Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)

1970-03-28 / nr. 13

CRONICA jurnal ACELEAȘI MĂȘTI »» » Și-a ocupat locul, locul înscris pe bilet, singurul liber, apoi, dacă îmi amintesc bine, ne-a cercetat pe rînd, pe toți care călătoreau în compartimentul acela și ni­meni n-a mai vorbit. Bărbatul care tocmai atunci înce­puse să-și aducă aminte toate glumele a ieșit pe culoar să fumeze, iar ceilalți (adică și ea) n-au mai avut altceva de făcut decît să cerceteze la rîndul lor, cu ochii, femeia care îi redusese la tăcere prin tăcerea ei, prin privirea ei, dar mai ales prin doliul ce-l purta, un doliu proaspăt, mirosind încă o ceară și pămînt. Părea foarte tînără și foarte sănătoasă și culoarea asta nesuferită, amestecată cu galbenul părului ei despletit, nu i se potrivea de loc. Nu știu dacă ceilalți au mai avut timp pentru asemenea gînd, pentru că toți au adormit repede, s-au retras în colțurile lor, s-au retras în ei și au adormit. Nimeni nu s-a mișcat, nimeni n-a întrebat „Cine-i ?"—, cînd femeia a izbucnit în plîns. Și-au deschis ochii toropiți de somn, de plictiseală, de iritare sau de toate la un loc, o singură dată sau de cîteva ori, apoi și i-au închis. Femeia a con­tinuat să plîngă, fără nici un suspin, fără nimic ce i-ar fi putut deranja pe ceilalți. Cred că regreta că și a scă­pat primul hohot, cel care le-a deschis ochii celorlalți, că a intrat acolo, că n­-a rămas pe culoar să plângă în voie. Lacrimile îi­ curgeau pe obrajii ei sănătoși și ea le culegea cu mișcări repezi, furișate, într-o batistă. Cei­lalți, absolut toți, cred că deveniseră nervoși pentru că ar fi dorit să-și petreacă altfel aceste ore de navetă, de călătorie de serviciu sau de plăcere. Stupide gînduri mai încercam și eu, eu care eram ca și ceilalți! Doar gîn­­durile mă deosebeau de ei, sau poate nici atît. Era o țesătură livrescă, se învîrtea mai ales în jurul cioba­nului din „Miorița", paginile se îndepărtau și reveneau mereu altele și altele, tot ce se nimerea atunci. Era de fapt, acum îmi dau seama, un fel de a umple timpul, pentru că despre fatalitatea morții, despre finalul omu­lui în general, acel final cumplit s-au scris mări de hîrtie, umplută cu revoltă sau cu resemnare, sau cu nimic. Totul este speculație, îmi zic acum, femeia asta a plîns și acum o sută, o mie, acum două mii de ani, exact la fel. Nimic nu s-a adăugat, lucrurile au fost spuse doar mai frumos despre lacrimile celor în cauză, despre indiferența celor din jur, și apoi despre uitare, despre acest proces de regene­rare, de speranță, de putință de a exista, de-a mai rîde după сi-ai plîns, în sfirșit, de-a continua ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Și totuși atunci, îmi amintesc cu rușine de mine, de ceilalți, nimeni n-a întrebat — : „Cine-i ? ” — și dacă da, dacă ar fi întrebat, dacă s-ar fi repetat acele cuvinte de circumstanță, ar fi folosit la ceva ? Mi-am amintit-o pe femeia aceea din nimic, de la un fapt mă­runt, de la o vorbă sau de la un gest, de la ceva care nu pot să-mi dau seama. Și ea a adus apoi urletele unor apa­rate de radio, pe niște tineri care treceau ca tranzistoa­­rele atîrnate pe umăr, prin fața unui bloc în care o femeie plîngea exact ca cea din tren... Și poate ar fi adus și altceva, alte imagini mult mai îndepărtate, mai prăfuite, mai de necrezut, dacă n-aș fi ieșit afară în stradă, în to­rentul de oameni. Cel care a spus în ultima sa clipă , lu­mina ! — mi se pare că n-a făcut decît un gest de teatru, că n-a fost decît tot o mască și nimic altceva. Și înaintea lui și după el au fost nenumărate asemenea gesturi. Se vor mai fi. Aici, în acest punct, masca nu ascunde altceva decît frica și nu poate fi în nici un fel condamnată. Masca aceea mi se pare că se purta în acel compartiment în care plîngea o femeie îndoliată. Ce mă mai dezgustă, acum, este faptul că toți o purtăm la fel, că nici un zid, nici o undă de altceva nu se putea citi pe măștile celor retrași în ei, somnoroși, plictisiți, și mai ales eu, cu care mi-a dat sea­ma dar n-am putut decît să fac ceea ce făceau ceilalți. Așa îmi închipui că, acolo, numai eu mi-am dat seama, con­tinui să cred, deși știu că greșesc. Aici însă, în acest rînd, știu însă că nu mai greșesc , nu rămîne decît realitatea, exact așa cum este­­ restul, speculație care poate fi spus oricît de frumos, dar nu încălzește nimic, nu ameliorează nimic. CORNEUU ȘTEFANACHE £ XIG t M­ . Din dorința de a se situa „mai aproape de problemele actualității. . revista «Steaua“ (nr. 1)« inaugurează o serie de convorbiri privind desti­nul unei publicații literare lunare. Propunându-și dinamitarea șabloane­lor, dacă nu a sumarelor tip, parti­cipanții la discuție (Aurel Rău, Mir­­cea Tomuș, Virgil Ardeleanu, Victor Felea, Leonida Neamțu, D. R. Po­pescu), se arată preocupați, intre al­tele, de sporirea exigenței în selec­tarea materialelor propuse spre pu­blicare. Pentru că, se înțelege, există și scriitori­­ de mina a cinsprezecea care apar în Steaua și care... n-ar tre­bui să apară“. E ciudat însă că în a­­celași număr, alături de această hotă­­rită luare de atitudine împotriva me­diocrității, își mai fac încă simțită prezența acei colaboratori care nu corespund valoric exigențelor din cronicile literare. In „Mitul vieții“, de pildă, Dimitrie Danciu continuă să sîngereze „pe colina vieții", în versuri dezarmant, de plate, fluturînd însă neobosit steaguri sub galaxii „pînă cînd I Te-nvăluie amurgu-n ceață", în timp ce Monica Pillat (Proorocire) tresare în somn „sim­țind / Că mă privește cineva / Și-n întuneric bubuind, / Cumplită inima-mi bătea“. La același nivel se află o evocare a profesorului Perpessicius făcută de Emil Botiș, sau articolul despre Uni­rea Principatelor, prilej de înșiruire anostă a cîtorva idei arhicunoscute. Modestă, scrisă fără nerv, rămîne rubrica de „mențiuni și opinii", ca și aceea a recenziilor. Pe cînd „efor­tul comun", de care vorbea redacția, pentru îngrădirea superficialității ? E­X­A­G­E­R­A­R ! Subscriem cu convingere la pasajul din articolul „Nevoia de sentiment“ („Contemporanul* nr. 12/1970), în care se afirmă : Publicului „ii spun prea puțin performanțele care-i apar omului de meserie ca importante , el nu se încălzește în pseudo-disputa „primatul textului — primatul regiei", nu-și ia drept argument reteatrali­­zarea sau „noul realism“, nu-și face probleme din moda decorului „în­chis" sau „deschis", din factura cos­tumelor, din desenul mișcării — de­cît dacă acestea izbutesc să-i rele­­veze un sens care să-l emoționeze“. Mai puțin convinși aderăm însă la pasajul următor, în care se absolu­tizează, după părerea noastră, în mod nejustificat, opinia potrivit căreia : „ceea­­ ce pretinde, însă, fără excep­ție, (publicul n.n.) din partea spec­tacolului este vibrația care să-i dea viață, acel ceva care să fie lanț și energie de combustie , sentimentul. El dorește nu să ia act de o com­poziție artistică dată indiferentă la privitor și la lumea lui în transfor­mare, are nevoie de emoția unui act­ pasionat, care-1 privește". E vorba de fapt, nu de sentiment, ci de sensibilizare . Altfel riscăm să anulăm dintr-un condei cuceriri ale artei contemporane, a cărei arie de percepție s-a lărgit în secolul nostru, considerabil i altfel ar fi de neînțe­les adeziunea spectatorului la spec­tacole atît de diverse, cum ar fi „Scaunele* de Eugen Ionescu, „D-ale Carnavalului“ de Caragiale, „Nepotul lui Rameau* de Diderot, „Becket“ de Anouilh ș.a. Un act pasionat este, de pildă, sen­sibilizarea unor idei ! Exagerările modernizărilor nu tre­buie, în nici un caz, combătute prin alte exagerări, care ne aruncă îna­intea premierei cu „Nora” lui Ibsen. După care teatrul n-a stat pe ioc. MNIRI REGIZORI Grupate într-un micro-festival ad­­hoc, pentru presă, cele patru spec­tacole realizate la „Studioul tînăru­­lui regizor" de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri" au impus încă o dată — parcă mai pregnant — va­loarea inițiativei directorului Corne­­liu Sturzu de a fi pus scenele tea­trului la dispoziția studenților din ultimul an (clasa de regie a prof. Ion Olteanu) pentru spectacolele lor „de diplomă“. Am revăzut cu real interes „Inun­dația" lui Teodor Mazilu (regia Gh. Teașcă), „Pescărușul“ lui Cehov (re­gia Cătălina Buzoianu), „Visul“ lui Stelian Baboi (regia Cătălin Naum) și „Pelicanul" lui Strindberg (regia George Rada) și ne-am dat seama de relativa unitate de stil și concep­ție asupra artei spectacolului pe care o promovează elevii lui Ion Oltea­nu. Desigur o diversificare și o mai pregnantă conturare a unor perso­nalități distincte se vor impune, în fiecare caz în parte, după ce actu­alii studenți vor deveni profesioniști cu un anumit stagiu. Important este acum, pentru ei, lucrul pe care l-au efectuat cu un colectiv de actori de înaltă profesionalitate, din care am cita­t: Adina Popa, Violeta Popes­­cu, Cornelia Gheorghiu, Ion Lascăr, Ion Schimbischi, Virginia Ra­cHi, (Pes­­cărușul), Sergiu Tudose (Pelicanul), Carmen Barbu și Valeriu Burlacu­ (Inundația). „Studioul tînărului regizor“ a in­trat în conștiința publicului, ceea ce presupune continua lui întărire și diversificare. Poate că pentru sta­giunea viitoare ar fi indWt să fie invitat­ să lucreze aici studenții altei clase de renie de la I . T.C.­­a lui Radu Pencuulescu, de nildăl. Oricum, infuzia de tinerețe, de națională cău­tare a prins bine vieții teatrale ie­șene, chiar dacă asupra unora din­tre spectacole pot fi purtate înde­lungi discuții pro și contra. Ceea ce e firesc și necesar. O FI LOGIC? Presa centrală din 15 martie crt. a anunțat apariția volumului „Schița unei logici naturale­” de Petre Bo­­tezatu, (Editura Științifică). Precizăm sursa pentru că la Iași cartea încă n-a reușit să ajungă în librării. Adresîndu-ne autorului, primim răs­punsul : — A apărut, în adevăr, dar eu n-am reușit să am un exemplar. — Ați aflat tot din ziare ? — Nu, am pus mîna pe volum, deci am constatat că există (defor­­mație de logician 1) dar era deja cum­părat de altcineva așa că... La stan­dul de cărți organizat cu prilejul Colocviului național studențesc au fost aduse de la București 10 exem­plare din cartea mea. Dar stocul s-a epuizat repede așa că n-am ajuns să cumpăr nici unul. Dară aflați că a sosit în librării, la Iași, dați-mi un telefon, toate reușesc să intru în posesia cărții, așa din curiozitate de autor. Pînă azi, 28 martie, librarii ieșeni nu cunosc nimic în această proble­mă. N­­ruaăm pe autor să aibă... puțintică răbdare. O fi logic sau nu, aceasta-i situația. ORIZONT Ion Dumitrescu încearcă să recons­tituie „orizontul filozofic al operei lui Lucian Blaga" („Limbă și litera­tură", XXII, 1969, p. 81—88), inten­ție lăudabilă dacă rezultatele ar fi cele scontate. Cu mijloace rudimen­tare, cercetătorul invocă toate ideile cunoscute despre poet și filozof, fără să aducă nimic original, decît ex­presii de o platitudine alarmantă : „importante poezii“, „splendide ima­gini", „stihuri fără rimă, se trans­forma în cugetări scinteielor expri­mate" ; fantezia uimitoare a lui Bla­ga“ e „năvalnic joc iscoditor". Ar­ticolul are pretenția, anunțată de la început, de a analiza „întregul sis­tem filozofic" al poetului, dar, în realitate, Ion Dumitrescu îl bana­lizează și-l deformează fără să reu­șească să-i pătrundă esența. Orizon­tul spiritual al creației lui Lucian Blaga nu poate fi coborît la o sche­mă, nici comentat într-un limbaj arid, convențional. O judecată de valoare despre un mare poet și filozof nu poate să aibă decît costumația... va­lorii reale.. N. IRIMESCU AXIONOV CONFIRMA 11 cunoșteam pe Vasili Axionov ca autor al unui roman ce a făcut o anume vîlvă la apariție, un ro­man care trăda totuși tinerețea scri­itorului și reflecta frămîntările și problemele unei întregi generații . Colegii. 11 regăsim acum, prin in­termediul Secolului 20 (nr. 10), ca un prozator matur, ce se confirmă în chip strălucit . Supranormativa, nuvelă cu exagerări și vise ni se pare a fi o proză de excepție, iar Axionov va deveni, cu siguranță, unul din numele de largă circulație ale literaturii contemporane. Ceea ce surprinde în această nuvelă este perfecta îngemănare a realului cu fantasticul, trecerea, realizată cu o mînă de maestru, de la notația rea­listă, crudă și mordantă, la visul capricios sau simbolic. Axionov e un prozator eminamente modern, ca­pabil să facă să alterneze proza strict obiectivă cu o incoerență a „noului roman" sau chiar cu reușite (și parodice...) acrobații grafice. Iro­nia autorului e necruțătoare, el are un ascuțit simț al ridicolului. Își urmărește personajele, cu o indife­rență mimată și cu atît mai feroce, în situațiile cele mai rizibile. Fi­nalul cade de aceea surprinzător, trădînd un lirism pînă atunci repri­mat și o amărăciune mocnită. Nu­vela este exemplară în ceea ce pri­­­­vește cura­jul afirmării adevărului total, fidelitatea față de realismul necruțător și lipsit de prejudecăți. Sugestivă și adeseori de-a dreptul savuroasă este tălmăcirea datorată Ane­tei N­­ie și lui Ioanichie Olteanu. AL. C. COLOCVIU NAȚIONAL STUDENȚESC Colocviul național studențesc des­fășurat în centrul universitar Iași, în zilele de 21 și 22 martie a.c., prin­ semnificația dezbaterilor sale, s-a de­finit deopotrivă ca un fapt de cul­tură și ca un eveniment politic. In­­scriidu-se pe linia unor manifestări similare din anul trecut — simpozi­oanele de la Cluj și București, — co­locvial, organizat sub egida Comi­tetului executiv al U.R.S.R., a con­ferit o nouă dimensiune preocupă­rilor tineretului universitar de înțe­­legere a profilului său intelectual în­ lumina documentelor celui de al X-lea Congres, ca act de activă angajare a gândirii și atitudinii social-politice în însușirea profundă a principiilor marxism-leninismului, principii pe ca­re se fundamentează în mod creator politica generală internă și externă a partidului nostru ca operă de fău­rire a societății socialiste multilate­ral dezvoltate. La dezbaterile colocviului au parti­cipat tovarășul Ion Iliescu, membru supleant al Comitetului executiv al C.C. al P.C.R., prim secretar al Co­mitetului Central al U T.C., ministru pentru problemele tineretului, Miti Dobrescu, membru supleant al Comi­tetului executiv al C.C. al P.C.R., prim secretar al Comitetului județean­­de partid Iași, Mircea Malița, minis­trul învățămîntului, activiști de par­tid și de stat care lucrează în do­meniul învățămîntului, rectori ai ins­tituțiilor de învățămîn­i superior ie­șene, cadre didactice universitare. Tema colocviului —• „Rolul filozo­fiei marxiste și a culturii umaniste în formarea viitorului specialist" — a circumscris dezbaterile în orizontul dezideratului precizat de către secre­tarul general al Partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, acela al perfec­ționării continue a relațiilor sociale ca împletire organică a muncii crea­toare, a înaltei competențe profesio­nale, a spiritului de echitate și drep­tate deplină, context al cărui uni­tate de conținut profesional, cultural, ideologic și politic dă măsură însăși trăsăturii fundamentale a personali­tății specialistului ca participant con­știent în геартатеа imperativelor ri­dicate de edificarea socialistă a pa­triei. Plecînd de la elementele de princi­piu ale temei, referatele prezentate de colectivele de studenți din cen­trele universitare București și Iași și de către Comitetul executiv U.R.S.R., cit și participările la dez­ab­bateri ale studenților și cadrelor di­dactice, într-un consens unanim, au relevat ideea esențială că odată cu pregătirea de specialitate pe care o asigură obiectele de studii specifice diferitelor profesii, este absolut ne­cesară pregătirea filozofică, singura capabilă să realizeze în personali­tatea intelectualului sinteza dintre concepția despre lume, metodologia de cercetare, criteriul de discernere a valorilor și obțiunea social-politică, sinteză generatoare de activitate mi­litantă angajată valoric și de auten­tic umanism concret. A fost subliniată pregnant­ă ideea conștiinței speciali­tății și, în legătură cu aceasta, con­ceptul de angajare socială, înaltă di­mensiune a viitorului specialist care, conștient de sensul profesiei sale, în raport cu imperativele majore ale societății pentru domeniile economiei, științei și culturii, nu poate fi con­ceput decît ca intelectual de inte­grală personalitate. Filozofia marxistă, așa cum au dezvăluit discuțiile, prin funcțiile sale științifică, ideologică și umanistă, predată adecvat la spe­cificul­ facultăților nefilozofice, în corelație cu valorile culturii umaniste, contribuie la desăvîrșirea acestui profil al intelectualului ca specialist și ca cetățean militant, socialmente angajat. Vignetele din acest număr : V. NAȘCU S SEI LA MICROFONUL LUI IACOBAN Un confrate bucureștean mai mult decît serios îmi relata, a­­cum cîțiva ani, un pitoresc e­­pisod la care a fost martor . Ispitit să ia un interviu jucă­torilor unei echipe din Capi­tală, reîntorși de la un meci­­ susținut la Bologna, a pus, la un moment dat, o întrebare fi­rească, care a sfîrșit prin a a­­părea dezarmantă pentru nai­vul reporter.­­ Dar despre peisajul ita­lian, pe care l-ați admirat, ce puteți să-mi spuneți, fiindcă, dacă nu mă înșel, ați călătorit cu trenul vreo șase ore ? Cîțiva "băieți" veseli și-au dat cu coatele și au admis cu­ candoare : — Păi, ce să vă spunem ? N-am prea avut timp de așa ceva, fiindcă noi jucam șeptic... Dar să părăsim anecdota (care ar face deliciul lui Fănuș Neagu) și să trecem la împre­jurarea care ne-a evocat-o. E vorba de o carte. Fiindcă se mai tipăresc totuși și cărți des­pre sport, în jurul cărora se păstrează tăcerea de aur. Mircea Radu Iacoban, Cu mi­crofonul în buzunar, nu-și pro­pune și nici nu poate să aco­pere total cele cîteva goluri din imaginația și curiozitatea unor sportivi, cu toate că au­torul ne asigură, in prefață, că însemnările sale de călătorie „se vor un mic ghid și o mare invitație la curiozitate vie, ac­tivă și constructivă, adresată mai ales generațiilor de per­formeri ...". E adevărat, în cartea lui Ia­coban e vorba și de cerul I­­taliei, și de „Scala“ din Milano, și de puțină istorie în legă­tură cu insula Rhodos, și de fotbaliștii cehi și bulgari, și de Mexic, și de peripețiile turistu­lui, și de metroul Moscovei, și de elvețianul liniștit, și de lagărul de tristă amintire de la Auschwitz și chiar de „Pi­ticul“. Inșiruindu-le aici (și o­­mițînd, firește, alte episoade) n-am spus, de fapt, încă nimic, fiindcă Iacoban, care este cînd liric, cînd caustic, întotdeauna însă un om cu aprecieri con­trolate, nu poate fi „povestit“. Totul e firesc și plin de inedit, iar lectura — atît de captivan­tă, nncit e greu să faci de­marcația între posesorul micro­fonului și scriitorul dinamic, plin de neastîmpăr care pre­gătește o „mască în plus", vo­iajează în raport direct pro­porțional cu ce așterne pe hîr­tie (acum, de pildă, se află în Suedia și așa se și explică ...locul temporar vacant la această rubrică !), corectează șparți­l prezent în publicistica zilnică, iar în timpul liber, pes­­cuiește, prezintă studii de spe­cialitate pe tema „cămilelor" și scrie, bineînțeles, teatru (una din piesele sale cunoaște în prezent, un binemeritat succes la Naționalul din Iași). Cu microfonul în buzunar­e, indiscutabil, o excelentă ple­doarie pentru redescoperirea sportului și a frumuseții sale, prea adesea jignite, nu re­chizitoriu, dacă vreți, împotri­va convențiilor osificate și a exercițiilor abia corecte și în­ghețate care aplatizează spiri­tul (vezi eseul despre trans­misiile la radio), o reușită în­­încercare de a se demonstra viabilitatea unei literaturi des­pre sport sau sportive (cu toa­tă repetata cochetărie a lui M.R.I. despre pretinsul „nespe­­cialist" cu care ar vrea să se identifice). Fraza e nepoticnită, penița e fără seamă, notația­­— inteligentă, iar metafora — adesea scînteietoare. In epoca celor 1.100.000 de limuzine înregistrate la Milano, respiră din paginile cărții vo­luptatea călătorului „pe jos" care descoperă, aproape mirat, lumini nebănuite și umbre ine­vitabile puse în pagini de au­tentic jurnal de drum bakon­­skyan. Mai există în această mobilitate a spiritului lui Ia­coban o tentativă de a pre­zenta fotbalul fără fard și zor­zoane, fotbalul cu frumusețile și ridurile sale, așa cum, de altfel, este și viața. Tocmai de aceea, Cu micro­fonul în buzunar ucide, pe cale literară, suficiența țepoasă și invită, eventual, la reflecție - inclusiv în cazul acelor fotba­liști, puțini cîți vor fi fiind care, călătorind cu trenul șase ore... I. ȘTIftU Deși apărută în editura C.N.E.F.S., ultimul volum al lui

Next