Convorbiri Literare, 1868-69 (Anul 2, nr. 1-24)

1868-07-01 / nr. 9

PRIMBLĂRI. Nu sciu dacă suferiâ ea mai mult sau Ed­gar a cărui ochiu nu o mai părăsiâ nici unu momentu. Louise era acum pre slabă pen­tru a urmă drumul și n’amu fi sciutu ce este de făcutu, dacă lui Edgar nu i-ar fi venitu ideea să o transportămu pe bastoane. îndată improvizaremu din bastoanele noastre unu fo­toliu pe care ilu ținea pe deoparte Edgar şi călăuzul, pe de alta Armand şi eu și astfeliu o purtarămu păn la Chamounix. — Femee, tot femee,­­Jisei lui Edgar după ce ne despărţisemu de tovarăşii noştri la otelu. Iţi aduci aminte cum ne luă in risu pe „La piere ă voir“ cănd ne vedea pășindu cu precauțiune, acum deodată ce schimbare! „Sermana! suspină Edgar. In acelu momentu intră Armand in camera noastră. —Ei ce face D-șoara Louise, ilu intreba­­rămu amândoi. „Doarme, respunse Armand. Nu-i nimica. Eră numai o mare obosială. Urmăndu convorbirea noastră, Armand ne arătă părerile sale de rău că trebue să se despartă de noi. Timpul de congediu ce-i acordase tatăl seu eră pe sfirșite și se vedea silitu a se întoarce deadreptul la Geneva, fără a ne întovărăși in partita ce propuse­­semu a face peste Col de Balme. Edgar eră distrasa și se amestecă numai din cănd in cănd in conversaţiunea noastră. A doua zi desdimineaţă cănd ne scularămu, me incredinţa că n’a pututu bine dormi. Truspatru tovară­şii dejunareni, împreună. Louise de si ăncă palidă, işi redobândise puterile. Audindu că avemu să ne despărţimu, fisionomia sa luă o espresiune de tristeţă şi adresăndu-se cătră Edgar : Conv. Lit. No. 9. „N’aşu fi credutu că­ ne-omu despărţi aşa de curăndu, ăi zise ea. Edgar se uită lung la dănsa dar nu res­punse. Luăndu-mă apoi la o parte, începu a tuşi ca unu omu care are ceva de spusu dar nu indrăznesce. — Edgar, vrei să-mi spui ceva. „Dar, respunse elu cu invălmășagu. — Mi se pare c’am găcitut. Vrei să me lași și să te duci la Geneva împreună cu Ar­mand.' 1 • „In adevăru ! Vezi că.............. — Sciu. La Geneva te asceaptă scrisori de acasă și ințelegu pre bine că ești nerăb­­ dătoru, picăndu aceste, eu zimbiam și Edgar se inroştă. Deodată viindu la mine, Edgar mă imbrăţoşa cu căldură, şi-mi zise: — Nu te superă pe mine dacă te lasu. Vedi . . . nu sciu . . . simțescu . . . parcă . . . „Sciu ... am simţitu şi eu parcă ... Nu numai nu mă supăru, dar iţi declara că şi eu in locul tău tot astfeliu așa face. Numai ie bine sama! Adă-ţi aminte de Marcheza Castellamare a căreia blăstămuri zăcu asupra ta. In sfirşitu ce să-ţi spunu ? Iţi dorescu suc­­­ cesu şi fericire ! . * Cănd auzii Louise despre hotărirea lui Ed­gar, colorile ăi reveniră și deveni din nou veselă ca înainte. Nu văzusem niciodată o metamorfosă sufletească aşa de grabnică şi găndiam in mine. Cari oameni in lume sunt mai fericiţi de­cât dănşii ? (la urmă). Iacob Negrinzi. ro

Next