Convorbiri Literare, 1870-71 (Anul 4, nr. 1-24)
1870-08-01 / nr. 11
170 Dar tufa a săritu in lături, şi păditorul a inlemnitu de groază, pentrucă tufa se ridică din cameră in patru brânci, şi stete acuma in doue picioare, şi a săgetatu pe hotarnicu, căt l’a scosu din lumea asta. Tufa aceea eră căpitanul neveduţilor, Ribonţu Roca, cum işi pusese crengi in cătărămile de la călcăe, de pe la urechi şi din spete pe pielea cea de lupu, care şi-o a mesteriat, după cum z zicea elu, că l’a inveţatu unu inţeleptu fugitu din Samodrachia. Vara punea şi elu şi venturaţii lui crengi verji in cătăramă, toamna crengi uscate, şi işi împleteau cununi din şomoioage de crengurele in plete, şi luau in dinţi şomoioage de frundă şi de oarbă. Aşa erau ca pădurea şi ca tufele, şi dedeau ochiul de minciună. Cănd eşau la luptă in brânci şi in cosoare la cămpu, atunci-şi lăsau pieile in tufe sau după copaci; şi dacă nu eşau bine din luptă, fugeau eară după copaci, şi căt ai bătutu in palme, eară s’au făcutu tufă, care jos in tufe, care sus in copaci. După Belzebum şi după Horea mergea Tunguz, celu cu falca mare, ce-i diceau cumplitul cumpliţilor, cu ceata lui de toporari de cei mai rei, cu piei de ursu, făcute fără mâneci. Apoi veneau Ciorsu strimbul şi Duba, cu cetele lor de săgetari, cu arcuri de coarne de bou. Alăturea cu ei venea Ciangu celu stăngaciu şi Bendegúz şchiopul, Urdungu celu reu, somnarea de Ciuba şi cu Oldur celu cu perul mare; apoi Ogur celu negru şi Ciutu celu minciunosu. Mergea şi Toncu celu ştirbu cu Tunu celu ce strigă tare, cu Zorumba celu mare la pumni, cu Turna celu colţatu, şi cu Atila celu chioru. Apoi venea Tizu şi Voicu cu Apur; apoi Bunda, Bolciu, Suharu, Taltuşu, Toroc şi Bosurca; apoi Zomor, Ribonţu, Ciupor, Zula, Turul şi Mogur; după ei Totar, Mamun şi Zadar. Toţi căte cu unu arcu făcutu din coarne de bou subsuori, cu tolbe cu săgeţi in spinare, cu topoare late la mănă, şi la brău căte cu unu inţăpătoru şi unu buzduganu căt capul lui Horea. După căpitani venea oastea cea mare; treizeci de sute de dontu-magori de cei rei, cu fălci turtite, cu ochi turbaţi, şi cu piei de lupu in spate, cu săgeţi, cu lănci şi cu topoare la mănă, şi cu cosoare la brău. Intr’o noapte s’au aşedatu neguri in calea magorilor, şi nici in fiori nu prea vedeau multu înainte. Atunci a vedutu Roca, mai marele nevăzuţilor, cum unu altu nevedutu, anume Cotunga, deodată numai — nu se vedea nicăiri, şi că a căzutu înainte in negură, şi nu i se vedeau, numai călcăele, şi a auditu, ca şi cum ar fi bătutu in apă cu palmele. Roca l’a prinsu de fluere in pripă, şi l’a pescuitu din apă, strigăndu: — Staţi! staţi, magorilor! că eră să se innece Cotunga. Acuma l’am pescuitu eu dintr’o apă. Atăta a vrutu să dică, dar n’a disu totu, şi a remasu cu gura căscată, pentrucă-i a sburatu in ea o pasere subţire cu pliscul de feru, şi cu creasta ascuţită şi oţelită. Şi Ribonţu Roca, mai marele sburătorilor, a sburatu in ceea lume. Cănd şi-au căscatu gurile de spaimă şi ceialalţi vănturaţi, au remasu şi din ei aşa, cu gurile căscate, pentrucă şi intre fălcile lor a sburatu căte o pasere cu pliscul şi creasta de oţelu. Altora le au sburatu paseri de acele la fălci, altora pe la cote, altora pe la TUHUTUM.