Contemporanul, 2010 (Anul 21, nr. 1-12)

2010-10-01 / nr. 10

T­ermenii periodici de modernism şi post­modernism pot fi consideraţi ca şi cla­saţi în studiile occidentale, fiind defi­niţi printr-un set de parametri sau tră­sături caracteristice la care s-a ajuns prin consens disciplinar prin anii ‘80. In România, în schimb, după decenii de tăcere ţâfnoasă asupra subiectului, s-au încins, cu întârziere tipică, spiritele, ambiţiile revizioniştilor mergând până la propunerea unui „canon românesc” (Sorin Antohi). Botezurile sunt în toi: „neomodernişti”, „antimodernişti”, „antimo­­derni”, „modernişti verticali” sau „laterali”, „epifa­­nici” sau „programatici”, „retro” sau pur şi simplu „disperaţi”, scriitorii ultimului veac sunt fugăriţi pe tabloul periodic al istorei literare în vederea unei situări cât mai adecvate. Cum deviza modernismului a fost „înnoirea”, un titlu de genul „Modernismul retro în romanul românesc interbelic”, de Paul Cernât, intrigă. Ca şi cum s-ar fi aşteptat el însuşi să întâmpine rezisten­ţă, autorul îşi ia la drum şi o umbră virgiliană, pe Antoine Compagnon care a publicat în 2005 o carte cu acest titlu (Les Antimodernes). Acesta, scrie Paul Cernat, „a ridicat de curând (...) problema existenţei unei modernităţi reactive, a putrance faţă de progre­sismul anticipator al ideologilor modernizării post­­iluministe. Există, în definitiv, o modernitate anti­­modernă, aşa cum există un modernism nostalgic, paseist, „reacţionar” sau clasicizant.” Dacă lucrurile ar sta cu adevărat aşa, periodizarea istoriei literare şi-ar pierde sensul şi utilitatea, căci iată, la sfârşitul modernităţii, am da, din nou, de o structură de opo­ziţie, asemănătoare celei dintre epoca modernă şi Evul Mediu. John Jervis, sociolog de la Universitatea din Kent, a folosit însă termenul de „transgresiune a modernului” în titlul unei cărţi publicate cu şase ani înainte de Copagnon, în sensul de sublimare hegeliană: încorporare a ceea ce a fost la alt nivel. Diferit de modernitate este, aşadar, modernis­mul, apărut în posteritatea epocii luminilor, a cărui critică la adresa marilor sale mituri a fost radicaliza­tă în epoca postbelică. Jervis examinează rescrierea modernităţii în secolul al XIX-lea, sau, mai bine zis, a scenariilor ei definitorii. Sub impactul noilor teorii din fizică şi biologie (ereditate, atavism, câmp, iar, ulterior, entropie) dispar încrederea în raţionalitate, în progresul neîntrerupt al societăţii sau rasei umane, în soliditatea şi predictibilitatea lumii fizice, aşa cum se crezuse a fi universul descris de legile newtoniene. Modernismul şi postmodernismul s-au distanţat critic de modernitate, dar manifestându-se tot ca un spirit raţionalist, în concordanţă cu datele ştiinţei. Compagnon a aplicat schema lui Jervis în cazul Franţei şi mai trebuie să adăugăm că el a fost precedat, cu aproape două decenii, de J­F Lyotard (Réécrire la modernitée, Cahiers de philosophie 5, 1988). Abordat separat de avangarda istorică, modernismul nu este progresist, nu se opune tradi­ţionalismului ci, interpretând revoluţia tehnologică şi explozia urbanistă ca pe nişte simptome ale dege­nerării şi nevrozei societăţii occidentale, caută resur­se de spiritualitate în enclave pastorale (Contesa de Noailles, E.M. Forster şi Evelyn Waugh, Thomas Woolf...). Punând realitatea între paranteze, ei (Con)texte resuscită un peisaj transsubstanţial în imagine cul­turală (medievalismul ciclului arthurian, la Waugh, legendele Rinului, la Wagner, balcanism­ul, „depe­­rorativizat” , cum scrie Paul Cernat, sau transfigurat de Anton Pann. Nu saltul în trecut este important, ci cel ontologic, din istorie în artefact. Amurgul crailor materni aduce cu amurgul eroilor Germaniei sau al arisocraţiei franceze (Proust), britanice (Wyndham Lewis), italiene (D’annunzio). Nu este o atitudine „retro” limitată la romanul românesc interbelic. Modernismul pune realitatea, fie ea „moldoveneas­că” sau „muntenească”, între paranteze. Purismul barbilian nu era nici el un simptom al tradiţionalis­mului, ci contemporan cu manifestul publicat de Le Corbusier şi Ozenfant în 1920 în L’Esprit Nouveau. Cele două ipostaze ale spaţiului fictiv - lirismul matematic contra „plăceri brutale ale sensurilor” - alcătuiesc o polaritate care structurează întregul imaginar al jocului secund. Etimologic, critica înseamnă disociaţie, or pri­virea din avion estompează diferenţele specifice. Dacă proza modernistă a inclus şi „realismul dur” şi „obiectivismul perspectivei naratoriale” şi „romanele poematice”, ne întrebăm cum se mai definesc realis­mul şi romantismul? Ne gândim că energia consu­mată pentru modificarea terminologiei, care este comună, de obicei, unei generaţii şi unei comunităţi disciplinare internaţionle, şi care inspiră etichete, de genul modernism prospectiv şi retrospectiv, ar fi putut fi cu mai mult folos investit în studii de genea­logie sau exerciţii de contextualizare. înţelegerea operei de artă în lumea flexibilă intelectual a occidentalilor este istorică şi perspecti­­vală. Modificarea grilei de lectură nu este condiţio­nată de ambiţia ierarhizărilor sau de idiosincrazia gustului criticului, cu alte cuvinte, de o nietzscheană voinţă de putere, ci are exclusiv valoare instrumen­tală. De exemplu, „axioma” că romantismul a fost condiţionat, sub raportul temelor şi retoricii, de filo­­sofia politică, mai precis, cea referitoare la eveni­mentele din Franţa revoluţionară, a adus-o pe Jane Austen dintr-un plan marginal în centrul paradigmei romanului romantic. Influenţa unor idei pro­venite din Germania despre supra­om şi relaţia sa cu masele, despre frăţia masculină creatoare de valori, l-au „modernizat” pe D.H. Lawrence, în vreme ce gustul modernist pentru moduri non-rea­­liste, cum ar fi aventura eroică, l-au „adjudecat” modernist pe Hemingway. In mod similar, repre­zentarea caracterelor sexelor şi a relaţiei dintre ele, avându-l ca model pe Otto Weininger, din Enigma Otiliei este motiv, pentru critica culturalistă, de a-l include în canon. Ce este, oare, „paseist” în filosofia unui contemporan, din secolul al XX-lea, dar mai ales atât de influent ca Otto Weininger ? Tipologia sa a fost împrumutată de întreaga sexologie modernistă. Dacă naratologul anilor ’50 l-ar fi exclus pe Călinescu, deoarece nu a folosit tehnica monologului interior la persoana a treia, noua filologie, contextualizantă și genealogică, îl canonizează pe Călinescu. Deschidem o altă carte cu aceeaşi diadă în filtu, Modernism şi antimodernism, care promite de data aceasta, „noi perspective interdisciplinare”. Este un volum apărut la Editura Cuvântul, coordo­nat de Sorin Antohi, conţinând comunicări la o con­ferinţă internaţională găzduită de redacţie în 2008. Publicat în deschiderea volumului, studiul lui Hayden White, „Primitivismul şi modernismul” avansează idei cu adevărat revoluţionare. In binecu­noscuta sa carte, intitultată Metaistorie, autorul identifică modele paralele de codificare simbolică a istoriografiei secolului al XIX-lea, tratând autorii ca retoricienii independenţi de o presupusă epistemă a veacului. In studiul de faţă, White comasează trei versiuni ale primitivului într-una singură, violând distincţii categoriale de care se poate face abstracţie doar ieşind din sfera culturii europene. Istoricul fan­ctimologic, critica înseamnă disociaţie, or privirea din avion estompează diferenţele specifice. Dacă proza modernistă a inclus şi „realismul dur” şi „obiectivismul perspectivei naratoriale” şi „romanele poematice”, ne întrebăm cum se mai definesc realismul şi romantismul a­şează ideea cu totul surprinzătoare că modernismul ca impuls de a înnnoi trecutul, de a-l transforma în ceva nou este legat, în Occident, de creştinism. Isus l-a transformat pe om în Adam cel Nou, adică omul primordial. Ba chiar, dacă ne gândim mai bine, Protus a fost... Dumnezeu însuşi, care l-a creat pe Adam. Trei revoluţiii - carolingiană, cea din secolul al XII (benedictină) şi Renaşterea - ar fi fost efectua­te de creştinism. Iată mecanismul eternei înnoiri asociat unui corp doctrinar care recomanda viaţa contemplativă, dispreţ pentru oraşul lui Cain, de pe pământ, privit ca loc al exilulului, şi suspendând umanitattea în imensul vid dintre cădere şi Judecata de Apoi... Nu rimează însă progresul civili­zaţiei cu asceza recomandată de călugării lui Charlemagne, nici renaşerea benedictină din sec. al XV-lea, care a introdus scrierile lui Aristotel în învă­ţământul scolastic şi a încorporat elementele de magie orientală cunoscute prin cruciaţi, cu înnoirea eristică, şi cu atât mai puţin Renaşterea (antichităţii păgâne) din prospera Italie a secolului al cincispreze­celea. Reforma religioasă, protestantismul, a însem­nat, mai ales în varianta puritană, revenirea la spi­ritul Vechiului Testament, la viaţa antică. Al doilea primitiv invocat de White aparţine antropologilor. Este omul îmbrăcat în iederă, venind din codru, al folclorului medieval, simbolizând supu­nerea naturii de către europeanul occidental. In sfâr­şit, White menţionează primitivul exotic care a fasci­nat pe artiştii modernişti, prin energia subconştien­tului libidinal. Dacă facem apel la estetica lui Worringer, însă, sursa fascinaţiei a fost alta. Desenele abstracte de pe pereţii peşterilor dovedeau moderniştilor fuga de realiate a omului primitiv, încercarea lui de a se elibera de spaima pe care i-o producea şi de a-şi căuta refugiu în jocul liber al imaginaţiei. Asocierea dintre modernism şi politicile de dreapta e un loc comun, dar Roger Griffin şi Valentin Săndulescu merg mai departe, juxtapunându-le ideologia celui de al Treilea Reich. Poetica moderniş­tilor - Woolf, Wyndham Lewis, Nietzsche - conţinea ingrediente de genul dispreţ pentru mase, cul­tul artistului şi al eroului sau al altor indivizi de excepţie, dar ei rămân, oricum, foarte departe de extremismul unui regim fără preo­cupări pentru cultură, afară de imboldul de a scoate pistolul, când se vorbea de ea... Poate că progra­mul lor ne-ar fi lipsit de emoţiile tari ale show-ului Nichita sau Columbeanu, dar, altminteri, toc­mai dezgustul pentru politică a determinat pe aceşti scriitori să-şi caute refugiul în artă. Reproşurile aduse lui Nietzsche demonstrează încă o dată impor­tanţa contextului în care e perce­put un text sau autor. Anarhistul german nu a păcătuit prin ceva mai grav decât Byron, atunci când a creat tipul rebelului social, anar­hic şi aristocrat, sau decât Pope, atunci când scrie, în Cazul Wagner, despre necesara împletire dintre umilinţa sufletului creştin, de sclav, şi impe­tuozitatea voinţei de putere a spiritului stăpân. Faptul că ideologi nazişti şi l-au anexat pe Nietzsche stă la originea alăturării filosofului acestei mişcări antisociale. II vedem astfel pe gânditorul deconstruc­­ţiei duse la ultimele consecinţe, care a eliberat gân­direa de toţi idolii şi de metafizică, sancţionat pentru un presupus scenariu performativ al genocidului. Dacă Heidegger îl apăra invocând semnificaţia psi­hologică a conceptelor cu care opera, e util să ne amintim şi că Nietzsche nu a acordat vreunui con­cept o altă natură decât tropică, metaforică. Dacă Paul Cernat miniaturizează subiectul, contribuitorii la antologia Antohi experimentează riscant. □ Maria-Ana Tupan Canon sau listă? CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ Anul XXI ♦ Nr. 10 (703)

Next