Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)
1970-03-28 / nr. 13
CRONICA jurnal ACELEAȘI MĂȘTI »» » Și-a ocupat locul, locul înscris pe bilet, singurul liber, apoi, dacă îmi amintesc bine, ne-a cercetat pe rînd, pe toți care călătoreau în compartimentul acela și nimeni n-a mai vorbit. Bărbatul care tocmai atunci începuse să-și aducă aminte toate glumele a ieșit pe culoar să fumeze, iar ceilalți (adică și ea) n-au mai avut altceva de făcut decît să cerceteze la rîndul lor, cu ochii, femeia care îi redusese la tăcere prin tăcerea ei, prin privirea ei, dar mai ales prin doliul ce-l purta, un doliu proaspăt, mirosind încă o ceară și pămînt. Părea foarte tînără și foarte sănătoasă și culoarea asta nesuferită, amestecată cu galbenul părului ei despletit, nu i se potrivea de loc. Nu știu dacă ceilalți au mai avut timp pentru asemenea gînd, pentru că toți au adormit repede, s-au retras în colțurile lor, s-au retras în ei și au adormit. Nimeni nu s-a mișcat, nimeni n-a întrebat „Cine-i ?"—, cînd femeia a izbucnit în plîns. Și-au deschis ochii toropiți de somn, de plictiseală, de iritare sau de toate la un loc, o singură dată sau de cîteva ori, apoi și i-au închis. Femeia a continuat să plîngă, fără nici un suspin, fără nimic ce i-ar fi putut deranja pe ceilalți. Cred că regreta că și a scăpat primul hohot, cel care le-a deschis ochii celorlalți, că a intrat acolo, că n-a rămas pe culoar să plângă în voie. Lacrimile îi curgeau pe obrajii ei sănătoși și ea le culegea cu mișcări repezi, furișate, într-o batistă. Ceilalți, absolut toți, cred că deveniseră nervoși pentru că ar fi dorit să-și petreacă altfel aceste ore de navetă, de călătorie de serviciu sau de plăcere. Stupide gînduri mai încercam și eu, eu care eram ca și ceilalți! Doar gîndurile mă deosebeau de ei, sau poate nici atît. Era o țesătură livrescă, se învîrtea mai ales în jurul ciobanului din „Miorița", paginile se îndepărtau și reveneau mereu altele și altele, tot ce se nimerea atunci. Era de fapt, acum îmi dau seama, un fel de a umple timpul, pentru că despre fatalitatea morții, despre finalul omului în general, acel final cumplit s-au scris mări de hîrtie, umplută cu revoltă sau cu resemnare, sau cu nimic. Totul este speculație, îmi zic acum, femeia asta a plîns și acum o sută, o mie, acum două mii de ani, exact la fel. Nimic nu s-a adăugat, lucrurile au fost spuse doar mai frumos despre lacrimile celor în cauză, despre indiferența celor din jur, și apoi despre uitare, despre acest proces de regenerare, de speranță, de putință de a exista, de-a mai rîde după сi-ai plîns, în sfirșit, de-a continua ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Și totuși atunci, îmi amintesc cu rușine de mine, de ceilalți, nimeni n-a întrebat — : „Cine-i ? ” — și dacă da, dacă ar fi întrebat, dacă s-ar fi repetat acele cuvinte de circumstanță, ar fi folosit la ceva ? Mi-am amintit-o pe femeia aceea din nimic, de la un fapt mărunt, de la o vorbă sau de la un gest, de la ceva care nu pot să-mi dau seama. Și ea a adus apoi urletele unor aparate de radio, pe niște tineri care treceau ca tranzistoarele atîrnate pe umăr, prin fața unui bloc în care o femeie plîngea exact ca cea din tren... Și poate ar fi adus și altceva, alte imagini mult mai îndepărtate, mai prăfuite, mai de necrezut, dacă n-aș fi ieșit afară în stradă, în torentul de oameni. Cel care a spus în ultima sa clipă , lumina ! — mi se pare că n-a făcut decît un gest de teatru, că n-a fost decît tot o mască și nimic altceva. Și înaintea lui și după el au fost nenumărate asemenea gesturi. Se vor mai fi. Aici, în acest punct, masca nu ascunde altceva decît frica și nu poate fi în nici un fel condamnată. Masca aceea mi se pare că se purta în acel compartiment în care plîngea o femeie îndoliată. Ce mă mai dezgustă, acum, este faptul că toți o purtăm la fel, că nici un zid, nici o undă de altceva nu se putea citi pe măștile celor retrași în ei, somnoroși, plictisiți, și mai ales eu, cu care mi-a dat seama dar n-am putut decît să fac ceea ce făceau ceilalți. Așa îmi închipui că, acolo, numai eu mi-am dat seama, continui să cred, deși știu că greșesc. Aici însă, în acest rînd, știu însă că nu mai greșesc , nu rămîne decît realitatea, exact așa cum este restul, speculație care poate fi spus oricît de frumos, dar nu încălzește nimic, nu ameliorează nimic. CORNEUU ȘTEFANACHE £ XIG t M . Din dorința de a se situa „mai aproape de problemele actualității. . revista «Steaua“ (nr. 1)« inaugurează o serie de convorbiri privind destinul unei publicații literare lunare. Propunându-și dinamitarea șabloanelor, dacă nu a sumarelor tip, participanții la discuție (Aurel Rău, Mircea Tomuș, Virgil Ardeleanu, Victor Felea, Leonida Neamțu, D. R. Popescu), se arată preocupați, intre altele, de sporirea exigenței în selectarea materialelor propuse spre publicare. Pentru că, se înțelege, există și scriitori de mina a cinsprezecea care apar în Steaua și care... n-ar trebui să apară“. E ciudat însă că în același număr, alături de această hotărită luare de atitudine împotriva mediocrității, își mai fac încă simțită prezența acei colaboratori care nu corespund valoric exigențelor din cronicile literare. In „Mitul vieții“, de pildă, Dimitrie Danciu continuă să sîngereze „pe colina vieții", în versuri dezarmant, de plate, fluturînd însă neobosit steaguri sub galaxii „pînă cînd I Te-nvăluie amurgu-n ceață", în timp ce Monica Pillat (Proorocire) tresare în somn „simțind / Că mă privește cineva / Și-n întuneric bubuind, / Cumplită inima-mi bătea“. La același nivel se află o evocare a profesorului Perpessicius făcută de Emil Botiș, sau articolul despre Unirea Principatelor, prilej de înșiruire anostă a cîtorva idei arhicunoscute. Modestă, scrisă fără nerv, rămîne rubrica de „mențiuni și opinii", ca și aceea a recenziilor. Pe cînd „efortul comun", de care vorbea redacția, pentru îngrădirea superficialității ? EXAGERAR ! Subscriem cu convingere la pasajul din articolul „Nevoia de sentiment“ („Contemporanul* nr. 12/1970), în care se afirmă : Publicului „ii spun prea puțin performanțele care-i apar omului de meserie ca importante , el nu se încălzește în pseudo-disputa „primatul textului — primatul regiei", nu-și ia drept argument reteatralizarea sau „noul realism“, nu-și face probleme din moda decorului „închis" sau „deschis", din factura costumelor, din desenul mișcării — decît dacă acestea izbutesc să-i releveze un sens care să-l emoționeze“. Mai puțin convinși aderăm însă la pasajul următor, în care se absolutizează, după părerea noastră, în mod nejustificat, opinia potrivit căreia : „ceea ce pretinde, însă, fără excepție, (publicul n.n.) din partea spectacolului este vibrația care să-i dea viață, acel ceva care să fie lanț și energie de combustie , sentimentul. El dorește nu să ia act de o compoziție artistică dată indiferentă la privitor și la lumea lui în transformare, are nevoie de emoția unui act pasionat, care-1 privește". E vorba de fapt, nu de sentiment, ci de sensibilizare . Altfel riscăm să anulăm dintr-un condei cuceriri ale artei contemporane, a cărei arie de percepție s-a lărgit în secolul nostru, considerabil i altfel ar fi de neînțeles adeziunea spectatorului la spectacole atît de diverse, cum ar fi „Scaunele* de Eugen Ionescu, „D-ale Carnavalului“ de Caragiale, „Nepotul lui Rameau* de Diderot, „Becket“ de Anouilh ș.a. Un act pasionat este, de pildă, sensibilizarea unor idei ! Exagerările modernizărilor nu trebuie, în nici un caz, combătute prin alte exagerări, care ne aruncă înaintea premierei cu „Nora” lui Ibsen. După care teatrul n-a stat pe ioc. MNIRI REGIZORI Grupate într-un micro-festival adhoc, pentru presă, cele patru spectacole realizate la „Studioul tînărului regizor" de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri" au impus încă o dată — parcă mai pregnant — valoarea inițiativei directorului Corneliu Sturzu de a fi pus scenele teatrului la dispoziția studenților din ultimul an (clasa de regie a prof. Ion Olteanu) pentru spectacolele lor „de diplomă“. Am revăzut cu real interes „Inundația" lui Teodor Mazilu (regia Gh. Teașcă), „Pescărușul“ lui Cehov (regia Cătălina Buzoianu), „Visul“ lui Stelian Baboi (regia Cătălin Naum) și „Pelicanul" lui Strindberg (regia George Rada) și ne-am dat seama de relativa unitate de stil și concepție asupra artei spectacolului pe care o promovează elevii lui Ion Olteanu. Desigur o diversificare și o mai pregnantă conturare a unor personalități distincte se vor impune, în fiecare caz în parte, după ce actualii studenți vor deveni profesioniști cu un anumit stagiu. Important este acum, pentru ei, lucrul pe care l-au efectuat cu un colectiv de actori de înaltă profesionalitate, din care am citat: Adina Popa, Violeta Popescu, Cornelia Gheorghiu, Ion Lascăr, Ion Schimbischi, Virginia RacHi, (Pescărușul), Sergiu Tudose (Pelicanul), Carmen Barbu și Valeriu Burlacu (Inundația). „Studioul tînărului regizor“ a intrat în conștiința publicului, ceea ce presupune continua lui întărire și diversificare. Poate că pentru stagiunea viitoare ar fi indWt să fie invitat să lucreze aici studenții altei clase de renie de la I . T.C.a lui Radu Pencuulescu, de nildăl. Oricum, infuzia de tinerețe, de națională căutare a prins bine vieții teatrale ieșene, chiar dacă asupra unora dintre spectacole pot fi purtate îndelungi discuții pro și contra. Ceea ce e firesc și necesar. O FI LOGIC? Presa centrală din 15 martie crt. a anunțat apariția volumului „Schița unei logici naturale” de Petre Botezatu, (Editura Științifică). Precizăm sursa pentru că la Iași cartea încă n-a reușit să ajungă în librării. Adresîndu-ne autorului, primim răspunsul : — A apărut, în adevăr, dar eu n-am reușit să am un exemplar. — Ați aflat tot din ziare ? — Nu, am pus mîna pe volum, deci am constatat că există (deformație de logician 1) dar era deja cumpărat de altcineva așa că... La standul de cărți organizat cu prilejul Colocviului național studențesc au fost aduse de la București 10 exemplare din cartea mea. Dar stocul s-a epuizat repede așa că n-am ajuns să cumpăr nici unul. Dară aflați că a sosit în librării, la Iași, dați-mi un telefon, toate reușesc să intru în posesia cărții, așa din curiozitate de autor. Pînă azi, 28 martie, librarii ieșeni nu cunosc nimic în această problemă. Nruaăm pe autor să aibă... puțintică răbdare. O fi logic sau nu, aceasta-i situația. ORIZONT Ion Dumitrescu încearcă să reconstituie „orizontul filozofic al operei lui Lucian Blaga" („Limbă și literatură", XXII, 1969, p. 81—88), intenție lăudabilă dacă rezultatele ar fi cele scontate. Cu mijloace rudimentare, cercetătorul invocă toate ideile cunoscute despre poet și filozof, fără să aducă nimic original, decît expresii de o platitudine alarmantă : „importante poezii“, „splendide imagini", „stihuri fără rimă, se transforma în cugetări scinteielor exprimate" ; fantezia uimitoare a lui Blaga“ e „năvalnic joc iscoditor". Articolul are pretenția, anunțată de la început, de a analiza „întregul sistem filozofic" al poetului, dar, în realitate, Ion Dumitrescu îl banalizează și-l deformează fără să reușească să-i pătrundă esența. Orizontul spiritual al creației lui Lucian Blaga nu poate fi coborît la o schemă, nici comentat într-un limbaj arid, convențional. O judecată de valoare despre un mare poet și filozof nu poate să aibă decît costumația... valorii reale.. N. IRIMESCU AXIONOV CONFIRMA 11 cunoșteam pe Vasili Axionov ca autor al unui roman ce a făcut o anume vîlvă la apariție, un roman care trăda totuși tinerețea scriitorului și reflecta frămîntările și problemele unei întregi generații . Colegii. 11 regăsim acum, prin intermediul Secolului 20 (nr. 10), ca un prozator matur, ce se confirmă în chip strălucit . Supranormativa, nuvelă cu exagerări și vise ni se pare a fi o proză de excepție, iar Axionov va deveni, cu siguranță, unul din numele de largă circulație ale literaturii contemporane. Ceea ce surprinde în această nuvelă este perfecta îngemănare a realului cu fantasticul, trecerea, realizată cu o mînă de maestru, de la notația realistă, crudă și mordantă, la visul capricios sau simbolic. Axionov e un prozator eminamente modern, capabil să facă să alterneze proza strict obiectivă cu o incoerență a „noului roman" sau chiar cu reușite (și parodice...) acrobații grafice. Ironia autorului e necruțătoare, el are un ascuțit simț al ridicolului. Își urmărește personajele, cu o indiferență mimată și cu atît mai feroce, în situațiile cele mai rizibile. Finalul cade de aceea surprinzător, trădînd un lirism pînă atunci reprimat și o amărăciune mocnită. Nuvela este exemplară în ceea ce privește curajul afirmării adevărului total, fidelitatea față de realismul necruțător și lipsit de prejudecăți. Sugestivă și adeseori de-a dreptul savuroasă este tălmăcirea datorată Anetei Nie și lui Ioanichie Olteanu. AL. C. COLOCVIU NAȚIONAL STUDENȚESC Colocviul național studențesc desfășurat în centrul universitar Iași, în zilele de 21 și 22 martie a.c., prin semnificația dezbaterilor sale, s-a definit deopotrivă ca un fapt de cultură și ca un eveniment politic. Inscriidu-se pe linia unor manifestări similare din anul trecut — simpozioanele de la Cluj și București, — colocvial, organizat sub egida Comitetului executiv al U.R.S.R., a conferit o nouă dimensiune preocupărilor tineretului universitar de înțelegere a profilului său intelectual în lumina documentelor celui de al X-lea Congres, ca act de activă angajare a gândirii și atitudinii social-politice în însușirea profundă a principiilor marxism-leninismului, principii pe care se fundamentează în mod creator politica generală internă și externă a partidului nostru ca operă de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate. La dezbaterile colocviului au participat tovarășul Ion Iliescu, membru supleant al Comitetului executiv al C.C. al P.C.R., prim secretar al Comitetului Central al U T.C., ministru pentru problemele tineretului, Miti Dobrescu, membru supleant al Comitetului executiv al C.C. al P.C.R., prim secretar al Comitetului județeande partid Iași, Mircea Malița, ministrul învățămîntului, activiști de partid și de stat care lucrează în domeniul învățămîntului, rectori ai instituțiilor de învățămîni superior ieșene, cadre didactice universitare. Tema colocviului —• „Rolul filozofiei marxiste și a culturii umaniste în formarea viitorului specialist" — a circumscris dezbaterile în orizontul dezideratului precizat de către secretarul general al Partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, acela al perfecționării continue a relațiilor sociale ca împletire organică a muncii creatoare, a înaltei competențe profesionale, a spiritului de echitate și dreptate deplină, context al cărui unitate de conținut profesional, cultural, ideologic și politic dă măsură însăși trăsăturii fundamentale a personalității specialistului ca participant conștient în геартатеа imperativelor ridicate de edificarea socialistă a patriei. Plecînd de la elementele de principiu ale temei, referatele prezentate de colectivele de studenți din centrele universitare București și Iași și de către Comitetul executiv U.R.S.R., cit și participările la dezabbateri ale studenților și cadrelor didactice, într-un consens unanim, au relevat ideea esențială că odată cu pregătirea de specialitate pe care o asigură obiectele de studii specifice diferitelor profesii, este absolut necesară pregătirea filozofică, singura capabilă să realizeze în personalitatea intelectualului sinteza dintre concepția despre lume, metodologia de cercetare, criteriul de discernere a valorilor și obțiunea social-politică, sinteză generatoare de activitate militantă angajată valoric și de autentic umanism concret. A fost subliniată pregnantă ideea conștiinței specialității și, în legătură cu aceasta, conceptul de angajare socială, înaltă dimensiune a viitorului specialist care, conștient de sensul profesiei sale, în raport cu imperativele majore ale societății pentru domeniile economiei, științei și culturii, nu poate fi conceput decît ca intelectual de integrală personalitate. Filozofia marxistă, așa cum au dezvăluit discuțiile, prin funcțiile sale științifică, ideologică și umanistă, predată adecvat la specificul facultăților nefilozofice, în corelație cu valorile culturii umaniste, contribuie la desăvîrșirea acestui profil al intelectualului ca specialist și ca cetățean militant, socialmente angajat. Vignetele din acest număr : V. NAȘCU S SEI LA MICROFONUL LUI IACOBAN Un confrate bucureștean mai mult decît serios îmi relata, acum cîțiva ani, un pitoresc episod la care a fost martor . Ispitit să ia un interviu jucătorilor unei echipe din Capitală, reîntorși de la un meci susținut la Bologna, a pus, la un moment dat, o întrebare firească, care a sfîrșit prin a apărea dezarmantă pentru naivul reporter. Dar despre peisajul italian, pe care l-ați admirat, ce puteți să-mi spuneți, fiindcă, dacă nu mă înșel, ați călătorit cu trenul vreo șase ore ? Cîțiva "băieți" veseli și-au dat cu coatele și au admis cu candoare : — Păi, ce să vă spunem ? N-am prea avut timp de așa ceva, fiindcă noi jucam șeptic... Dar să părăsim anecdota (care ar face deliciul lui Fănuș Neagu) și să trecem la împrejurarea care ne-a evocat-o. E vorba de o carte. Fiindcă se mai tipăresc totuși și cărți despre sport, în jurul cărora se păstrează tăcerea de aur. Mircea Radu Iacoban, Cu microfonul în buzunar, nu-și propune și nici nu poate să acopere total cele cîteva goluri din imaginația și curiozitatea unor sportivi, cu toate că autorul ne asigură, in prefață, că însemnările sale de călătorie „se vor un mic ghid și o mare invitație la curiozitate vie, activă și constructivă, adresată mai ales generațiilor de performeri ...". E adevărat, în cartea lui Iacoban e vorba și de cerul Italiei, și de „Scala“ din Milano, și de puțină istorie în legătură cu insula Rhodos, și de fotbaliștii cehi și bulgari, și de Mexic, și de peripețiile turistului, și de metroul Moscovei, și de elvețianul liniștit, și de lagărul de tristă amintire de la Auschwitz și chiar de „Piticul“. Inșiruindu-le aici (și omițînd, firește, alte episoade) n-am spus, de fapt, încă nimic, fiindcă Iacoban, care este cînd liric, cînd caustic, întotdeauna însă un om cu aprecieri controlate, nu poate fi „povestit“. Totul e firesc și plin de inedit, iar lectura — atît de captivantă, nncit e greu să faci demarcația între posesorul microfonului și scriitorul dinamic, plin de neastîmpăr care pregătește o „mască în plus", voiajează în raport direct proporțional cu ce așterne pe hîrtie (acum, de pildă, se află în Suedia și așa se și explică ...locul temporar vacant la această rubrică !), corectează șparțil prezent în publicistica zilnică, iar în timpul liber, pescuiește, prezintă studii de specialitate pe tema „cămilelor" și scrie, bineînțeles, teatru (una din piesele sale cunoaște în prezent, un binemeritat succes la Naționalul din Iași). Cu microfonul în buzunare, indiscutabil, o excelentă pledoarie pentru redescoperirea sportului și a frumuseții sale, prea adesea jignite, nu rechizitoriu, dacă vreți, împotriva convențiilor osificate și a exercițiilor abia corecte și înghețate care aplatizează spiritul (vezi eseul despre transmisiile la radio), o reușită înîncercare de a se demonstra viabilitatea unei literaturi despre sport sau sportive (cu toată repetata cochetărie a lui M.R.I. despre pretinsul „nespecialist" cu care ar vrea să se identifice). Fraza e nepoticnită, penița e fără seamă, notația— inteligentă, iar metafora — adesea scînteietoare. In epoca celor 1.100.000 de limuzine înregistrate la Milano, respiră din paginile cărții voluptatea călătorului „pe jos" care descoperă, aproape mirat, lumini nebănuite și umbre inevitabile puse în pagini de autentic jurnal de drum bakonskyan. Mai există în această mobilitate a spiritului lui Iacoban o tentativă de a prezenta fotbalul fără fard și zorzoane, fotbalul cu frumusețile și ridurile sale, așa cum, de altfel, este și viața. Tocmai de aceea, Cu microfonul în buzunar ucide, pe cale literară, suficiența țepoasă și invită, eventual, la reflecție - inclusiv în cazul acelor fotbaliști, puțini cîți vor fi fiind care, călătorind cu trenul șase ore... I. ȘTIftU Deși apărută în editura C.N.E.F.S., ultimul volum al lui