Cronica Sătmăreană, iulie-septembrie 1969 (Anul 2, nr. 424-503)
1969-08-02 / No. 453
Sîmbătă 2 august 1969 4 9 LITERARA0ART IS TIGVE ION RIGA C in tec de țară Drum de țară prin mine tăiat pulbere albă care mă strigă în cruce de vieți sub nucul rotat cu rădăcinile luminii se-nchină drum de țară lățit de stejar culcate totemuri pe trunchi de tintini cercu ore ne-mpreună iar coloanelor albe c-un ochi în bătrini drum de țară cu margini cerime cu brațele mele răsfrînte în vînt simetrie de vîrstă și rime foc dulce albul spațiului dit drum de țară drum de pară pașii mei în nopți te-nvie ochii-s orizont de ceară înspre inimi drept făclie Pătrar de veac coroană de-mplinire pe fruntea țării vîrsta mea rostită sudată-n rădăcini cu gest de tînăr mirp cu steagurile care în inimă-mi palpită amiaza care-n noi își spune vară pe romburi de coloană-n infinit și-n cale ne așterne ordinea solară cum ceru-i peste glie mereu un răsărit pătrar de veac cu ceruri înfrunzite în inimi și-n contururi planetare mulțimi de vise retrezite și lumi din noi intrate-n calendare CRONICA SATMÄR FINA Consemnări Numărul 3 al revistei „ARTA" consacră două pagini activității Cenaclului Uniunii Artiștilor Plastici din Satu Mare. Criticul de artă Olga Bușneag semnează un articol — „început de drum" — în care, după o incursiune în viața spirituală a orașului, se oprește asupra „falansterului" plasticienilor sătmăreni, unde găsește o „atmosferă cordială". In continuare semnatara punctează activitatea graficienilor Pauslovics, Cordea, Görgény Erdős, și a pictorilor Sasu, Pop dan și Mănescu, remarcînd seriozitatea cu care artiștii plasticieni sătmăreni își înscriu numele în aria artei autentice. Pe o altă pagină a revistei sunt reproduse 6 lucrări ale plasticienilor sătmăreni. Expoziției județene de artă populară, deschisă recent în sala de sport a Școlii profesionale de meserii Măiestrite costume populare, fermecătoare covoare, ceramica sobră de Vama constituie exponatele din Satu Mare. In fotografie, aspect din expoziție. putut, lutiliril Atelier Vasile Pavlovici Cu mare greutate am reușit să-i răpim graficianului Vasile Paulovici cîteva momente din timpul prețios, drămuit cu grijă în aceste zile, împărțit între atelier și alte preocupări intrinseci artei plastice. Ne-am oprit puțin la acea sferă a preocupărilor graficianului care vizează pregătirea sa pentru apropiata expoziție județeană de artă plastică, expoziție închinată de al X-lea Congres celui al partidului și celei de-a XXV-a aniversări a eliberării patriei. Am aflat astfel că Vasile Paulovici va participa la expoziție cu un ciclu format din patru lucrări intitulat „Omagiu". Prima — „Lupta" — evocă momentul crucial al eliberării patriei, la care participă militari, partizani, oșeni — o exprimare a unității de deal și de luptă a poporului, a frăției și certitudinii victoriei: „Sărbătoarea" — localizată Oaș — este o consecință în firească a manifestării bucuriei poporului stăpîn pe destine . „Construcție" — surprinde esența perioadei construcției socialiste ; lucrarea — localizată cu elemente specifice municipiului Satu Mare — e integrată peisajului național, prin prezența unor elemente luate din marile șantiere ale țării (Bicaz, Porțile de Fier). De fapt, tema construcției este mereu prezentă în lucrările graficianului însumînd peste 40 de lucrări de acest gen. Ultima lucrare a ciclului „Elogiu" — surprinde manifestarea fericirii generale, a prosperității, a unității poporului în jurul partidului. Ciclul constituie o frescă a sfertului de veac socialist din istoria patriei noastre. Lucrările sunt executate în tehnică mixtă, tuș colorat, tempera, acuarelă. De fapt ele continuă preocupări ale manifestate în graficianului lucrările precedentei expoziții județene de artă plastică. Am abordat apoi problema prezenței artistului în viața socială, problemă pe care graficianul o consideră ca tinînd de esența creației. „Artistul trebuie să rămînă mereu in mijlocul maselor, să le exprime gîndurile, idealurile, să creeze pentru ele ..." Dovadă este participarea — alături de graficianul Aurel Cordea — la lucrările de decorație la complexul „Dacia" (hotel, restaurant, braserie, cafenea, bar) căror proiecte le-am admiarat în atelier și le vedem materializîndu-se în construcția complexului. Cele de mai sus relevă preocupările artistului în atelier și în perimetrul social al municipiului. Prezența sa artistică este consemnată însă pe un plan mult mai larg. Astfel, actualmente, graficianul sătmărean Vasile Paulovici participă la o expoziție de grafică „Ex libris" din Polonia (singurul grafician care reprezintă țara) cu patru crări (fiind prezentat lacu fotografie și o lucrare în catalogul acesteia). Alte participări și le înscrie acum la o bienală de grafică — „Joan Miro" — din Barcelona — Spania, cit și la expoziția de grafică pentru tineret de la București. Cu despre perspective, amintim prezenta expoziție preconizată într-o de cenaclul U.A.P. Satu Mare la București, cit și organizarea unei expoziții personale în capitala țării. OVIDIU SUCIU VASILE PAVLOVICS: MUNICIPIU. Viața și opera marelui poet maghiar reprezintă poate cel mai expresiv în toată literatura universală o desăvîrșită chintesență de generozitate și ardere totală pentru cauza libertății și a izbînzii victorioase a republicii pe care o Slăvește și o definește „a lumii salvatoare". Și ca o încununare parcă a purității sale morale, a totalei sale dăruiri revoluționare destinul l-a ales pe el, poet între cei aleși, spre a-i împlini dorința exprimată vibrant de a muri pe cîmpul de luptă cu arma în mînă, pentru întronarea libertății: „Acolo-aș vrea să pier pe cîmp de luptă-n vuietul de fier," Sîngelemi tînăr să se scurgă-acolo"(...) „Să-mi fie-n groapa cea comună oasele aruncate," Alături de cei morți de mii de ori/ In numele tău — sfîntă — a lumii libertate!" La numai 26 de ani ai săi, poetul libertății, ostaș printre cei 2.600 ostași revoluționari, care țineau piept celor 16.000 de soldați țariști trimiși să înăbușe revoluția maghiară, cade eroic la Albești, lângă Sighișoara, la 31 iulie 1849, în vălmășagul bătăliei, așa cum își dorise. Născut în 1823 la Kiskörös (Pesta), viitorul poet militant a avut o viață care nu, i-a oferit prilejuri de răsfățare. Pribegește din fragedă tinerețe prin țară — în căutarea împlinirii primei lui pasiuni — de a deveni un mare actor — și astfel cunoaște realitățile tragice și revoltătoare din acea „Ungarie grotească și popească" despre care vorbește celălalt mare poet maghiar, Ady Endre. Lanțurile celor 12 milioane de iobagi din țară aveau să vestească profetic prin versurile mesianice și spiritul vizionar al lui Petőfi — încă cu mult înainte de 1848 — vuietul revoluției ce avea să vină: „Va fi întregul glob un mare codru/ Și regii-n codru, fiarele turbate' Și-i vom vîna și-om descărca într-înșii/ Cu furie armele încărcate./ Și-om scrie cu-al lor singe, împăcați:' Că prunci noi nu mai suntem, ci bărbați!“/ Anul 1848 cînd întreaga Europă a fost cuprinsă de flăcările revoluției — Petőfi atinge coardele celei mai ascuțite revolte indemnînd cu ardoare de tribun masele de oprimați la nimicirea celor mai mari dușmani ai libertății popoarelor: „Zadarnic sîngele-i vărsați, eroi,/ De nu zdrobiți coroana în noroi. S-ar ridica din nou cumplita fiară/ Și-ar trebui să -ncepem lupta iară.' Atîtea jertfe-n van să fie oare?/ — Trimiteți regii la spînzurătoare!"" Petőfi a avut o încredere nețărmurită în restul poeziei văzînd în ea, în primul rînd, rolul de transformatoare revoluționară a omenirii. Intr-o scrisoare către marele său prieten — poetul Arany János, își mărturisea credința: „Dacă poporul va fi stăpîn în poezie, nu o să fie departe clipa cînd va stăpini și în politică. • •) — lată țelul pe care trebuie să-l urmărească orice ființă generoasă, căreia i s-a urît să vadă cum milioane de oameni sînt martirizate pentru ca vreo cîteva mii să trîndăvească și să se desfete. Sus cu poporul, în iad cu aristocrația!". Conform aceleiași aspirații de comuniune a poporului cu poezia, prin urmare de sensibilizare a conștiinței maselor prin forța versului, Petőfi, scrie definindu-și așa ars poetica: „Nu-i case de palavre poezia" Pentru întorzonații guralivi,/ Aleșii pe-o sprinceană din saloane:" Mai mult e poezia! E-o clădire/ Deschisă orișicui vrea să se roage/ Cu un cuvînt, un templu-n care-i slobod/ Să intri în opinci și chiar desculț". („Poezia") sau: „Aleargă-ntr-un amurg al meu, aleargă,/ Și văi și stînci de vezi, în zbor te-nghite. Iar dacă-n cale ți s-a țin dușmanii/ Nu-i ocoli, sfărimă-i sub copite!" („Pegasul meu"). Ambele aceste poezii au fost scrise la Satu Mare, din Camus a cărui artă a izvorît înălțimea idealurilor pentru libertate și înfrățire între popoare, poezia lui Petőfi Sándor nu putea să nu se facă cunoscută și îmbrățișată și în rîndul popoarelor înrudite prin aceleași aspirații de luptă împotriva tiraniei și asupririi. Iată de ce în țara noastră opera poetului maghiar s-a bucurat de o sistematică răspîndire în traducerea unor poeți de notorietate ca Șt. O. Iosif, G. Coșbuc, O. Goga, iar în anii din urmă Eugen Jebeleanu. Explicind actul traducerii poeziilor militante ale lui Petőfi, Octavian Goga, notează pe marginea poeziei „Privighetori și ciocîrlii": „Am tradus aceste rînduri ale cîntărețului maghiar Petőfi, le-am dat în românește pentru că furtuna de patimi și nădejdi, care zbuciumă pe strunele acestui vestitor al neamului său, trebuie să găsească răsunet și în sufletele noastre cari așteaptă împlinirea acelorași așteptări". .. In aceste zile cînd comemorăm 120 de ani de la legendara și eroica moarte a poetului luptător, ne aplecăm cu pioșenie asupra figurii și operei luminoase a celui ce descinde din același filon și crez revoluționar cu Nicolae Bălcescu al nostru, împlinind astfel sfîșietoarea dorință a poetului: „De n-o să fiu la marea sărbătoare,/ Purtați-mă prieteni dragi, în gînduri" (...) „Strigați cu toți: „Republica trăiască!“/ O să aud, și pacea doar atuncea/ Și-n inima mea, blind o să-nfiorească“./ O. GRUMEZA m in 120 de ani de la moarte — rț ION VĂDAN Albele confesii Aud cum steagul fîlniie străbun Culorile de inimă fierbinte din spic de grîu, din ape, le adun, din sîngele spre creșteri înainte Coloane infinite sîntem noi Coborîtori din cioplitori de piatră purtăm în vene jertfe de eroi și dragoste pentru țărîna vatră. începători de zboruri verticale descătușăm în forme noi gîndirea , cu sentimente albe, siderale. Ne dăruim Partidului menirea. Iosif, zis și Joe, a refuzat în vara aceea să urce cu noi în munți cu toate că l-a rugat chiar Mazilu să ne însoțească și să renunțe la ideea de a rămîne singur la poale în șubredul adăpost pe care-l ridicasem cu cîțiva ani în urmă. Și Mazilu, o știam și noi, avea puterea să-l facă să-și schimbe hotărîrea sau avea puterea să rezolve într-alt mod impasul în care ajunsesem și care ne ținea imobilizați în vale de aproape o săptămînă, dar bănuim că atunci cînd Joe privind-o adine în ochi a început să-i zică: vreau vara asta pentru noi doi, Marilu, ea a întors capul căutînd aiurea cu privirea și nu în ochii lui, așa nicit Joe, cătrănit definitiv în refuzul său a sfîrșit prin a-i zice tare să-l auzim și noi, vreau vara asta pentru mine singur, aici, ca o insulă, plecați, nu pierdeți vremea. Ceea ce dovedea că nu mai era nimic de făcut și chiar nu mai era căci ultima speranță fusese Marilu. Ne-am împărțit atunci frățește conservele și pîinea. Joe a oprit mai multă hîrtie albă și creioane și din prag în vreme ce noi urcam, ne striga adio, adio Marilu, șoptea. Și Marilu fugea printre brazi rîzînd și fluturîndu-și copilăroasa pălărie de paie. Joe a rămas în vara aceea acolo în pădure pierdut și singur și nimeni nu s-a mai gîndit la el, poate dacă nu cumva Marilu în fiecare seară cînd cățărată pe creste privea melancolică în hăul prăpastiei, în care cineva fusese părăsit, uitat. Dar porneam mai departe, ea nu zicea și nici nu pomenea nimic, căuta numai spre seară ridicătura pe care să se urce și să stea ghemuită, tristă multă vreme. Bănuim că atunci se întoarce cu gîndul acolo jos la Joe ... » Efectiv însă cu toții ne-am întors tîrziu de tot, prin septembrie. Era deja frig, ploua mărunt și ningea și nu mai credeam să-l găsim pe Joe la cabană. Insă el ne aștepta exact în locul care-l părăsisem, adică în pragul clăindirii de lemn, țeapăn, tras la față și bărbos. „Hello!" i-am strigat și el ne-a făcut prietenos cu mina. Un fum ademenitor ieșea din cabană, ne închipuiam că pregătise focul pentru întoarcerea noastră, dar încăperea era umedă, înghețată și-l vedeam pe Joe strîngîndu-și hîrtiile răvășite intr-un colț și dîndu-le foc. Ne-am apropiat atunci de vatră cu mîinile întinse să ne încălzim la dogoarea hîrtiilor mîzgălite de Joe o vară întreagă. Și ne zise Joe: învălmășite miresme în părul tău, atunei în ultima toamnă petrecută pe insulă. Iar noi o priveam pe Marilu cum plînge în pumni pe patul tare acoperit cu o pătură veche și Căci știam "Totul și înțelegeam, aspră: „Oprește-te, striga ea printre sughițuri. Taci, nu da foc!" Iasă Joe din colțul său ridica flăcările pînă în tavan rîzînd, zgribuliți de frig urcam în port, în urma noastră ardea barca, ce trist sfîrșit de spectacol ne ziceam și nu întorceam capul să privim îndelung arderea corăbiilor, părăsite, cu umerii plecați pășeam tăcuți și nu mai auzeam cum strigă mut catargele aruncîndu-se în mare. In larg ardeau corăbii, răzlețe focuri se mistuiau încet și niciodată, o, Marilu, cu barca nu vei pluti, reîntoarcere imposibilă ... Și niciodată, o, Marilu șoptea Joe. Și-am ieșit proptind bine ușa în urma noastră. Ploua mărunt și rece, soarele murise înghițit de zare, prin ploaia ce ne-nvăluia ne strecuram zgribuliți spre acoperișurile joase ale orașului și ajunși așa departe, zicea Joe, cu ultima toamnă trecută prin noi să ne căutăm cu înfrigurare mîinile, da mîinile noastre îmghețate, reci se vor înlănțuite, să ni le strîngem așadar, Mazilu, dureros de tare pe ulicioarele întortochiate ale acelui orășel din depărtare. Să înaintăm frumos încolonați, de o parte tu, de cealaltă eu, în spate prietenii, cuminți și sobri, evlavioși și cu făclii în mîini. Să fii împodobită-n alb, mireasă prevestind zăpezile ce vor veni și vidul dintre noi să se destrame, prin încleștarea dureroasă a degetelor noastre. „Nu uita totuși importanța buchetului de mireasă", a zis atunci surpinzător Mazilu. „Dar n-a fost vorba niciodată de flori acolo sus", am strigat noi căutînd degeaba pe marginea de șanțuri o petală. „Mai avem orașul în față. Sîntem flori întotdeauna ..." Și alergam grăbiți spre porțile lui, încovoiați sub greutatea rucsacurilor goale. Dar am ajuns din nou prea tîrziu, florăriile toate își goliseră vitrinele, înnebunitor de trist era să vezi rafturile acele prădate, orașul întreg prădat de flori. Și singur vîntul aducea miresme dintr-un trecut nu prea îndepărtat, dar asta Joe, îi ziceam, nu schimbă cu nimic sărăcia in flori a ceasului de față. Oh, Mazilu, buchetul tău de mireasă a fost veștejit de mult în insulă și avem acum cu toții amintirea parfumurilor rare ce vă prisosiseră cîndva. Și-am coborît în stradă triști și de-atîta tristețe am început să plîngem, plîngînd călcam pe asfaltul ud al străzii, simțeam sub tălpi grămezi de flori arzînd și nici unul n-a întins mina să ridice un lujer, înaintam răzleți de-a lungul străzii, ce trist sfîrșit de spectacol ne ziceam, ce trist ... Și-a început din nou să ningă, să ningă abundent cu fulgi enorm de mari și denși: zăpada ne acoperea bogată, odihnitoare și-a fost atunci ca o cortină lăsată peste fierbințeala unei veri. Călcam pe flori Schiță de VASILE SĂLĂJAN