Contemporanul, ianuarie-decembrie 1997 (Anul 7, nr. 1-52)

1997-05-29 / nr. 9-22

10 Codrin Liviu Cutitaru ISTORIA MASCĂ (II­I) (Urmare din pagina 1) Realitatea istorică, în variantă de realitate estetică, nu e desigur o idee nouă. Sistemul logistic al „ştiinţei noi“, propus de Giambattista Vico, o sugerează prin categoria poeticului universal. Pe lângă „morala poetică“ (Vico 285-94), „economia politică“ (Vico 294-371), „metafizica poetică“ (Vico 231-243), „logica poetică“ (Vico 243-85), apare şi o „istorie poetică“ (Vico 371-413), intenţionată a fi reconstrucţia umanităţii originare prin reabilitarea miturilor esenţiale sau, mai precis, prin fixarea în tempo­­ralitate a unor structuri estetice şi psihologice, văzute ca singurele valide. Trecutul nu mai ilustrează astfel un spaţiu al realităţii şi, deci, o vârstă istorică (determinată), ci o zonă a estetizării (poetizării) şi, prin urmare, o vârstă eroică (literară). De aceea, istoria e a ideilor şi mora­vurilor şi nu a evenimentelor ca atare, lucru confirmat şi în alte experienţe teoretice: „Adevărata istorie e cea a maximelor şi opiniilor, mai degrabă decât a războaielor şi tratatelor“ (France, Simenschy 406-7). Traseul urmat de mărturia istorică, prin grilele succe­sive ale reprezentării propriu-zise (cu ajutorul semnului) şi reprezentării dobândite (cu ajutorul percepţiei), ambele coduri de ficţional­izare şi depersonalizare a real­izării intenţionate în prealabil, este exemplul unei aşezări estetice şi psihologice în „realul“ paseist. Estetizarea şi psihologizarea încep chiar din dimensiunea fizică a istoriei, când „realul“ („paseist“) aparţine încă timpului prezent, al faptelor, aflate însă într-un vizibil proces de codificare. Walter Lippmannn face o constatare interesantă asupra acestui aspect, dând exemplul consecinţelor primului război mondial, în mare măsură, situaţii evidente de prelucrare estetică şi psihologică a evenimenţialului brut: „In cele mai multe dintre cazuri, noi nu vedem mai întâi şi apoi definim, ci definim şi pe urmă vedem. Din deplina, covârşitoarea ambiguitate a lumii exterioare noi nu selectăm decât ceea ce performanţa noastră culturală („psihologică“ şi „estetică“, n.n.) a definit deja pentru noi şi tindem să percepem lucrurile doar în forma stereotipă pe care le-o dă acest grad de performanţă. Dintre marii oameni care s-au întrunit la Paris (după primul război mondial, n.n.) pentru a restabili viaţa omenirii, câţi oare erau capabili să vadă Europa aşa cum era ea în raport cu ei mai mult decât propriile lor decizii în raport cu Europa? Dacă cineva ar fi citit gândurile lui Clemenceau, ar fi găsit acolo imaginea Europei anului 1919 sau o supra­punere de idei fixe, acumulate, sedimentate şi întărite de-a lungul unei existenţe lungi şi combative? Ar fi găsit acolo pe germanii anului 1919 sau tipul german aşa cum îl cunoscuse el în 1871? Se pare că l-a luat în considerare pe acesta din urmă, întrucât, dintre numeroasele rapoarte care-i veneau din Germania, s-a apropiat în mod constant doar de acelea care se potriveau cu tipologia germană aşa cum exista ea deja în mintea lui. Dacă un junker zbiera, acesta era germanul autentic; dacă vreun lider laburist recunoştea vina imperiului, acesta nu era un prusac veritabil“ (Lippmann, Bennett 30­1). Această stare se continuă şi la nivelul meta­fizic al istoriei - în speţă, timpul istoricului - când estetizarea şi psihologizarea nu mai acţionează doar ca reflexii deviaţioniste ale conştiin­ţei, ci chiar ca un rău necesar, în absenţa lor, disciplina istorică însăşi ameninţând cu dispariţia (datorită anihilării virtuale a obiectului său practicat - ficţionalul): „Senti­mentul preliminar oricărei încercări de a înţelege omul trecutului trebuie să fie convingerea că am putea să pă­trundem, într-un anumit grad, în psihologii total diferite de ale noastre. Dacă această convingere n-ar exista, atunci se pare că oamenii sunt condamnaţi pe veci să trăiască în izolare şi toate generaţiile ar trebui privite ca lumi şi sis­teme legiuitoare în ele înseşi. Dacă suntem incapabili să penetrăm psihologia unui preot catolic contemporan, de exemplu, şi, în egală măsură, pe aceea a unui orator ateist din Hyde Park, este greu de înţeles cum am putea afla ceva despre şi mai neobişnuitul om al veacului al şaispre­zecelea sau cum am putea pretinde că înţelegem procesul facerii istoriei până astăzi (Butterfeld, Bennett 35-7). Istoria propune prin urmare un cod de cognoscibilitate artistică (ficţională, subiectivă), variind de la forme mito­logice şi poetice, până la cele ale psihologiei moderne. Estetizarea aduce practic istoria în vecinătatea şi chiar suprapunerea literaturii, o altă ipostază a cognoscibilităţii artistice şi mitice. Daniel Aaron menţionează faptul că în „Casa Istoriei simt multe camere în care fiecare negustor al istoriei poate să afle găzduire. Că ştiu sau nu ştiu acest lucru, istoricul, biograful şi romancierul sunt, în realitate, rude“ (Aaron 7). Durata istorică devine în mod necesar o durată literară, unde partiturile de rezistenţă sunt date de factorii estetic şi psihologic. Peter S. Bennett, în scurta sa antologie de inexactităţi istorice pe marginea evenimen­tului declanşator al Revoluţiei americane - revolta de la Lexington Green -, observă justificat că ambiguităţile şi devierile istoriilor specializate (William Lecky, R. Di­vine, Ross Bennett ş.a.) se rezolvă în tratamentul estetic şi psihologic al respectivului fapt istoric oferit de romanul lui Howard Fast - April Morning -, singurul apt de un efect integrator şi reprezentaţional (Bennett 45-56). Realul paseist e astfel populat de personaje (psihologii) cu statut estetic, care pot deveni benefice sau malefice, în funcţie de reprezentarea psihologică aplicată lor. Un exemplu al acestui paradox îl constituie cazul Titu Maio­­rescu din istoria primului război mondial în România. Anecdoticul, considerat cea mai mică unitate divizibilă a faptului istoric şi numit istorem (Fineman 57), este la rândul lui o entitate cu valenţe estetice, dilatate la dimen­siuni mitice şi, cel mai adesea, legendare, manifestându-se într-o variantă indubitabil ficţională şi paradoxală. Concluzia cea mai probabilă derivată din observarea detaliată a fenomenelor de estetizare şi psihologizare ca elemente structurale ale ficţionalului şi ficţionalizării (obiectul şi, respectiv, metoda de construcţie istorică) este că istoria poate fi experimentată literar în ambele ei dimensiuni. Efectul ultim al devierii de la arhetip - în interiorul excursului istoric - se manifestă sub forma literaturizării, fiind întemeiat pe întregul ansamblu componenţial pe care l-am văzut circumscris ideii de literaritate. Unul dintre poeticienii cei mai influenţi ai noului istoricism, Hayden White, consideră această suprapunere între istorie şi literatură drept un fenomen cert şi practic inevitabil. Pornind de la premisa că istoria este, la nivel reprezentaţional, un cod narativ, teoreticianul face deducţia naturală că ea se constituie într-un „artefact verbal“ (White The Historical... 396) şi, implicit, literar, întrucât trebuie să vedem în naraţiunile istorice ceea ce ele ilustrează extrem de manifest­­ „nişte ficţiuni verbale, ale căror conţinuturi sunt inventate în aceeaşi măsură în care sunt descoperite şi ale căror forme au mai multe în comun cu aspectul literar decât cu cel ştiinţific“ (White 396). Această corespondenţă nu funcţionează însă doar structural. Sensul extras de istorie din evenimenţial are cel mai adesea implicaţii metafizice, parabolice şi aproape deloc concrete, pentru că dobândirea lui se face prin mijloace artistice, ficţionale sau, aşa cum le-am numit în acest studiu, estetice şi psihologice: /.../ istoriile obţin o parte din efectul lor explicativ, transformând simple cronici în adevărate povestiri (ficţiuni, n.n.); poveştile rezultă din cronici printr-o operaţie pe care am numit-o altundeva «narativizare». Prin narativizare înţeleg pur şi simplu codificarea faptelor conţintue de cronică în varianta unor forme specifice de structuri narative, identice cu cele descrise de Frye prin categoria generală a «ficţiunilor»“ (White The Historical... 397). Structura istorică poate fi receptată prin urmare ca structură estetică, modalităţile sale de sondare a fenome­nalului, împreună cu finalităţile lor propriu-zise, putând fi, după caz, ironia, tragedia, satira ori grotescul romantic (White The Historical... 397-8): „Un lucru important este faptul că secvenţele istorice pot fi narativizate în câteva moduri diferite, astfel încât să ofere evenimentelor descri­se interpretări multiple şi să le investească cu mai multe semnificaţii posibile. Spre exemplu, ceea ce Michelet a construit, în marea sa istorie a Revoluţiei franceze, ca dramă a transcendenţei Romantice, contemporanul său Tocqueville a narativizat în forma Tragediei ironice“ (White The Historical... 398). In concluzie, transferul dinspre istorie spre literatură pare un proces ireversibil, chiar dacă „istoricilor s-ar putea să nu le placă gândirea operelor lor ca translaţii ale realităţii în ficţiune, dar acesta este unul dintre efectele lucrărilor semnate de ei. Sugerând narativizări alternative ale unei secvenţe date de evenimente istorice, istoricii ne oferă un set de fapte ce poartă întregul arsenal de semnificaţii posibile cu care demersul literar ar fi fost capabil să le înzestreze“ (White The Historical... 402). în concluzie, istoria este doar eufemistic spus un „artefact literar“ (White The Historical ... 395), părând să joace mai curând rolul literaturii înseși. S-a putut observa că, prin punctul de plecare, studiul lui Hayden White avansează indirect o ipoteză intere­santă: înainte de a fuziona fenomenologic cu literatura, istoria se comportă ficţional şi estetic (şi mai puţin „ştiin­ţific“ sau „disciplinar“) la nivel formal (structural), prin chiar intermediul codului său reprezentaţional care este narativitatea ori, pentru a fi mai exacţi şi în conformitate cu ideologia acestei lucrări, textualitatea de tip narativ. Literatura foloseşte exact acelaşi cifru reprezentaţional care, în ambele cazuri, se manifestă tripartit, constituindu­­se din început, mijloc şi sfârşit. Frank Kermode observă că, „atribuind sens lumii înconjurătoare, noi simţim ne­voia de a experimenta acea succesiune de început, mijloc şi sfârşit care este de fapt esenţa ficţiunilor noastre explicative“ (Kermode 35), iar David Carr semnalează că, asumându-ne temporalitatea istorică şi încercând să o înţelegem, îi dăm o structură narativă, deoarece ne situăm mereu „în mijlocul a ceva“ (Carr 122) şi ne luăm ca puncte de reper, invariabil, momentul iniţial şi cel ter­minal ale acestei desfăşurări (Carr 122-4). Suprapunerea formală perfectă dintre istorie şi litera­tură se verifică însă şi prin diviziunea fenomenologică la scară mare a celei din urmă. Ca şi istoria, literatura cunoaşte o „vârstă“ (dimensiune) fizică, fenomenală, a producerii faptului estetic - textual asemenea mărturiei istorice în ipostaza sa documentară, de cronică a prezen­tului - şi o alta meta-fizică, meta-fenomenală, a preluării şi prelucrării analitice (disciplinare) a faptului estetic­­ din nou textual, în forma criticii şi istoriei literare, echivalente scrierii istorice. Prin urmare, aşa cum vorbim de un timp al istoriei şi unul al istoricului, vom vorbi de timpul literaturii şi, respectiv, de cel al criticului literar, vorbind în fapt de istoria însăși ca literatură. BIBLIOGRAFIE Becker, Carl. What Are Historical Facts. An Inquiry into the Nature and Methods of History. Ed. Peter S. Bennett. New York: Addison - Wesley Publishing Company, 1970. Carr, David. „Narative and the Real World: An Argument for Continuity History and Theory 2(1986): 122. Carrad, Philippe. Poetics of the New History. Baltimore and London: John Hopkins UP, 1992. Fineman, Joel. „The History of the Anecdote“. The New Historicism. Ed. H. Aram Veesel. New York&London Routledge Press, 1989. Hutcheon, Linda. The Politics of Postmodernism. NY & London: Routledge Press, 1989. Kant, Immanuel. Critica raţiunii pure. Trad. Nicolae Bagdasar şi ElenaMoisuc. Bucureşti: IRI, 1994. Kermode, Frank. Fictions. Oxford: UP, 1967, Nietzsche, Friedrich. „Truth and Falsity in an Ultramoral Sense“. Critical Theory since Plato. New York: Harcourt Brace Publ., 1992. Platon. Republica. Cartea VIL Repere pe drumul gândirii. Martin Heidegger. Trad. Thomas Kleininger şi G. Liiceanu. Bucureşti: Ed. Politică, 1988. Vico, Giambattista. Ştiinţa nouă. Trad. Nina tavon. Bucureşti: Univers 1978. White, Hayden. „The Historical Text as Literary Artifact“. Critical Theory Since 1965. Florida, UP, 1990.

Next