Contemporanul, iulie-decembrie 1999 (Anul 9, nr. 26-49)

1999-08-01 / nr. 30-33

64 ©©[KTîrdlffiîțlP^KÂMtlDtL - ideea europeană JACQUES LE GOFF Născut în 1924 la Toulon. Studiile întârziate din cauza războiului. Intră la Şcoala din rue d'Ulm in 1945. Pleacă în Cehoslovacia cu o bursă, asistând la lovitura de la Praga din 1948. Petrece un an la Oxford, un an la Şcoala franceză de la Roma, un an la Centrul naţional de cercetări ştiinţifice şi un an ca asistent la Universitatea din Lille. Din 1958 este profesor la Şcoala practică de înalte studii, Secţia Vl-a şi mai apoi preşedinte al acestei secţii. In 1966 îi apare „La Civilisation de l'Occident médiéval“, o istorie a mentalităţilor, după care „Faire de l'histoire“, 1973, în care subliniază abuzurile care golesc istoria de orice conţinut social. în anii '70, dimensiunea antropologică a operei sale sporeşte „Pour un autre Moyen Âge“, 1977. Format de lectura antropologilor Mauss, Lévi-Strauss, influenţat de comparatismul lui Dumézil, trecând prin cultura populară, Jacques Le Goff restituie valorile, „miezul dur al mentalităţilor“, în „L'imaginaire médiéval“, 1985. Imaginarul religios - în „La Naissance du purgatoire“, 1981. Imaginarul politic - în lucrările sale despre Saint Louis, autorul încercând să înţeleagă de ce contemporanii săi îl admirau atât pe Saint Louis. Angajamentul politic al lui Le Goff se află pe terenul drepturilor omului, în special cele în favoarea Poloniei de care e legat prin căsătorie şi prin prietenia pentru Witold Kula şi Bronislaw Geremek. Membru al comitetului de redacţie, figura-cheie a revistei „Annales“, din 1969, apoi preşedinte al Şcolii de înalte studii de ştiinţe sociale (1972-1977), animator la „Landis de l'histoire“ pe canalul France-Culture. „Istorie şi memorie“ a apărut în 1986. (A.V.) (...) Intr-o carte seducătoare - „Metaistoria: imaginaţia istorică în Europa secolului al XlX-lea“ -, Hayden White a tratat, recent, opera principalilor istorici ai secolului al XLX-lea ca pe o formă pur retorică, un discurs narativ în proză. Pentru a reuşi să explice sau, mai degrabă, pentru a atinge un „efect de explicaţie“, istoricii au de ales între trei strategii: explicarea prin argumentul formal, prin intrigă şi prin implicarea ideologică; în interiorul acestor trei strategii, sunt patru moduri de articulare posibile pentru a atinge efectul explicativ: pentru argumente sunt formalismul, organicismul, mecanicismul şi contextualismul; pentru intrigi - romanul, comedia, tragedia şi satira; pentru implicarea ideologică - anarhismul, conservatorismul, radicalismul şi liberalismul. Combinarea specifică a modurilor de articulare are ca rezultat „stilul“ istoriografic al autorilor individuali. Acest stil este atins de un act în mod esenţial poetic, pentru care Hayden White foloseşte categoriile lui Aristotel de metaforă, metonimie, sinecdoca şi ironie. El a aplicat această grilă pentru patru istorici - Michelet Ranke, Tocqueville și Burckhardt și pentru patru filosofi ai istoriei - Hegel, Marx, Nietzsche și Croce. * Rezultatul acestei anchete este mai întâi constatarea că operele principalilor filosofi ai istoriei din secolul al XIX-lea nu diferă de cele ale corespondenţilor lor în domeniul „istoriei propriu-zise“ decât prin expresivitate, nu prin conţinut. Voi răspunde deîndată acestei constatări, prin care Hayden White n-a făcut astfel decât să descopere relativa unitate de stil a unei epoci şi să regăsească ceea ce Hippolyte Taine remarcase, într-o perspectivă şi mai largă, pentru secolul al XVII-lea: „între un umbrar de verdeaţă de la Versailles, un raţionament filosofic al lui Malebranche, un precept de versificaţie al lui Boileau, o lege a lui Colbert asupra ipotecilor şi o sentinţă a lui Bossuet asupra împărăţiei lui Dumnezeu distanţa pare infinită. Faptele sunt atât de diferite încât, la prima vedere, sunt considerate diferite şi izolate. Dar faptele comunică între ele prin definirea grupărilor în care sunt cuprinse.“ (citat de Edrard Palmade) Urmează caracterizarea celor opt autori aleși, în modul următor: Michelet este realismul istoric în roman, Ranke - realismul istoric în tragedie, Hegel - poetica istoriei și accesul dincolo de ironie, Marx - apărarea filosofică a istoriei la modul metonimic, Nietzsche - apărarea poetică a istoriei la modul metaforic şi Croce - apărarea filosofică a istoriei la modul ironic. în ceea ce priveşte cele şapte concluzii generale asupra conştiinţei istorice a secolului al XIX-lea la care ajunge Haydn White, ele pot fi rezumate în trei idei: 1) nu este o diferenţă fundamentală între istorie şi filosofia istoriei; 2) alegerea strategiilor de explicare istorică este mai mult de ordin moral sau estetic decât de ordin epistemologic; 3) revendicarea unei ştiinţificitâţi a istoriei nu este decât deghizarea unei preferinţe pentru o modalitate sau alta de conceptualizare istorica. în sfârşit, concluzia cea mai generală - dincolo chiar de concepţia asupra istoriei din secolul al XIX-lea - este aceea că opera istoricului este o formă de activitate intelectuală care e în acelaşi timp poetică, ştiinţifică şi filosofică. Ar fi prea simplu să ironizăm - mai ales pornind continuare în pag. 63 Săptămânal editat cu sprijinul Ministerului Culturii Tipărit la ES PRINT 98 - tipografie Bucureşti Comandă de stat Acest număr a fost tipărit in 1000 de exemplare. Abonamentele se fac la orice oficiu poştal din ţară. Poziţia revistei în catalogul DEP este 2017. Preţ cu amănuntul: 5000 lei, 4 DM, 10 FF.