Contemporanul, iulie-decembrie 1995 (Anul 5, nr. 23-52)

1995-09-14 / nr. 37

fondat în 1881 Revistă naţională de cultură, politică şi ştiinţă .Leo Butnaru în dialog cu Adrian Popescu POEZIA nu poate fi îndepărtata Dragă Adrian Popescu, te-am sustras de la o discuţie pe care o aveai cu confraţii noştri Octavian Paler, Nicolae Prelipceanu şi Ştefan Agopian, discuţie a cărei temă era una adecvată atmosferei şi locului aflării noastre aici, în antica Smirnă elenă şi actualul Izmir turcesc. Acum o oră ne-am întors dintr-o călătorie la Efes, dintre fascinantele lui ruine aflate în adâncurile ameţitoare ale istoriei umanităţii. Şi, dacă nu-ţi adresez oarecum prea brusc prima întrebare, aş vrea să aflu la ce te gândeai acolo, în fostul oraş-stat, fondat încă acum patru mii de ani, în secolul XI î.e.n. şi unde, cu gând necurat de a rămâne cu orice preţ în istorie, dementul Herostrate a incendiat Tempul zeiţei Artemis, sora lui Apollo? Sigur, sentimentul de a păşi pe urmele unor bărbaţi vrednici şi luminaţi e covârşitor, chiar dacă este oarecum adumbrit de amintirea acelui nefericit ce suferea de piromanie. Asta ar fi o primă impresie: că mergi pe urmele oamenilor iluştri, că poţi intra sub coloanele şi sub bolţile unde a stat un Cresus, ultimul rege al Lydiei. De asemenea, că se simte ca un mister atmosfera acelui loc, din ierburile pământului, din pietrele care se păstrează, din aerul şi norii de deasupra poţi reface, cu puţină imaginaţie, un timp care nu este de tot trecut. Mai ales, mă gândeam şi căutam urmele trecerii Apostolului Pavel, pentru că, ne amintim cu toţii, în Efes Apostolul Pavel nu numai că rămâne la comunitatea fraţilor creştini din acest polis, ci le şi scrie o epistolă. Aşadar, căutam urmele trecerii sale şi, cu destulă dificultate, reuşeam să le găsesc. Dincolo de coloanele şi capitelurile ingenios sculptate, căutam semnul crucii. L-am găsit înainte de a păşi spre fosta bibliotecă. L-am găsit imprimat pe câteva pietre. Sfântul Apostol Pavel se referă, dacă ne amintim, şi la Templul Dianei sau Artemis, inclus printre cele 7 minuni ale lumii antice, şi, iarăşi dacă nu mă înşel, îi ceartă pe păgânii efeseni, spunând că nu trebuie să se închine la un chip cioplit, deci la o statuie făcută de mâna omului, ca să-i dea cinstirea pe care o merită Dumnezeu, creatorul celor văzute şi nevăzute. Pe această Diană am şi văzut-o şi, de fapt, am stat împreună în faţa ei. Dimensiunile statuii nu sunt prea mari, dar, într-adevăr, impresia pe care o degajă este oarecum de capodoperă omenească, negreşit, neavând transcendenţă. Deci, nu se simte, ca într-o icoană, dacă e neapărat să folosim această comparaţie prin excludere; nu se simte energia lucrătoare a Divinităţii, ci este o excelentă imitaţie artistică. Oare nu comitem un sacrilegiu atunci când folosim acelaşi termen, de creaţie, şi într-un plan de referinţă divină, dumnezeiască, şi într-un context preponderent cultural, adică uman? — Lucrurile aici sunt foarte limpezite de părinţii apostoli şi de sfinţii părinţi, deci atât de tradiţia răsăriteană, cât şi de scolastici, adică de gânditorii religioşi din partea occidentală a lumii creştine şi creaţia aparţine lui Dumnezeu. Creaţia în sens larg aparţine Celui care prin Geneză înfăptuieşte toate câte le-a înfăptuit şi le vede bune şi frumoase. Pe când noi suntem nişte imitatori ai creaţiei, suntem nişte artişti, dacă vrem, de gradul doi, Dumnezeu fiind, printre altele, şi Meşterul sau Artizanul sau Demiurgul perfect. Noi, de fapt, imităm nişte lucruri deja create. Astfel, de la început ne situăm într-un raport de dependenţă faţă de Creatorul Unic, faţă de Creatorul Suprem şi suntem oameni care încearcă să completeze această operă într-un fel deja completă, dar care are nevoie şi de împlinirea noastră. Dumnezeu ne-a lăsat această posibilitate, de a ne strădui prin chemarea pe care ne-o dă, prin această vocaţie, (vocaţie de la vocatus, bineînţeles, care în latină înseamnă chemare), de a vorbi despre frumuseţea, măreţia şi perfecţiunea creaţiei. (Continuare în pagina 10) director Nicolae Breban Ilustrăm şi acest număr cu lucrări ale plasticianului german, de origine română, Rudolf Rybiczka, colaborator permanent al grupărilor literare: „Glasul Bucovinei“, „Iconar", „Suceava“ din Cernăuţiul interbelic Viziunea grafică: Mircea Dumitrescu Anul VI 14 septembrie 1995 • 37 (282) rdeea europeană Le Figaro littéraire Christian Charrière LOVECRAFT: ULTIMELE NUVELE ALE DIAVOLULUI La 15 martie 1937 murea la patruzeci şi şapte de ani, de o boală gravă a viscerelor, unul din scriitorii cei mai misterioşi ai literaturii fantastice americane, Howard Phillips Lovecraft, bărbat blând şi şters, necunoscut, astăzi încă, de majoritatea criticilor şi universitarilor din ţara sa, şi autor al unei culegeri de groază formidabilă. Fără îndoială spiritul artezian este puţin prompt să salute valorile acestei literaturi iraţionale unde invizibilul exercită, fără încetare, opresiunea sa blestemată, e totuşi ciudat ca Franţa să fie singura ţară care a recunoscut importanţa acestei opere vizionare, reînoind astfel operaţia care i-a permis lui Edgar Poe să scape de uitarea dispreţuitoare a compatrioţilor săi. Jacques Bergier şi Louis Pauwels au fost pentru Lovecraft ceea ce Baudelaire a fost pentru autorul „Povestirilor extraordinare”: fraţi sensibili, tovarăşi de suflet care au prins scrierile sale în clipa când ele cădeau în hăul memoriei moarte. Adolescenţii din a şasea, copleşiţi de aroganţa scientismului şi marxismului acestor ani de silex, îşi amintesc cu gratitudine astăzi, când au încărunţit, de primele apariţii în „Planete” a unor scurte povestiri care-i transpuneau „dincolo de porţile somnului adânc”, într-un spaţiu paralel, populat de uscăţive animale ale nopţii cu labe apucătoare şi unde Randolph Carter, explorator subtil, escortat de aliații săi motanii, se grăbea spe Kadath, cetatea necunoscută. (Continuare în pagina 11)