului à outrance, a rebeliunii împotriva tuturor şi a toa­te. E­ acesta, în fond, un alt fel de conformism, cu nimic mai puţin per­nicios, căci, şi el, tot la inerţia gîn­­dirii duce, şi la destrămarea vieţii afective, la anihilarea personalităţii. Şi e expresia unui egoism exacerbat care, numai fiindcă se manifestă în alt chip, poate fi confundat cu nă­zuinţa spre absolut şi-şi poate afla zeloşi susţinători. Răfuiala lui Cosaşu cu adolescenţa, cu ceea ce a fost el însuşi altă dată, în chiar calitatea sa de om al con­deiului (aluziile în această privinţă nu-s puţine chiar) nu-mi displace. Şi nu doar pentru satisfacţia morală pro­curată de o atare mea culpa publică Admirator al lui Sadoveanu care­ a­­dovptă, el însuşi, o atitudine critică faţă de această vîrstă a naivităţilor, infatuării şi neputinţelor, nu pot să nu simpatizez cu unele dintre ideile profesate de autorul Supravieţuirilor Nu e vorba, însă, de idei numai, căci, pentru a le impune, Cosaşu nu prac­tică o literatură tezistă. Atitudinea sa polemică nu-1 anulează pe scriitor, chiar dacă-1 determină să privească uneori lucrurile unilateral ; nu-1 face să cedeze în favoarea publicistului experimentat care e, sau a eseistului-Nuvelele, monologurile sale, inteli­gent construite, scrise cu nerv, antre­nant, dau senzaţia vieţii, a trăitului, poartă pecetea autenticităţii Psiholo­gia adolescentină e dezvăluită în şi prin acţiune, iar efectul artistic ţine de aura senzaţională pe care în con­ştiinţa eroului — conştiinţă e un fel de a spune — o luau fapte. Ia urma urmelor, dintre cele mai banale (chiar dacă se petreceau într-o epocă de răscruce), cărora el era înclinat însă să le acorde proporţii colosale. Eroul e un nou, lipsit de orice măreţie, de­gradat întrutotul, penibil Don Quijo­te, luptîndu-se cu alte mori de vînt, într-o vreme cînd atîţia se luptau de-adevăratelea cu duşmani foarte reali şi dintre cei mai primejdioşi. Lupta lui pentru a se smulge mediu­lui mic burghez, din care provine, (So­­pho şi Schubert, Bete, Despre Max etc.) o falsă, ridicolă bătălie, datorită obiec­tivelor propuse, „duşmanului“ vizat (vigilenţa sa, exacerbată, se exercită în gol şi poate face victime nevino­vate , descalificantă, insensibilitatea sa la suferinţele şi moartea tatei, e şi o probă crasă de conformism abso­lut) ; dramele generate de o astfel de luptă, ca atare, derizorii, confecţiona­te ad-hoc, pentru a-şi crea o alură eroică. Atitudinea ironică — o ironie rece, tăioasă, vecină sarcasmului — a autorului faţă de cel care a fost el însuşi în timpul adolescentei pare astfel din plin justificată. Pare şi nu e întrutotul, căci fiecare vîrstă îşi are frumuseţea ei. Or, aceasta nu se prea vede din nuvelele lui Cosaşu. Nu compromiterea adolescenţei ca atare ne supără îmn nuvelele şi schi­ţele lui Cosaşu, ci modul în care e adesea efectuată această operaţie, de­­notînd paradoxal un spirit adolescen­tin, tentat adică să nege totul, să exa­gereze. De supărat ne supără înver­şunarea totală a autorului, neînstare să se detaşeze de fenomenul incrimi­nat, să privească procesul descris cu o anume, necesară totuşi, înţelegere. Căci — orice s-ar spune — adoles­centa rămîne, în pofida neîmplinirilor ei, vîrsta formării noastre, etapa cînd prind forme nete convingerile noas­tre, începe cu adevărat edificarea per­sonalităţii noastre. Snobismul, mima­rea, sunt, în sine, reprobabile, dar ele exprimă şi o nevoie reală de depăşire şi constituie în acest sens o primă, chiar dacă rudimentară, şcoală, înce­pem toţi, conştienţi sau nu, prin a juca un rol, fiindcă sîntem nemulţu­miţi de noi, fiindcă vrem să fim alţii şi, jucîndu-i, sfîrşim prin a deveni chiar alţii, adică noi înşine. împrejurarea, peste care Cosaşu nu trece, că adolescenţii confundă ade­sea viaţa cu literatura, îşi propun să trăiască precum eroii lor preferaţi, ca în cărţi, spune totuşi ceva în acest sens, vorbeşte despre o tendinţă de perfecţionare, despre nişte virtualităţi care nu rămîn totdeauna chiar în a­­cest stadiu. Luată în sine, fiecare dintre poves­tirile acestui volum e bună, convin­gătoare, unele chiar excelente , consi­derate în ansamblu, ele nu ne pot satisface din plin, căci psihologia ti­nereţii, pe care Cosaşu o monografia­­ză aici, e totuşi mai complexă decît o prezintă el. Şi fiindcă ne-am refe­rit la Sadoveanu, să nu uităm că au­torul Fraţilor Jderi, fiind foarte dis­tanţat de tineret, i-a adus totuşi aces­tuia supremul elogiu. Şi aceasta, toc­mai pentru că, denunţîndu-i gravele cusururi, n-a uitat nici o clipă esen­ţialul : formarea conştiinţei adevărate şi a adevăratei responsabilităţi. Dar, pentru aceasta, el angaja un dialog între tineri şi maturi, îi punea pe pri­mii în situaţia de a se confrunta cu cei cu experienţă. E tocmai ceea ce a omis în genere Cosaşu, care, dacă ar fi arătat cum, sub înrîurirea unor revo­luţionari autentici, „impostorul“ său sfîrşeşte prin a deveni, el însuşi, luptător, ar fi realizat totodată, o imagine mai adecvată a epocii evo­cate. Cînd se întîmplă să nu-şi inter­zică o atare confruntare, chiar dacă ea nu se desfăşoară cu elemente din­tre cele mai avansate, în Seară de primăvară 45, bunăoară, procesul de­păşirii tarelor tinereţii, în chiar plină tinereţe, e sugerat. Vedem în aceasta încă o dovadă că stă în putinţa ta­lentatului şi inteligentului scriitor să se depăşească continuu. Eugen Luca

Next