Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)
1970-05-30 / nr. 22
CRONICA jurnal FILE DE ROMANI« Pascal a spus oare că adevărul poate uneori să nu fie verosimil ? Dacă istoria este doldora de asemenea exemple, dacă Măria-Sa ne arată nici mai mult nici mai puțin că, în anul cutare, inamicii și-au furnizat reciproc ajutoare sau unul s-a lăsat călcat aici ca să-i curgă făină în altă parte, atunci întrebarea — este oare verosimilă ? — aplicată uneori literaturii mi se pare o absolută eroare... Să amintim că viața este una și literatura este alta, că adevărul artistic nu este identic, nu se suprapune peste celălalt, la îndemîna oricui ? ... Cumplită poveste ! Se vor găsi poate unii să-mi spună că este o pură invenție, sau că fac ,cazuistică“, dacă intr-adevăr este ceva, cu de cît adevărat în toată povestea asta. Și totuși are o anumită identitate, s-a consumat într-o zi precisă, într-un an precis — cel trecut — toți care ar fi trebuit să fie prezenți poartă un nume, au o profesie, în sfîrșit, sunt cineva sau pot deveni cineva. Acestor oameni le-a murit tatăl sau mama, nu are importanță care dintre ei, pentru că pe amîndoi îi simțim la fel, ne-am născut din osul lor și, deși au fost anunțați la vreme, nici unul nu s-a prezentat. De acum încolo putem bănui, putem inventa. Ii numesc Indivizi, nu le mai dau nici un nume, nu le găsesc un nume de om, le-aș zice oricum, aș putea intra ușor în casele lor, să le „descriu" cu exactitate de fotografie. Procese de conștiință ? Remușcări ? Măcar un gînd ? Am exagera. Pur și simplu, au trăit niște zile ca oricare altele, dinainte sau pe care le trăiesc acum, după. Eventualele remușcări, „procese de conștiință", vor fi cu adevărat invenții, aici va trebui să mințim, să înfrumusețăm cite ceva. Ce-i drept, primul, a încercat ceva, ba chiar a fost și la florărie, dar a renunțat repede, mai ales că avea de ținut o conferință (probabil de etică sau așa ceva) și coroanele întotdeauna i-au provocat repulsie. Apoi, pur și simplu, a uitat : cine n-are omul pe cap ! Al doilea s-a îmbătat. A băut de necaz, a plîns și s-a bătut cu un altul ca el într-un local, de unde a fost adunat în zori de oamenii ordinii. Curios, atunci, în ziuă, cînd era cît de cît lucid, n-a fost în stare să se explice de ce băuse, nu găsea alte cuvinte decît „mare necaz, tovarășe". Un altul, al treilea, se afla într-o excursie cu o prietenă, cu o logodnică, sau ceva asemănător și, cînd aceasta i-a întins telegrama — pentru că el, epuizat, dormea — s-a scuturat puțin, a citit cuvintele acelea, apoi a adormit la joc, (bineînțeles, acest episod trebuie redus și femeia prezentată îmbrăcată corect, eventual cu pardesiul pe ea, gata de plecare !). Și tot așa alți doi, un bărbat și o femeie, cu treburile lor, blocați în niște treburi foarte urgente", s-au mulțumit să dea telegrame. Numai unul s-a prezentat, un șofer căruia i-a căzut în mină ziarul cu „Mica publicitate". A gonit cîteva sute de kilometri și foarte aproape de satul sau orașul lui a fost oprit : ce căuta pe această rută, unde ducea țevile acelea ? „Am tras camionul în afara șoselei — mi-a povestit el — am închis cabina, am predat actele și am plecat. N-au decît să dea foc camionului, am să-l plătesc tot, toată viața am să-i pot plăti, dar nu pot să nu mă duc acolo, înțelegi ?" Am călătorit împreună. Mergeam amîndoi acasă, pentru că acolo era casa aceea... copilăria noastră și, poate, nu numai ea. Nu, nu regretam casa aceea, ci doar simțeam dorința s-o revedem din cînd în cînd. Bineînțeles, am fi putut trăi și fără ea, dar dacă se mai găsea, dacă era undeva... N-am înțeles pe care din părinți și-l pierduse, omul era răvășit și n-am Îndrăznit să-l întreb. Nici la cîteva zile, cînd ne-am întîlnit din nou în tren, cînd mi-a povestit despre absența celorlalți. Atunci nu l-am crezut. Acum, cînd s-a repetat, cînd eu însumi am stat de vorbă cu ei, cu alții, cînd le-am auzit justificările „firești", am înțeles — a cîta oară ? — că totul este posibil, că adevărul poate să fie neverosimil și verosimilul minciună. CORNELIU ȘTEFANACHE H. MATTYS TEUTSH : „COMPOZIȚIE" Butz INTERPRETĂRI Eu nu strivesc corola de minuni a lumii... Care este sensul acestui vers blagian ? se întreabă, între altele, în revista „Tribuna" (14 mai a.c.), Eugen Todoran (v. Lucian Blaga și structura mitică a poeziei moderne) și Dumitru Isac (v. Filozofie și poezie la Lucian Blaga). Și iată răspunsurile : Eugen Todoran : „ ...în interpretarea lui Blaga poezia se salvează, în fața generalizărilor științei, într-o altă formă, ca „mit modern“ al poeziei, prin proiectarea subiectului într-o realitate absolută, al cărei non-sens originar, contradictoriu pentru cunoașterea rațională, se „revelează" treptat ca „neînțeles" al existenței și izvor al „problematicului" în poezia modernă“, încît „filozofia și poezia sînt două fețe ale aceluiași „mister" care se apără de cunoașterea pozitiv-adecvată prin revelarea lui metaforică, poetică..." s Dumitru Isac : „poezia e netagnostică, mistică ; autorul se afirmă nu ca un gînditor care enunță, „misterul“ ci-l cultivă, îl amplifică, îl potențează. Pe plan liric ideea e exprimată în versurile cunoscute și pe bună dreptate atît de citate . Eu nu strivesc corola de minuni a lumii..." Care este concluzia cititorului în fața acestor două interpretări ? Este, pentru Blaga, poezia, în esența ei, o „fată" a „misterului“ în sensul că „misterul“ însuși se revelează ca act al său în poezie ? Iar dacă deschiderea subiectului se face într-o „realitate absolută“ — aceasta fiind „misterul" absolut — de unde un „non-sens originar" al acestuia, de vreme ce rațiunea sa de a fi este propria sa suficientă ca interioritate în permanentă apărare ? Mai mult , dacă „misterul“ absolut („realitate absolută“), nu poate fi pătruns cu fatalitate de cunoașterea pozitivă și este vizat abia ca potențare, nicicînd prinzîndu-i esența, de cunoașterea revelatorie, adică întrucît nu e realizabil însuși faptul de a ști dacă el are sau nu sens, de unde concluzia că acesta implică un „non-sens originar" ? Mai precis, dacă nu putem ști că are sau nu sens, cum afirmăm că este „nonsens“ ? Pe de altă parte, este poezia, pentru Lucian Blaga, în esența ei, exclusiv mistică, așa cum reiese din concluzia lui Dumitru Isac ? Dacă Eugen Todoran opera asupra accepției „misterului" din viziunea lui Blaga un transfer de la ceea ce este acesta în sens de concept filozofic la accepția de mit exagerat avînd doar valoare poetică, luîndu-i astfel nota agnosticismului metafizic, de data aceasta, Dumitru Isac operează un transfer de la ceea ce este „misterul" în ordinea conceptului metafizic, care apare desigur agnostic, la o accepție exclusiv în ordinea divinității, deci mistică. Conceptul de „mister“ este într-adevăr problematic la Blaga, dar nu-l putem totuși nici absolvi de agnosticism, dar nici împovăra de misticism. Aceasta chiar în planul strict al filozofiei. Cu atît mai mult, cînd urmărim în ce măsură se definește el ca diferență specifică în ordinea poeziei... CRITICA LUI GHERLA не Foarte scurt, dar dens în sugestii, recomandă articolul lui Nicolae Ciobanu — Gherea și posteritatea lui critică, publicat în „Luceafărul" (16 mai a.c ). Delimitînd înțelegerea criticului literar de cea a sociologului, autorul observă că „critica lui Gherea se transmite posterității nu sub forma unui sistem, închegat într-o suită de precepte axiomatice, ci, dimpotrivă, acea critică se recomandă ca un mod de viață". Everen Lovinescu, autorul teoriei mutației valorilor, nu se definește doar în ordinea sentențiozității suverane maioresciene, ci „datorează nebănuit de mult criticii de tip temperamental al lui Gherea“, iar Gherea, constată Nicolae Ciobanu, „este un precursor al criticii impresioniste". Prin prezenta ei vie, dinamică, mobilă nu în litera propriu-zisă, ci în subtext, critica lui Gherea, deși Lovinescu nu a reușit să sugereze aceasta, a contribuit, drin suplețea ei, la realizarea aspirației spre sincronizare cu spiritul modern al criticii europene. Gherea se va defini astfel mereu ca o prezență actuală, esențialul ținînd mai ales de spiritul criticii desfășurate de marele înaintaș și nu atît de litera ei... SUPERLATIVE STATISTICE Oterară“ notă publicată de „România lila rubrica „Arlechin" tinde să omologheze mensual performanțele teatrale. Criteriul este statistic, funcționind după formula : se iau zece cronicari din capitală, interogați fiind asupra spectacolului căruia, în luna respectivă, i-ar acorda distincția : cel mai... ! Cel mai „ce" ? Cel mai bun ? Din ce punct de vedere ? Geografic ? (din Capitală !). Dacă facem însă abstracție de acest criteriu... estetic, cu ce mai rămînem ? Cu... infailibilitatea actului critic ? Dar, în primul rînd, cei zece nu-s totdeauna aceiași, ci mereu alții. De unde relativitatea concluziilor statistice, determinate de media gustului respectivului juriu ad-hoc. Dacă, de pildă, juriul din martie s-ar pronunța asupra spectacolelor din februarie, ar rezulta cu siguranță un alt spectacol „cel mai". Și vice-versa. Apoi, dacă este de înțeles ca doi din zece să numească un alt spectacol „cel mai“, de neînțeles este ca doi să nu se pronunțe, deoarece găsesc că nici un spectacol nu-i „reprezentativ" ! Pentru ce ? Pentru luna februarie, martie, sau aprilie ? Pentru capitală ? Pentru „Arlechinul" „României literare“ ? Pentru arta teatrală? A fi „cel mai" nu înseamnă neapărat a fi și reprezentativ ? Mai ales că, într-o asemenea formulă totul e posibil, fiind vorba de un superlativ nu numai statistic dar și foarte... aleatoriu ! RISCURILE REPERTORIULUI Poetul Corneliu Sturzu, directorul Teatrului National „Vasile Alecsandri", a răspuns la cîteva întrebări ale „Tribunei“ (1916 93) în legătură cu repertoriul teatrelor. Maturitatea cu care tînărul director tratează această problemă fundamentală a activității unui teatru ne face să credem într-o viitoare stagiune model a prestigioasei scene ieșene. Reținem apoi, din opiniile exprimate, una care ar trebui să fie mai larg dezbătută ; vorbind despre necesitatea unui profil distinct al teatrului, C. S. propune ca acesta să se realizeze pe baza repertoriului romantic, foarte prețuit de publicul ieșean. Deși prin profil noi nu înțelegem unilateralizarea repertoriului, soluția propusă poate fi încercată — eventual în urma unei discuții largi cu publicul. Vorbind despre dramaturgia originală și în special de cea actuală, directorul Sturzus își poate ascunde neîncrederea și vorbește de niște riscuri pe care teatrele și le asumă atunci cînd joacă autori români de azi. N-am înțeles exact care ar fi aceste riscuri , poate căderea uneia sau alteia din piesele jucate ? Dar am văzut căzînd și piese celebre, chiar după ce erau celebre — ele sau autorii lor. Și apoi cîte capodopere ale literaturii dramatice universale n-au căzut la premieră ? O editură cînd tipărește un volum al unui tînăr poet sau prozator nu știe dinainte cum se va vinde. Dar îl tipărește. Așadar nu de riscuri trebuie să vorbim, ci de încredere și neîncredere. Dar dacă nu putem renunța la cuvînt, atunci să amintim o veche și banală zicală : „cine nu riscă nu cîștigă“. Probabil că și poetului Sturzu îi este cunoscută, de vreme ce spune hotărît : „noi ne-am asumat acest risc". TANGO LA NISA, piesa lui Mircea Radu Iacoban, care ține afișul Teatrului Național de cîteva luni, va fi prezentată pe alte două scene din țară : la Teatrul Național din Craiova (regia Valentina Balogh ; în rolurile principale — Tudor Gheorghe, Valeriu Dogaru, Vasile Cosma, Josefina Stoia, Elena Gheorghiu ș.a.) și la Teatrul „Giulești" (regia Geta Vlad ; în rolurile princiale — Silviu Stănculescu, Dorina Lazăr ș.a.). Este un semn că „riscul“ ce și-a asumat conducerea Teatrului National din Iași cînd a lansat piesa are urmări pozitive. NATIONAL SI UNIVERSAL Dezbaterea inițiată de România literară se anunță vie și interesantă. Primele intervenții (M. Ungheanu și P. Popescu) se axează pe definirea unor coordonate esențiale ale raportului sus amintit. M. U. readuce în discuție argumentul absenței în literatura noastră a rigorilor clasice și a suflului greco-latin în epoca de formație. Universalitatea reclamă o relație cu clasicismul estetic și o anume concepție despre om — și, plecînd de aici, apare întrebarea firească : de ce lipsește din literatura noastră homo faber ca tip dominant ? Se manifestă în această absență incapacitatea etnică de concretizare artistică în orice fel de literatură ? E mai firesc a spune că un anume tip de experiență socială a lipsit poporului român decît că structura noastră etnică este incompatibilă cu anume literatură. Reținem ideea cunoscută a românului făurar, absent in mod inexplicabil din literatura națională. Spirit mai practic, P. P. este interesat nu atît de explicații și determinări, cît de ceea ce se poate înfăptui în direcția unei mai largi cunoașteri a creațiilor noastre în lume. Dificultățile traducerilor din limba română nu pot fi argumente absolute în ultimă instanță. Zadarnic vom aveai în cadrele naționalității scriitori, pentru noi, de valoare, dacă aceștia nu circulă și mai ales nu sînt prezenți în raportările absolute. Organizarea e vitată la nivelul instituțiilor și fermitatea criticii intervine la adresa non-valorilor, ce se strecoară în prețioasele antologii menite să ducă chipul României prin geografii exotice. Căci, dacă o cultură se justifică, în primul rînd, cantitativ, calitatea (condiția axiologică) nu poate fi ignorată. Ecoul acestei intervenții va deschide probabil multe uși și ferestre, va face puțin... curent, Pe aripa căruia vor zbura conformismul și alte isme N. IRIMESCU SCRISOARE DESCHISĂ întrucît revista „România literară“, contrar practicii obișnuite, nu a publicat scrisoarea de răspuns ce i-a fost trimisă, în urmă cu aproape o lună, de către Editura „Junimea", îi facem loc în paginile revistei noastre. către : REDACȚIA REVISTEI „ROMANIA LITERARĂ" In legătură cu nota „Inconsecvențe ieșene", publicată în nr. 19 al revistei „România literară“, am plăcerea să vă aduc la cunoștință următoarele : 1. Cunoaștem modul in care semna Ibrăileanu. 2. Știm că se cuvine respectată „voința autorului" de a semna astfel. 3. Pe coperta cărții „Spiritul critic în cultura românească", editată de „JUNIMEA", scrie G. Ibrăileanu (anexăm un exemplar tipărit). Fotografia la care se referă nota Dvs. reprezintă (după cum, de altfel, lesne se putea observa) macheta coperții. Graficianul care a executat-o nu era, se vede, în curent cu o lunga notă scrisă de M. Sevastos în „Viața Românească". Venind în întîmpinarea lungii note pe care avea s-o publice „România literară", Editura a modificat la timpul cuvenit (februarie 1970) semnătura în discuție. Reeditarea „Spiritului critic“ a mai făcut obiectul unui material publicat de „România literară" (datorat prestigiosului condei al lui Eugen Simion). în respectivul articol erau condamnate (înainte de a se vedea cartea) cele cîteva (mici) intervenții ale editurii în textul lui Ibrăileanu. Intrucît o discuție serioasă pe marginea acestor intervenții nu poate fi purtată în absența citatelor în cauză, îl rog pe distinsul critic să le propună unei dezbateri largi, publicîndu-le eventual, chiar în paginile „României literare". In acest scop am trimis pe adresa tov. Eugen Simion un exemplar al noii ediții Fiind convins că veți da publicității cu promptitudine scrisoarea de față, vă asigur, stimate tovarășe redactor șef, de stima pe care cu consecvență ieșeană o păstrez pentru Dvs. și publicația „România literară“. MIRCEA RADU IACOBAN redactor șef al Editurii „Junimea" Drepturile de autor cuvenite pentru acest număr colaboratorilor interni și externi ai redacției noastre au fost cedate, prin consens unanim, pentru ajutorarea sinistraților, urmînd a fi depuse la contul 2.000. в [UNK]ива DESPRE INFAILIBILITATE fost Se împlinește exact un secol de cînd infailibilitatea a proclamată dogmă conciliul Vaticanului hotăra, în 1870, că papa, în exercițiu solemn al misiunii sale... etc., etc. Contestată și ironizată și ridiculizată, infailibilitatea, ușor deghizată, și-a aflat, se pare, un ultim și inexpugnabil refugiu : arbitrajul. Să-i fi acordat vreun conciliu cuvenita bulă de împuternicire ? Știe domnul. Eu unul, ca și dumneavoastră, atîta știu : că arbitrul se bucură, între hotarele dreptunghiului de gazon, de marele drept al hotărîrii inatacabile. Dacă cineva te ghiontește pe stradă și-l dai în judecată, hotărîrea ditamai tribunalului poate fi, prin lege atacată, resupusă discuției ș.a.m.d. Dar dacă, pe teren, vreun arbitru răcit strănută-n fluier și te oprește la doi metri de linia porții adverse, n-ai nici cea mai mică posibilitate să contești fluierul buclucaș și inoportun, cerînd cuvenitele reparații. Și rău, nu-i drept. Oameni fiind, arbitrii, (chiar împodobiți cu ecusoane precum un geamandan ce-a jucat sîrba meridianelor ori ca un șlep pavoazat de ziua marinei) rămîn supuși greșelii. Greșind, trebuie (sau, mai bine-zis, ar trebui) să plătească - și nu oricum, ci în conformitate cu bătrînele și sănătoasele principii ale dreptului. Ce-ați spune dacă individul v-ar fura rufele de pe frînghie și tribunalul l-ar pedepsi cu o lună închisoare, uitînd .. . să-l oblige și la restituirea rufelor furate ? Ați spune că hotărîrea n-a fost luată de un complet judecătoresc, ci de colectivul clasei mici a grădiniței cu orar redus de pe strada Clemenței, colț cu aleea Bizareriei. Exemplul dat mai sus nu vrea să sugereze, doamne ferește, că printre arbitrii de fotbal ar exista indivizi necinstiți, interesați ș.a.m.d. Nici vorbă de așa ceva. Toți arbitrii noștri sînt blînzi, drepți și cinstiți și bine intenționați, precum eroii pozitivi din prozele lui Șerban Nedelcu. Uneori, e drept, mai greșesc, scuturînd frînghia cu rufe străine, greșesc fiindcă oameni sînt. Dar... după urechea la ce li se cuvine, nimeni nu le mai cere... rufele înapoi ! Lucru normal ? Mă tem, tare mă tem, că nu. Cu ce poate încălzi sancționarea unui arbitru pe orășenii din tîrgul Z, a cărui echipă a retrogradat din divizia C, C sau C datorită miopiei cine știe cărui Tică Potir îmbrăcat în negru și cu ecuson desenat de Pădureanu la stînga, unde-i inima ? Meciul rămîne bun jucat, bun pierdut, arbitrul bun sancționat, cu alte cuvinte, operația reușit, pacientul mort. iată, de pildă, cîteva secvențe din zbuciumata istorie a echipei ieșene „Politehnica". La București, meciul cu „Steaua“, militarii au învins, după cum afirmă la unison ziarele, marcînd din ofsaid. La Oradea, ieșenii au pierdut meciul încasînd nu unul, ci două goluri înscrise din ofsaid clar ! La Arad, Lulu Mihăilescu a anulat 2 (două) goluri izbutite de „Politehnica" pe motiv de (cel mult) secetă în Tanganica. La Ploiești, ieșenii pierd cu 1-2, golul victoriei fiind înscris absolut neregulamentar. Presa a protestat, arbitrul a fost suspendat, iar hoțul de păgubaș... trage ponoasele, șonticăind pe la ingrata periferie a clasamentului, acolo unde nu-i îndurare și nici tihnă. Socot, de aceea, că infailibilitatea (fie ea și deghizată) arbitrilor este o pacoste, practica inatacabilității rezultatului de pe teren puțind duce la inechități flagrante, uneori chiar strigătoare la cer. De ce să sacrificăm adevărul de dragul unei dogme? Doar nu mai simtem la 1870! P. S. M. R. I. Am rugat stăruitor corecturii „Cronicii" să urmărească atent modul în care urma să se tipărească foiletonul publicat în numărul 20 (223), la rubrica „SPORT". Se dezbateau acolo chestiuni de gramatică elementară și nu voiam ca fatalitatea cronică a greșelilor de tipar să dea apă la moară cui nu trebuie. In pofida tuturor măsurilor de prevedere, a apărut un i în loc de I și, fapt extrem de grav, un cel în loc de... cel ! ! Nu știu dacă este vorba de neatenție sau de rea voință. Pînă voi afla, mă grăbesc să cer cititorilor cuvenitele scuze.