Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)
1970-03-28 / nr. 13
3 Adeseori, în ultima vreme, s-a vorbit în presă sau în adunări scriitoricești despre climatul literar. La Iași, poate mai mult decît în alte părți, și aceasta , din motive diverse. Discutăm despre climat deoarece mai sînt încă împrejurări, nu puține, cînd unii scriitori sau foști scriitori afectează mai mult timp altor probleme decît creației propriu-zise. Urmările sînt multiple. Decernarea unor premii literare, de pildă, în loc să bucure, e de natură să agite spiritele unor hărțăgași într-o măsură așa de păgubitoare pentru creația lor viitoare ! N-ar fi nimic, va spune cititorul, dar această situație ia forma unei idiosincrasii de-a dreptul bizare prin tenacitatea și agresivitatea ei. Aceasta este opera netolerantului și, vorba lui Ibrăileanu, „netolerantul are înfățișarea animalului rău care vrea să împungă". Cît privește netoleranța, ea este, scria tot marele critic, „o stare de suflet alcătuită din tot ce este muli josnic în om. Ea presupune brutalitate de sentiment și inferioritate de gîndire. Netoleranța este ură și lipsă de simpatie intelectuală. Netoleranța este strîns legată de pornirea bestială de agresiune. Netoleranța este atitudinea gorilei Aproximații critice UN CLIMAT feroce care a parvenit să vorbească" (Netoleranța, în Viața românească, rat. 4, 1920, p. 129). Nu-mi propun să vorbesc despre asemenea atitudini meschine și nici să chem pe unii la solidaritate literară. Ar fi mult prea greu și chiar riscant pentru mine. Fiindcă și la Iași admirăm tradiția literară și poate mai mult ca în alte părți o invocăm în discuții pentru a ocoli diplomatic valoarea reală a unei anumite părți din viața literară de azi, voi scrie aici despre climatul de la Viața românească și în special despre Ibrăileanu. Ce înseamnă în viața criticului publicația ieșeană? împreună cu catedra de Istoria literaturii române moderne de la Universitate, slujită cu devotament pînă în pragul morții, aceasta reprezintă însăși existența sa așezată sub semnul veșniciei, biruința reflecției și a creației asupra vieții obișnuite a omului, sfîșiat de melancolii ancestrale, de maladii incurabile, de obsesii și spaime existențiale. Toți memorialiștii Vieții românești sînt unanimi în a recunoaște rolul uriaș jucat de Ibrăileanu în apariția fiecărui număr al revistei (de la 1906 pînă în 1930) și în statornicirea unei orientări literare și științifice de înaltă intelectualitate. Criticul nu era numai animatorul pasionat al acestei grupări, ci și omul de întinsă cultură, de neobișnuit și inepuizabil farmec personal care a reușit, în chipul cel mai natural posibil, — pentru noi, cei de azi, de-a dreptul misterios, să imprime coeziunea într-o mare diversitate de spirite, să le obișnuiască pe nesimțite să gîndească sistematic și să se manifeste într-un mod unitar, fapt ce va fixa o direcție de cugetare în cultura noastră. „Prin G. Ibrăileanu, — nota cu dreptate Demostene Botez — prin spiritul lui care a dominat la conducerea acestei reviste, Viața românească a putut însemna în cultura românească o școală de educație spirituală, de umanitate, de civilizație, de rațiune, de anumită atitudine socială, de comprehensiune" (Secretarul de redacție, rev. cit.,, nr. 4—5, 1936, p. ,8—9). Pe acest plan există destule similitudini între Ibrăileanu și Maiorescu. Mai mult decît atîta , la Viața românească Ibrăileanu a fost, cum spunea Mihai Carp, nu numai Maiorescu, sufletul grupării literare, teoreticianul și îndrumătorul, ci, în același timp, și Iacob Negruzzi, secretarul de redacție pasionat și dezinteresat, mare iubitor al adevărului care în munca titanică de aici se dăruia cu o generozitate uluitoare. (cf. Ibrăileanu in slujba „Vieții românești", loc cit.). Celor din jur, colaboratorilor, cunoscuți și necunoscuți, se dădea intim, oral sau în scris, sugestii și sfaturi de o mare valoare și o infinită delicatețe, robindu-i pur și simplu cu spiritul său lin și bogat, cu modestia și neobișnuitele sale cunoștințe în variate domenii, cu neobosita-i curiozitate intelectuală, cu activitatea lui caldă și fermecătoare, cu extraordinara lui vocație pentru prietenie. Ce era, în fond, cercul Vieții românești ? O familie de spirite ce se reunea în fiecare seară, „la ceasul denilor", ca să folosim expresia lui Ionel Teodoreanu, chemate de o lege nescrisă a omeniei și a intelectualității pentru a schimba impresii, a se informa și a polemiza cu o pasiune pentru controversă ce mărturisea o adîncă sete de adevăr. In jurul vestitei mese a redacției, masa simbolică, salvată, ca pe un talisman, din vreo două incendii, se așezau colaboratorii și prietenii, oameni de bibliotecă și acțiune. Adesea, cel care venea întîi, la ora 16, era profesorul Ibrăileanu, „buhna solitară", „misterul Ibrăileanu". Cu chipul lui de rege asirian desprins dintr-o frescă imemorială, cu fruntea-i jupiteriană și ochii săi mari și neliniștiți, avînd ceva vrăjitoresc în ei, el părea mai mult un mag, o figură mitologică drapată parcă de Rembrandt „în umbre și lumini suverane". (Ionel Teodoreanu, Masa umbrelor, E.S.P.L.A., 1957, p. 22). Iată cum îi apărea criticul, după primul război mondial, lui Ionel Teodoreanu, prietenul intim și, desigur, acela care i-a intuit cel mai nuanțat poate sufletul complex și contradictoriu : „Profesorul Ibrăileanu intra palid (ca decolorat, lunar), cu cearcăne de insomnie, zburlit, preocupat și taciturn. Lumina părea că-l incomodează, ca pe buhne , îi întorcea spatele. Stătea adîncit în el, ca într-o hrubă, departe de toți și de toate, abia deschizînd gura cu buze arse de tutun, tăciunii. Numai după multe țigări și discuții (ale altora) se înviora, se aprindea, gesticula, sărea de pe scaun, argumenta, se plimba tumultuos, dăruindu-se cu o vehemență meridională. Cum deseori își păstra pe umeri pelerina, cînd gesticula părea un spadasin medieval. Dar deodată se prăbușea în fotoliu, extenuat, preocupat de sănătate, de microbi, de curente (se temea de curente ca jucătorii de cărți de ghinion), de durerile ascuțite din picior, de bătrîneță, troienit de pesimism iremediabil, dezgustat de imbecilitatea oamenilor care cred în literatură și alte asemenea deșertăciuni — uitîndu-le însă pe toate și contrazicîndu-se superb ca un adolescent la auzul oricărei vorbe inteligente sau oricărui vers frumos". (op. cit., p. 25—26). Ceea ce părea paradoxal la prima vedere se lămurea repede și definitiv pentru cei ce asistau la asemenea discuții în care monologurile lui Ibrăileanu fascinau întotdeauna. Printr-o încordată muncă anonimă și gratuită în redacție, prin demnitate și exemplu personal în activitatea literară, prin inteligența lui impresionantă, prin adîncul său respect pentru valoarea intelectuală și omenie, criticul a instituit în paginile Vieții românești și în cercul ei o metodologie a spiritului, precum realizase altădată Maiorescu la Junimea și în Convorbiri literare. Mai cu seamă din acele „adunări zilnice a ieșit în cea mai mare parte valoarea deosebită a Vieții românești pentru că — în cea mai strînsă prietenie — toți cei reuniți au contribuit, prin atmosfera ce se crease, la alcătuirea unui spirit critic comun, într-un cerc redus, dar select, care, unind într-o sinteză superioară diversitatea atîtor gusturi, temperamente, concepții, sensibilități, sub semnul celei mai depline sincerități și al unui rar idealism, — a dat naștere unui instrument de apreciere și de interpretare a fenomenului literar de cea mai mare perfecțiune și de cea mai desăvîrșită armonie". (Mihail Carp, art. ciit., loc. cit., p. 24—25). Criticul avea, într-o măsură ce uimise pe toți cei ce l-au cunoscut, „talentul de a conduce, iar alături de el colaboratorii aveau talentul de a asculta". (Ionel Teodoreanu, op. cit., p. 42). Dar în discuțiile înfierbîntate de la redacție (sau cu unii colaboratori în particular) Ibrăileanu nuși impunea opiniile folosindu-se de prestigiul vîrstei, de faptul că uneori stătea pe un fotoliu așezat in capul mesei sau pentru motivul că ar fi „șeful" revist kpihimisiii tei. Părerile sale triumfau adeseori pentru că izvorau dintr-o inteligență superioară, în stare să analizeze comprehensiv problemele și să aducă în fața interlocutorilor, fără aer doctoral și presiuni de cenzor, o sumedenie de argumente și de perspective interpretative nebănuite. Criticul, suflet, din alte vremuri, o omul care, probabil, în absoluta lui intimitate „niciodată n-a vorbit uric despre cineva" (Ionel Teodoreanu), avea capacitatea rară de a se bucura de succesele altora, de a antrena pe cei din jur, în primul rînd pe cei tineri, într-o continuă și serioasă activitate intelectuală, sau, cum spunea Const. Ciopraga (Profiluri și reflecții literare, E.P.L., 1967, p. 291), „pătrunzătorul Ibrăileanu știa ca nimeni altul să dea aripi talentelor", fiind un exemplu de urmat. Delicat fără ipocrizie, generos ca nimeni altul, îndrumătorul Vieții românești vibra la tot ce era omenesc și frumos, devenind patetic în discuții, înflăcărîndu-se în apărarea propriului punct de vedere, dînd, în fine, o pildă emoționantă de controversă literară creatoare. Simplitatea lui Ibrăileanu era simplitatea delicată a spiritului subtil și bogat, a omului de ireproșabilă ținută morală. Delicatețea lui, exteriorizată fără nici un fel de efort sau ceremonie, era un complex de calități sufletești extraordinare. In mod indirect s-a caracterizat singur într-un aforism celebru : „Delicatețea este calitatea supremă și cea mai rară a sufletului omenesc. Ea le presupune pe toate celelalte : inteligența, bunătatea, altruismul, generozitatea, discreția, mărinimia, ș.c.l. Un om lipsit de o calitate a sufletului nu mai are delicatețea completă. Atunci ea este cu lacune, cu eclipse". (Privind viața). Lîngă Ibrăileanu, cum observa Ionel Teodoreanu, „oamenii începeau să semene cu el, fără efort, învinși firesc, avînd delirabila senzație că sînt cum au fost (de acasă)". Atmosfera literară ieșeană? „O mare frăție — spunea recent Ștefana Velisar Teodoreanu — îi unea pe toți scriitorii ieșeni, fiecare se bucura de succesul celuilalt, fără umbră de rivalitate. Toți exultau de satisfacție atunci cînd apărea o nouă carte". (cf. Ramuri, VII, nr. 1, 1970). Este, desigur, o enigmă cum scepticul Ibrăileanu, admiratorul entuziast al lui Anatole France, reușea să se detașeze cu atîta ușurință de torturantele sale suferințe fizice și să devină, la redacție sau în intimitatea amicilor, un causeur neîntrecut, vivace în polemică, risipitor de idei și de încredere în viață și în valorile inalterabile ale spiritului. La moartea lui, Topîrceanu scria : „acest bolnav, care s-agăța de viață cu frenezie și se gîndea numai la moarte, a fost totuși unul dintre oamenii cei mai vii pe care i-am cunoscut. Ardea și scînteia de viață spiritul lui. Cu intensitate unică, sufletul lui neodihnit vibra de voluptatea de a trăi". (Pro memoria, rev. ciit., nr. 4—5, 1936, p. 133). Iar Demostene Botez, care l-a cunoscut îndeaproape pe omul Ibrăileanu, nota de curînd : „In fond, acest pesimist iubea viața cu ardoare, cu ardoarea refulatului, a unui timid, a unui reținut dintotdeauna". (Ме [UNK]о [UNK]И : G. Ibrăileanu, rev. cit., nr. 10, 1969, p. 34), însăși devoțiunea exemplară, mai presus de orice interes personal și vanitate, pentru destinele Vieții românești semnifică desprinderea intelectualului, pe cit era posibil, de structura deprimată a omului și afirmarea încrederii într-o altă viață decît aceea reală, banală sau tragică, în viața literaturii, a ideilor, într-un cuvînt a creației care-i dădea sentimentul absolutului. MIHAI DRĂGAN LITERAR .'/■ i.A Ш [UNK] [UNK] [UNK]Я ■ ' V vr * V- • / ‘ ■ [UNK] [UNK] ■!' 'v- ’ ,V ■ щт -щ ■ pm, ш. ïM* . î j .■ [UNK] [UNK]’ A' Ib t ïv^'r < * •'.... -■>* i. .. / . Л' /.../.. >§<Jj >лЯ' * f A ■i ; ': /'Х ̇*^*<**х £/’ :• 1 > slifSpÄ & T xj"<$ ?IS'-?’> Й • ' <*' ■ [UNK]•• •• , •• CRONICA ESTETICI LUI I TRIâK CREAȚIU Scriitor, multivalent, intelectual distins, Traian Chelariu (1906—1966) e însă un autor necunoscut, pe nedrept uitat. Dacă, totuși, despre poezia sa s-au publicat, în anii din urmă,cîteva note literare, estetica și dramaturgia sa sînt și astăzi complet ignorate. Este drept însă că aceste laturi ale creației lui Traian Chielaxiu sînt (teatrul, integral) inedite și, deci, foarte puțin sau deloc studiate. Facem, sperăm, o investigație istorico-literară utilă și un act de restituire, prezentîmd și analizînd, îm articolul de față, cîteva aspecte ale eseisticii scriitorului, partea operei sale care-i relevă, într-un chip optim, personalitatea morală, culturală, artistică și care interesează prin profunzimea și actualitatea opiniilor exprimate. Ținem să arătăm, de la început, că nu ne aflăm în fața umor, eseuri de tip clasic, structurate în funcție, de o temă,ci a unor fragmente asociate capricios sau — cum însuși autorul zice — a unor „porțiuni de jurnal”, extrase din caiete cu însemnări zilnice și întâmplătoare. Sînt exerciții de „cugetare sistematică", reflexii minuțioase în care 1 Se pot urmări, metamorfozele spiritului anionului, imaginile proteice ale sufletului său. Caută să fie, în același timp, semne ale maturității psihofiziologice (sînt redactate, majoritatea, după vîrsta de treizeci de ani), ale autocontrolului, ale supravegherii evoluției persoanei sociale și literare a scriitorului. însemnările lui Traian Chelariu corespund definiției celei mai generale a eseului modern , scurtă compoziție în proză ce relatează un subiect simplu și exprimă punctul de vedere și personalitatea unui scriitor (cf. Modern American Essays, Globe Book Company, New York, 1967, p. XV). După cum observa chiar autorul în discuție, eseul „gen literar intermediar", a fost solicitat, în special, în epocile „Frămhîntate de evenimente antitetice" și a constituit, mhereu, „bucuria cea mai dragă a sufletelor agitate și suprerafirate", dacă e să ne referim inițial la creatori. Eseul,totdeauna, a fost o „transcriere" din „textul sufletesc" al autorilor, care, adesea, sau concentrat, „comori de cuget și simțire" spre a ilumina o problemă ce nu cade sub incidența inteligenței oricui. In spațiul literar românesc, tradiția eseului începe cu Dimitrie Cantemir (Divanul..., Sabrosanctae indepingibilis imago), dar această „poezie a ideilor" (cum denumea T. Vianu, eseul caracterizând Pseudo-kirigetikos de A. I. Odobescu) nu a atins eflorescența decît în perioada interbelică, prin L. Blaga (de care, pe Tr. Chelariu îl lega o vie admirație), prin M. Ralea, P. Zarifopol, Al. Petrescu, Mircea Rosetti, Camil Eliade ș.a. Vom observa, imediat, că eseistica românească s-a dezvoltat paralel și apropiat de o literatură aforistică, ilustrată, în multe cazuri, de către aceiași autori. Faptul acesta poate fi constatat și în însemnările lui Traian, Chelariu pare, nu o dată, dovedesc, virtuozitate aforistică, ambiția paradoxalului și a maximei conciziuni. Cu toată libertatea pe care o afirmă, eseul este, totuși, un gen „schematic". Liric sau epic, filozofic sau estetic, politic sau etic,eseul nu se bazează doar pe talentul literar al autorului ci și pe cultura sa. Condiția eseistului cere ca acesta să stăpînească informații diverse și să trăiască efectiv într-un prezent „plin de probleme". Eseul nu este — cum cu ușurătate se mai crede — parafrază, simplu marginaliu, ci răzgîndirea unui interpretare, fenomen sau problematici. Calitatea eseului depinde, așadar, de subtilitatea, de coerența, de claritatea interpretării, de profunzimea și originalitatea răzgîndirii. A bate cîmpii cu seninătate, a fi „călăreț al cuvintelor vide", — așa ceva nu poate să se cheme eseistică. Plecînd, adesea, de la un text (literar, filozofic, etic, științific ș.a), eseistul trebuie să salte deasupra punctelor de referință, să evite compilația. In cazul cînd nu inventă anecdota, fabula în palte să înveștmînte ideile sale, alegerea și decuparea ei din textul altui autor trebuie făcută cu rigoare. Altfel, nepotrivirea dintre text și glosă iese repede la iveală. In fine, o mare importanță are folosirea unui ton, a unei atitudini variate, în limite ce merg de la sentimentalitate la vehemență. Lectura eseurilor publicate și manuscrise ale lui Traian Chelariu ne dezvăluie reacțiile spiritului unui intelectual care ,a cultivat, îm împrejurări dificile, luciditatea, plăcerea disociației, generozitatea morală, claritatea, fără a disprețui certitudinea, intuiția și afectivitatea, pentru că lumea nu este eminamente rațională. Dar credința cea mai puternică a eseistului este în viață, privită apolinic, trăită estetic, ca pe o capodoperă. „Imperativul tuturor imperativelor noastre, deci și al celor morale, este numai viața" (Zaruri, p. 11). „Ceea ce mă preocupă în primul rînd este viața așa cum îmi pulsează în sînge, așa cum îmi vibrează în nervi și-n jocul gîndurilor, mersul acesta, neîncetat și neîntrerupt, — de energii vitale pentru care nu ești decît spațiu spiritualizat"... (o.c. p.16). „Fericit e cine înțelege să-și trăiască ziua ca pe o capodoperă" (ib. p. 66). Pe de altă parte, el respinge disperarea, neîncrederea în realitate. „A ne simți solidari cu realitatea în care suntem și a o trăi complex și intens, aceasta ar trebui să ne fie străduința cea mai sfîntă, nu însă divagațiile fals-metafizice.. ." (Casă pe nisip, p. 35). Scrise (eseurile publicate) într-un moment de experimentări diverse în cadrul spiritualității românești (unele absurde), însemnările lui Traian Chelariu nu îmbrățișează soluțiile șocante ci pe cele de bun simț, realiste, chiar dacă nu sînt și definitive. De altfel, peste tot ce a gîndit și elaborat, autorul a așezat patina discreției. Prin înseși titlurile lucrărilor sale Traian Chelariu a împins raționamentele sale în zona relativității, „Zarurile "semnificînd ipoteze intelectuale, „Casă pe nisip—nesiguranța unei construcții din fragmente, neunitară, iar „In căutarea Atlantidei" evocînd intenția de a descifra um mit, bineînțeles nu , altul decît marele mit al vieții. Cum este firesc, în însemnările sale Traian Chelariu apare ca un moralist, preocupat de semnificațiile etice ale acțiunilor omenești. (In teatrul său, de asemenea, o pondere deosebită o au confruntările etice). Orice apreciere morală se face (inevitabili) din punctul de privire al moralei antropocentrice, pasionat, și nu abstras, în numele moralei cosmice, situată „dincolo de bine și de rău". Ceea ce interesează, în fond, nu e realizarea unei judecăți valabile în absolut, ci a uneia oneste, drepte, în raport cu poziția noastră față de lume. Considerațiile eseistice ale lui Traian Chelariu vizează un număr apreciabil de fenomene morale și de alt ordin (dispuse antinomic), atunci cînd autorul discută despre : curiozitate — prevedere ; finit-infinit ; eternitate — temporalitate ; desăvîrșită ordine în univers — dezordinea vieții noastre ; război; —pace ; speranță — disperare ; tragism — pesimism ; delicatețe —, brutalitate — umiliță gentă — compromis ; intransisolitudine — solidaritate ; etc. Opinia justă a eseistului este că această multitudine de aspecte poate și trebuie să fie cercetată din perspectiva axiologiei și a științelor morale : „Una din cele mai urîte crime împotriva spiritului este negarea oricărui criteriu de valoare. Tot așa este crimă și negarea tuturor criteriilor de valoare în afară de cel al tău, oricare ar fi el“ (ib., p. 22). Complexitatea existenței omului modern („Omul modern nu mai e faustic. Nu două ci o legiune de suflete sălășluiesc în CONSTANTIN CĂLIN (Continuare în pag. a 8-a)