Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)

1970-03-28 / nr. 13

3 A­deseori, în ultima vreme, s-a vorbit în presă sau în adunări scriitoricești despre climatul literar. La Iași, poate mai­­ mult decît în alte părți, și aceasta , din motive diverse. Discutăm despre climat deoa­rece mai sînt încă împrejurări, nu puține, cînd unii scriitori sau foști scriitori afectează mai mult timp altor­­ probleme decît creației propriu-zise. Urmările sînt mul­tiple. Decernarea uno­r premii literare, de pildă, în loc să bucure, e de natură să agite spiritele unor hărțăgași într-o măsură așa de păgubitoare pentru­­ creația lor vi­itoare ! N-ar fi nimic, va spune cititorul, dar această situație ia forma unei idiosincrasii de-a dreptul bizare prin tenacitatea și agresivitatea ei. Aceasta este opera netolerantului și, vorba lui Ibrăileanu, „netolerantul are înfățișarea animalului rău care vrea să împungă". Cît privește netoleranța, ea este, scria tot marele critic, „o stare de suflet alcătuită din tot ce este muli josnic în om. Ea presupune brutalitate de sentiment și inferioritate de gîndire. Netoleranța este ură și lipsă de simpatie inte­lectuală. Netoleranța este strîns legată de pornirea bes­tială de agresiune. Netoleranța este atitudinea gorilei Aproximații critice UN CLIMAT feroce care a parven­it să vorbească" (Netoleranța, în Viața românească, rat. 4, 1920, p. 129). Nu-mi propun să vorbesc despre asemenea atitudini meschine și nici să chem pe unii la solidaritate literară. Ar fi mult prea greu și chiar riscant pentru mine. Fi­indcă și la Iași admirăm tradiția literară și poate mai mult ca în alte părți o invocăm în discuții pentru a ocoli diplomatic valoarea reală a unei anumite părți din viața literară de azi, voi scrie aici despre climatul de la Viața românească și în special despre Ibrăileanu. Ce înseamnă în viața criticului publicația ieșeană? împreună cu catedra de Istoria literaturii române mo­derne de la Universitate, slujită cu devotament pînă în pragul morții, aceasta reprezintă însăși existența sa așe­zată sub semnul veșniciei, biruința reflecției și a creației asupra vieții obișnuite a omului, sfîșiat de melancolii an­cestrale, de maladii incurabile, de obsesii și spaime exis­tențiale. Toți memorialiștii Vieții românești sînt unanimi în a recunoaște rolul uriaș jucat de Ibrăileanu în apa­riția fiecărui număr al revistei (de la 1906 pînă în 1930) și în statornicirea unei orientări literare și științifice de înaltă intelectualitate. Criticul nu era numai animatorul pasionat al acestei grupări, ci și omul de întinsă cultu­ră, de neobișnuit și inepuizabil farmec personal care a reușit, în chipul cel mai natural posibil, — pentru noi, cei de azi, de-a dreptul misterios, să imprime coeziunea într-o mare diversitate de spirite, să le obișnuiască pe nesimțite să gîndească sistematic și să se manifeste în­­tr-un mod unitar, fapt ce va fixa o direcție de cugetare în cultura noastră. „Prin G. Ibrăileanu, — nota cu drep­tate Demostene Botez — prin spiritul lui care a dominat la conducerea acestei reviste, Viața românească a putut însemna în cultura românească o școală de educație spi­rituală, de umanitate, de civilizație, de rațiune, de anu­mită atitudine socială, de comprehensiune" (Secretarul de redacție, rev. cit.,, nr. 4—5, 1936, p. ,8­—9). Pe acest plan există destule similitudini între Ibrăi­leanu și Maiorescu. Mai mult decît atîta , la Viața ro­mânească Ibrăileanu a fost, cum spunea Mihai Carp, nu numai Maiorescu, sufletul grupării literare, teoreticianul și îndrumătorul, ci, în același timp, și Iacob Negruzzi, secretarul de redacție pasionat și dezinteresat, mare iu­bitor al adevărului care în munca titanică de aici se dăruia cu o generozitate uluitoare. (cf. Ibrăileanu in slujba „Vieții românești", loc cit.). Celor din jur, cola­boratorilor, cunoscuți și necunoscuți, se dădea intim, o­­ral sau în scris, sugestii și sfaturi de o mare valoare și o infinită delicatețe, robindu-i pur și simplu cu spi­ritul său lin și bogat, cu modestia și neobișnuitele sale cunoștințe în variate domenii, cu neobosita-i curiozi­tate intelectuală, cu activitatea lui caldă și fermecă­toare, cu extraordinara lui vocație pentru prietenie. Ce era, în fond, cercul Vieții românești ? O familie de spirite ce se reunea în fiecare seară, „la ceasul den­­ilor", ca să folosim expresia lui Ionel Teodoreanu, che­mate de o lege nescrisă a omeniei și a intelectualității pentru a schimba impresii, a se informa și a polemiza cu o pasiune pentru controversă ce mărturisea o adîncă sete de adevăr. In jurul vestitei mese a redacției, masa simbolică, salvată, ca pe un talisman, din vreo două incendii, se așezau colaboratorii și prietenii, oameni de bibliotecă și acțiune. Adesea, cel care venea întîi, la ora 16, era profesorul Ibrăileanu, „buhna solitară", „mis­terul Ibrăileanu". Cu chipul lui de rege asirian des­prins dintr-o frescă imemorială, cu fruntea-i jupiteriană și ochii săi mari și neliniștiți, avînd ceva vrăjitoresc în ei, el părea mai mult un mag, o figură mitologică drapată parcă de Rembrandt „în umbre și lumini suve­rane". (Ionel Teodoreanu, Masa umbrelor, E.S.P.L.A., 1957, p. 22). Iată cum îi apărea criticul, după primul război mondial, lui Ionel Teodoreanu, prietenul intim și, de­sigur, acela care i-a intuit cel mai nuanțat poate sufle­tul complex și contradictoriu : „Profesorul Ibrăileanu in­tra palid (ca decolorat, lunar), cu cearcăne de insomnie, zburlit, preocupat și taciturn. Lumina părea că-l incomo­dează, ca pe buhne , îi întorcea spatele. Stătea adîncit în el, ca într-o hrubă, departe de toți și de toate, abia deschizînd gura cu buze arse de tutun, tăciunii. Numai după multe țigări și discuții (ale altora) se înviora, se aprindea, gesticula, sărea de pe scaun, argumenta, se plimba tumultuos, dăruindu-se cu o vehemență meridio­nală. Cum deseori își păstra pe umeri pelerina, cînd gesticula părea un spadasin medieval. Dar deodată se prăbușea în fotoliu, extenuat, preo­cupat de sănătate, de microbi, de curente (se temea de curente ca jucătorii de cărți de ghinion), de durerile ascuțite din picior, de bătrîneță, troienit de pesimism iremediabil, dezgustat de imbecilitatea oamenilor care cred în literatură și alte asemenea deșertăciuni — uitîn­­du-le însă pe toate și contrazicîndu-se superb ca un a­­dolescent la auzul oricărei vorbe inteligente sau orică­rui vers frumos". (op. cit., p. 25—26). Ceea ce părea paradoxal la prima vedere se lămu­rea repede și definitiv pentru cei ce asistau la aseme­nea discuții în care monologurile lui Ibrăileanu fascinau întotdeauna. Printr-o încordată muncă anonimă și gra­tuită în redacție, prin demnitate și exemplu personal în­­ activitatea literară, prin inteligența lui impresionantă, prin adîncul său respect pentru valoarea intelectuală și omenie, criticul a instituit în paginile Vieții românești și în cercul ei o metodologie a spiritului, precum reali­zase altădată Maiorescu la Junimea și în Convorbiri literare. Mai cu seamă din acele „adunări zilnice a ieșit în cea mai mare parte valoarea deosebită a Vieții ro­­mânești pentru că — în cea mai strînsă prietenie — toți cei­ reuniți au contribuit, prin atmosfera ce se cre­ase, la alcătuirea unui spirit critic comun, într-un cerc redus, dar select, care, unind într-o sinteză superioară diversitatea atîtor gusturi, temperamente, concepții, sen­sibilități, sub semnul celei mai depline sincerități și al unui rar idealism, — a dat naștere unui instrument de apreciere și de interpretare a fenomenului literar de cea mai mare perfecțiune și de cea mai desăvîrșită ar­monie". (Mihail Carp, art. ciit., loc. cit., p. 24—25). Criticul avea, într-o măsură ce uimise pe toți cei ce l-au cunoscut, „talentul de a­ conduce, iar alături de el colaboratorii aveau talentul de a asculta". (Ionel Teodoreanu, op. cit., p. 42). Dar în discuțiile înfierbîn­tate de la redacție (sau cu unii cola­boratori în particu­lar) Ibrăileanu nu­­și impunea opiniile folosindu-se de prestigiul vîrstei, de faptul că une­ori stătea pe un fotoliu așezat in capul mesei sau pentru motivul că ar fi „șeful" revis­­t kpihimisiii tei. Părerile sale triumfau adeseori pentru că izvorau dintr-o inteligență superioară, în stare să analizeze comprehensiv problemele și să aducă în fața interlocutorilor, fără aer doctoral și presiuni de cen­zor, o sumedenie de argumente și de perspective inter­pretative nebănuite. Criticul, suflet, din alte vremuri, o o­mul care, probabil, în absoluta lui intimitate „niciodată n-a vorbit uric despre cineva" (Ionel Teodoreanu), a­­vea capacitatea rară de a se bucura de succesele altora, de a antrena pe cei din jur, în primul rînd pe cei ti­neri, într-o continuă și serioasă activitate intelectuală, sau, cum spunea Const. Ciopraga (Profiluri și reflecții literare, E.P.L., 1967, p. 291), „pătrun­zătorul Ibrăileanu știa ca nimeni altul să dea aripi talentelor", fiind un exemplu de urmat. Delicat fără ipocrizie, generos ca nimeni altul, în­drumătorul Vieții românești vibra la tot ce era ome­nesc și frumos, devenind patetic în discuții, înflăcărîn­­du-se în apărarea propriului punct de vedere, dînd, în fine, o pildă emoționantă de controversă literară crea­toare. Simplitatea lui Ibrăileanu era simplitatea delicată a spiritului subtil și bogat, a omului de ireproșabilă ți­nută morală. Delicatețea lui, exteriorizată fără nici un fel de efort sau­ ceremonie, era un complex de calități sufletești extraordinare. In mod indirect s-a c­aracteri­­­­zat singur într-un aforism celebru : „Delicatețea este calitatea supremă și cea mai rară a sufletului omenesc. Ea le presupune pe toate celelalte : inteligența, bună­tatea, altruismul, generozitatea, discreția, mărinimia, ș.c.l. Un om lipsit de o calitate a sufletului nu mai are de­licatețea completă. Atunci ea este cu lacune, cu eclipse". (Privind viața). Lîng­ă Ibrăileanu, cum observa Ionel Teodoreanu, „oamenii începeau să semene cu el, fără efort, învinși firesc, avînd delirabila senzație că sînt cum­­ au fost (de acasă)". Atmosfera literară ieșeană? „O mare frăție — spunea recent Ștefana Velisar Teodoreanu — îi u­­nea pe toți scriitorii ieșeni, fiecare se bucura de suc­cesul celuilalt, fără umbră de rivalitate. Toți exultau de satisfacție atunci cînd apărea o nouă carte". (cf. Ramuri, VII, nr. 1, 1970). Este, desigur, o enigmă cum scepticul Ibrăileanu, admiratorul entuziast al lui Anatole France, reușea să se detașeze cu atîta ușurință de torturantele sale sufe­rințe fizice și să devină, la redacție sau în intimitatea amicilor, un causeur neîntrecut, vivace în polemică, risipitor de idei și de încredere în viață și în valorile inalterabile ale spiritului. La moartea lui, Topîrceanu scria : „acest bolnav, care s-agăța de viață cu frene­zie și se gîndea numai la moarte, a fost totuși unul din­tre oamenii cei mai vii pe care i-am cunoscut. Ardea și scînteia de viață spiritul lui. Cu intensitate unică, sufletul lui neodihnit vibra de voluptatea de a trăi". (Pro memoria, rev. ciit., nr. 4—5, 1936, p. 133). Iar De­mostene Botez, care l-a cunoscut îndeaproape pe omul Ibrăileanu,­ nota de curînd : „In fond, acest pesimist iu­bea viața cu ardoare, cu ardoarea refulatului, a unui timid, a unui reținut dintotdeauna".­­ (Ме [UNK]о [UNK]И : G. Ibrăi­leanu, rev. cit., nr. 10, 1969, p. 34), însăși devoțiunea exemplară, mai presus de orice interes personal și va­nitate, pentru destinele Vieții românești semnifică des­prinderea intelectualului, pe cit era posibil, de struc­tura deprimată a omului­ și afirmarea încrederii într-o altă viață decît aceea reală, banală sau tragică, în viața literaturii, a ideilor, într-un cuvînt a creației care-i dă­dea sentimentul absolutului. MIHAI DRĂGAN LITERAR .'/■ i.A Ш [UNK] [UNK] [UNK]Я ■ ' V vr * V- • / ‘ ■ [UNK] [UNK] ■!' 'v- ’ ,V ■ щт -щ ■ pm, ш. ïM* . î j .­­■ [UNK] [UNK]’ A' Ib t ïv^'r < * •'.... -­■>* i. .. / . Л' /..­./.. >§<Jj >л­Я­­' * f A ■i ; ': /'Х ̇*^*<**х £/’ :• 1 > s­lifSpÄ & T xj"<$ ?I­S'-?’> Й • ' <*' ■­­ [UNK]•• •• , •• CRONICA ESTETICI LUI I TRIâK CREAȚIU Scriitor, multivalent, intelec­tual distins, Traian Chelariu (1906—1966) e însă un autor necunoscut, pe nedrept uitat. Dacă, totuși, despre poezia sa s-au publicat, în­ anii din ur­mă,­­cîteva note literare, este­­tica și­ dramaturgia sa sînt și astăzi complet ignorate. Este drept însă că aceste­­ laturi ale creației lui Traian Chielaxiu sînt (teatrul, integral­) inedite și, deci, foarte puțin sau deloc studiate. Facem, sperăm, o in­vestigație istorico-literară uti­lă și un act d­e restituire, pre­­zentîmd și analizînd, îm arti­colul de față, cîteva aspecte a­le eseisticii scriitorului, par­tea operei sale care-i relevă, într-un chip optim, personali­tatea morală, culturală, artis­tică și care interesează prin profunzimea și actualitatea opiniilor exprimate. Ținem să arătăm, de la în­ceput, că nu ne aflăm în fața umor, eseuri de tip clasic, structurate în funcție, de o temă,­­ci a unor fragmente asociate capricios sau — cum însuși autorul zice — a unor „porțiuni de jurnal”, ex­trase din caiete cu însemnări zilnice și întâmplătoare. Sînt exerciții de „cugetare siste­matică", reflexii minuțioase în care 1 Se pot urmări, metamor­fozele spiritului anionului, imaginile proteice ale sufle­tului­ său. Caută să fie, în a­­celași timp, semne ale matu­rității psihofiziologice (sînt redactate, majoritatea,­­ după vîrsta de treizeci de ani), ale autocontrolului, ale suprave­gherii evoluției persoanei so­­ciale și literare a scriitorului. însemnările lui Traian Che­­lariu corespund definiției celei mai generale a eseului mo­dern , scurtă compoziție în proză ce relatează un subiect simplu și exprimă punctul de vedere și personalitatea unui scriitor (cf. Modern American Essays, Globe Book Company, New York, 1967, p. XV). După cum observa chiar autorul în discuție, eseul „gen literar intermediar", a fost solicitat, în special, în epocile „Frămhîn­­tate de evenimente antite­tice" și a constituit, mhereu, „bucuria cea mai dragă a sufletelor agitate și­ suprerafi­­rate",­­­­ dacă e să ne referim inițial la creatori. Eseul,­­tot­deauna, a fost o „transcriere" din „textul sufletesc" al auto­rilor, care, adesea, sau concen­trat, „comori de cuget și sim­țire" spre a ilumina o proble­mă ce nu cade sub incidența inteligenței oricui. In spațiul literar românesc, tradiția eseului începe cu Dimitrie Cantemir (Divanul..., Sab­rosanctae indepingibilis imago), dar această „poezie a ideilor" (cum denumea T. Via­­nu, eseul caracterizând Pse­­udo-kirigetikos de A. I. Odo­­bescu) nu a atins eflorescența decît în perioada interbelică, prin L. Blaga (de care, pe Tr. Chelariu îl lega o vie ad­mirație), prin M. Ralea, P. Zarifopol, Al. Petrescu, Mircea Rosetti, Camil Eliade ș.a. Vom observa, imediat, că ese­istica românească s-a dezvol­tat paralel și apropiat de o­ literatură aforistică, ilustrată, în multe cazuri, de către a­­­ceiași autori. Faptul acesta poate fi constatat și în însem­nările lui Traian, Chelariu pare, nu o dată, dovedesc, vir­tuozitate aforistică, ambiția paradoxalului și a maximei conciziuni. Cu toată libertatea pe care o afirmă, eseul este, totuși, un gen „schematic".­ Liric sau epic, filozofic sau­ estetic, po­litic sau etic,­eseul nu se ba­zează doar pe talentul literar al autorului ci și pe cultura sa. Condiția eseistului cere ca acesta să­ stăpînească infor­mații diverse și să trăiască efectiv într-un prezent „plin de probleme". Eseul nu este — cum cu ușurătate se mai crede —­ parafrază, simplu marginaliu, ci răz­gîndire­a unui interpretare, fenomen sau problematici. Calitatea eseului depinde, așadar, de subtilitatea, de coerența, de claritatea interpretării, de pro­funzimea și originalitatea răz­­gîndirii. A bate cîmpii cu se­ninătate, a fi „călăreț al cu­vintelor vide", — așa ceva nu poate să se cheme eseistică. Plecînd, adesea, de la un text (literar, filozofic, etic, științi­fic ș.a­), eseistul trebuie să salte deasupra punctelor de referință, să evite compilația. In cazul cînd nu inventă a­­necd­ota, fabula în palte să în­­veștmînte ideile sale, alegerea și decuparea ei din textul al­tui autor trebuie făcută cu rigoare. Altfel, nepotrivirea dintre text și glosă iese repe­de la iveală. In­ fine, o mare importanță are folosirea unu­i ton, a unei atitudini variate, în limite ce merg de la sen­timentalitate la vehemență. Lectura eseurilor publicate și manuscrise ale lui Traian Chelariu ne dezvăluie reacții­le spiritului unui intelectual care ,a cultivat, îm împrejurări dificile, luciditatea, plăcerea disociației, generozitatea mo­rală, claritatea, fără a disprețui certitudinea, intuiția și afectivitatea, pentru că lumea nu este eminamente rațională. Dar credința cea mai puterni­că a eseistului este în viață, privită apolinic, trăită estetic, ca pe o capodoperă. „Impera­tivul tuturor imperativelor noastre, deci și al celor mo­rale, este numai viața" (Za­ruri, p. 11). „Ceea ce mă pre­ocupă în primul rînd este viața așa cum îmi pulsează în sînge, așa cum îmi vibrea­ză în nervi și-n jocul gîndu­­rilor, mersul acesta, neîncetat și neîntrerupt, — de energii vitale pentru care nu ești de­cît spațiu spiritualizat"... (o.c. p.16). „Fericit e cine înțelege să-și trăiască ziua ca pe o capodoperă" (ib. p. 66). Pe de altă­­­ parte, el respinge dispe­rarea, neîncrederea în reali­tate. „A ne simți solidari cu realitatea în care suntem și a o trăi complex și intens, a­­ceasta ar trebui să ne fie stră­duința cea mai sfîntă, nu însă divagațiile fals-metafizice.. ." (Casă pe nisip, p. 35). Scrise (eseurile publicate) într-un moment de experimentări di­verse în cadrul spiritualității românești (unele absurde), în­semnările lui Traian Chelariu nu îmbrățișează soluțiile șo­cante ci pe cele de bun simț, realiste, chiar dacă nu sînt și definitive. De altfel, peste tot ce a gîndit și elaborat, auto­rul a așezat patina discreției. Prin înseși titlurile lucrărilor sale Traian Chelariu a împins ra­ționamentele sale în zona relati­vității, „Zarurile "semnificînd i­­poteze intelectuale, „Casă pe ni­sip—nesiguranța unei construc­ții din fragmente, neunitară, iar „In căutarea Atlantidei" evocînd intenția de a descifra um mit, bineînțeles nu , altul decît marele mit al vieții. Cum este firesc, în însem­nările sale Traian Chelariu apare ca un moralist, preocu­pat de semnificațiile etice ale acțiunilor omenești. (In teatrul său, de asemenea, o pondere deosebită o au confruntările etice). Orice apreciere morală se face (inevitabili) din punc­tul de privire al moralei antro­pocentrice, pasionat, și nu ab­stras, în numele moralei cos­mice, situată „dincolo de bine și de rău". Ceea ce interesează, în fond, nu e realizarea unei judecăți valabile în absolut, ci a uneia oneste, drepte, în ra­port cu poziția noastră față de lume. Considerațiile eseistice ale lui Traian Chelariu vizează un număr apreciabil de feno­mene morale și de alt ordin (dispuse antinomic), atunci cînd autorul discută despre : curio­zitate — prevedere ; finit-in­­finit ; eternitate — temporali­­tate ; desăvîrșită ordine în univers — dezordinea vieții noastre ; război; —­­pace ; spe­­ranță — disperare ;­­ tragism — pe­simism ; delicatețe —, bruta­litate —­ umiliță gentă — compromis ; intransi­solitu­dine — solidaritate ; etc. Opi­nia justă a eseistului este că această multitudine de aspecte poate și trebuie să fie cerce­tată din perspectiva axiologiei și a științelor morale : „Una din cele mai urîte crime îm­potriva spiritului este negarea oricărui criteriu de valoare. Tot așa este crimă și negarea tuturor criteriilor de valoare în afară de cel al tău, oricare ar fi el“ (ib., p. 22). Comple­xitatea existenței omului mo­dern („Omul modern nu mai e faustic. Nu două ci o legi­une de suflete sălășluiesc în CONSTANTIN CĂLIN (Continuare în pag. a 8-a)

Next