Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)

1970-02-21 / nr. 8

CRONICA Jurnal TEOFIL VÂLCU ... Sigur, un oarecare cîntăreț de muzică ușoară este cunoscut în toate colțurile țării. Un actor de teatru, oricît de talentat ar fi, are mai puține șanse de succes efemer. Pentru cei care consideră oamenii teatrului după un vechi și nejustificat principiu drept „ușori", apariția lui Teofil Vâlcu pe străzile lașului, cea de acum, li se pare bizară : o barbă stufoasă, o barbă oxigenată, îi acoperă aproape chipul. Nu-i alt­ceva decît o mască, o mască ce i-a trebuit actorului în mai multe roluri. Pentru cei amintiți la început, barba asta nu-i decît un moft, un moft ciudat și ex­travagant, uitînd de fapt că masca lui Teofil Vâlcu ține de profesia lui, pe cînd măștile lor, (pentru că și ei au, netede, bărbierite, decente), țin cîteodată, de omenia, sau mai precis, de neomenia lor. Așadar, am vrut să spun că pe acest actor îl ajută și omenia lui, nu numai talentul, marele lui talent. Dacă cineva ar încerca să reconstituie din cronici, din articole, din tot ce s-a scris în ultimele două de­cenii despre spectacolele Naționalului ieșean, ar ob­serva cu ușurință, nu odată, pe lîngă alte tare pro­movate de esteții și criticii respectivi, și aceasta , în mod sistematic cei tineri, cei aflați la primele ro­luri sau chiar cei cu o oarecare experiență, dar deo­sebit de talentați, au fost placați cînd „elegant", cînd brutal, fapt care a hotărît „migrarea" lor și instala­rea unei atmosfere destul de mediocre. Pentru că în acest timp, aici, la Naționalul ieșean, din mai multe cauze, n-au mai fost posibile gesturi care ar fi amin­tit de o adevărată școală actoricească. Teofil Vâlcu a rezistat. Sigur, nu i-au fost indiferente înțepăturile primite și nici lipsa de grijă față de nou, de căută­rile pozitive, dar a reușit să rămînă el, ca om și să se autodepășească mereu ca actor, pentru că a avut perspectiva talentului și muncii sale, pentru că l-a ajutat propria sa omenie. Un Murat, un sultan, un rol strălucit realizat în „Vlad Anonimul" (de Ion Omescu), mi-a amintit de numeroasele sale „întruchipări", la fel de strălucite, face parte din acea categorie desigur Teofil Vâlcu actori care trudesc (cum spune el), personajul. Ca un sculptor, ca un desăvîrșit sculptor, îl construiește, îl sfarmă, ca apoi să-l ia de la capăt, ca să ajungă acolo, la acea limită unde îl poate supune total și unde firescul domină absolut. Dacă această cate­gorie de actori nu este destul de mare, cea în care, în sfîrșit, îl situez pe Vâlcu, are actori ce îi poți nu­măra pe degete : actori născuți nu făcuți. Pentru că Teofil Vâlcu este capabil să promoveze surpriza de artă tocmai acolo unde nu te aștepți, pentru că mij­loacele sale de exprimare sînt inepuizabile. Devenit titular al marilor roluri istorice, Teofil Vâlcu nu tre­buie să se oprească numai aici. Сi-am spus ! Nu se oprește el, ci-i opresc regizorii, spectacolele, tot ce ține de teatrele în care se mișcă. Cu alte cuvinte, Teofil Vâlcu este un strălucit Ștefan cel Mare sau un Othelo, însă îl vreau, cunoscîndu-i mijloacele, în mai multe roluri ale momentului nostru. S-au făcut la noi atîtea filme istorice, pline de fast, de risipă de culoare, dar puțintele în talent. Teo­fil Vâlcu a fost ocolit. Distanța este prea mare oare de la Buftea la Iași ? Oricum, multe din bărbile și din vocile din aceste filme nu m-au convins. Teofil Vâlcu ar fi fost firesc, ar fi fost la el acasă. Dar poa­te este mai bine că n-a fost, că a rămas un actor, un artist. Celor care plămădesc acum viitoarele filme, regizorilor, se spun că la Iași există un mare actor. Un actor ce încă n-a fost descoperit de regizori, de scenariști și dramaturgi (ca să scrie un rol anume pentru el). Nu, nu spun nici o răutate­­ față de cei care au lucrat pînă acum cu el), afirmînd că Teofil Vâlcu are nevoie de un regizor. Și dacă aș încerca, dacă aș îndrăzni să dau un nume, m-aș gîndi în pri­mul rînd la Lucian Pintilie. Nu voi înșira aici rolurile lui Teofil Vâlcu, cele de pînă acum și nici calitățile sale. Voi spune doar atît : este un actor cum puțini sînt astăzi în țară. Dacă va ajunge acolo, la acea culme la care visează orice slujitor al teatrului și cinematografului, orice artist în genere, depinde de el. Dar nu numai de el. Sînt atîtea !... Teofil Vâlcu nu vine în fața noastră cu relații extra artistice. Ci singur, cu arta lui, cu inepuizabilele lui posibilități de a ne înfățișa măștile și ce­ i în spatele acestor măști. Barba lui oxigenată, cea de acum, este numai o mască strict de profesie. Dincolo de ea se află un om și un excepțional talent. CORNELIU ȘTEFANACHE 2 GRIGORE VASILIU-BIRLIC Natura l-a construit anume și în­tru toate pentru scenă, dăruind Făl­ticenilor un breloc pe care teatrul românesc îl va purta cu mîndrie cîteva decenii. Grigore Vasiliu a devenit Breloc sub ochiul și afec­țiunea părintească a lui Victor Ion Popa. Nu-1 puteai include intr-o oare­care figurație pe acest pirpiriu nă­sos, fără a compromite unitatea de ansamblu; n-ai fi îndrăznit­ să-l tri­miți în scenă cu tava, căci ar fi însemnat să-ți umbrească protago­nistul. El nu putea fi decît breloc, într-o montură care să-l pună în valoare, înainte de a fi actor, Vasiliu- Breloc era mim și era pantomim înnăscut. Un singur gest, cîțiva pași și sala exploda. Avea acel nedefinit har al răsfățaților arenei, deși nu recurgea la efecte, nu avea nevoie să forțeze burlescul, era destul să fie el cel de toate zilele. Intuind atu-urile ascunse în evan­taiul carierei lui, a mizat curajos pe ele și a cîștigat detașat. La Bucu­rești, întîlnirea cu rolul vieții lui, acel rol visat de toți actorii, l-a urcat la rangul de Birlic, inter­pretat acest rol de nu știu cîte sute de ori , l-a reluat anul trecut ca o împlinire a rotundului existenței ar­tistice. Adevărul e că pe Birlic, ca și eroii lui Caragiale sau Goldoni, Grigore Vasiliu nu i-a jucat, i-a trăit în toate zilele vieții lui. Mai ales, parcă anume fusese croit du­pă dimensiunile comandate de Ca­ragiale, putînd ataca, de aceea­, ori­ce rol din vasta comedie umană creată de marele satiric, începînnd cu ambii eroi din „Conu Leonida față cu reacțiunea" și terminînd cu "Tele­grame". Vasiliu-Birlic domină o epocă a teatrului românesc dintre cele două războaie și rămîne unul din com­ponenții distribuției de aur Cara­giale—Goldoni din perioada post 1944, întregită cu aportul deosebit de prețios la crearea filmului româ­nesc, cariera sa actoricească­ a fost un model de muncă și dăruire ne­condiționată. Rănit în plenitudinea forței sale creatoare, Grigore Vasiliu-Birlic la­să în urmă imaginea actorului care, după ce mulțumește aplauzelor, se înclină și se retrage în umbra culi­selor. Se retrage numai. N­ vom re­vedea curînd, la reaprinderea rival­­telor. Cu mișcările sale stîm­ace și arit­mie hilare, cu o privire atît de atotcuprinzătoare, cu umorul lui , de moldovean șugubăț, ușor înclinat spre duioșie, Vasiliu­ Birlic rămîne pentru totdeauna printre semenii lui, acolo unde vîntul mîngîie iarba și caii aleargă ca vîntul. Vom mai rînd de multe ori în to­vărășia lui Birlic, mult îndrăgitul nostru Birlic. Petru Hârtopeanu, mai expresiv și mai luminos în ultimii ani, reali­zează peisaje moldovenești, de o poezie calmă, liniștitoare. Graficianul Ion Petrovici, stăpîn deplin pe unelte, decantează emo­ția în transparențe rare, nobile. ★ Sugeram, într-un număr trecut, ca noile galerii de artă, din Piața Unirii, să capete un nume care să-l deosebească de nu știu ce alte nume de magazine cu mărun­țișuri sau depozite de materiale. Propunerea noastră de atunci, Cupola, se pare că nu a avut prea multă audiență, imputîndu-i-se su­gerarea unui acoperiș de circ. . . De acord. Cum să numim totuși noile galerii ? Mai venim cu o propunere : Galeriile Pallady. Cre­dem că este de prisos să mai spunem aici ce a însemnat Pallady pentru Iași, oraș al cărui Н­ a fost. „ARLECHIN“ A apărut, în sfîrșit, suplimentul programului de sală al Teatrului Național ,,Vasile Alecsandri". „Ar­lechin", supliment cum este intitulat publică — la supliment—o piesă de teatru, „Pasărea în cuibul ei piere", dramă istorică de Petru Ursache, aflată la baza unui spectacol de sunet și lumină care nu așteaptă decît vara pentru a fi reprezentat în interiorul zidurilor Goliei. In „programul" sumar de pe pri­ma pagină, „Arlechin“ se definește ca „supliment­­ al caietului de sală pentru o mai amplă informare a publicului asupra evenimentelor vie­ții artistice din Iași, oglindite, prin forța împrejurărilor, prea sumar în presă ori radio (ca să nu mai vor­bim de televiziune), prezentarea lor omogenă și completă, din punctul nostru de vedere, pentru oamenii interesați de teatru și interesanți pentru teatru — o posibilitate de a dialoga, de a monologa, de a întreba și răspunde . . .". Dar suplimentul nu se an­gajează prea hotărît în rezol­varea unui asemenea program. Doar notele lui Corneliu Sturzu despre Studioul tînărului regizor, articolul Ancăi O vânez­u ",Ten­­dințe în arta spectacolului româ­nesc". „Convorbirile imaginare“ ale lui Paul Drumaru și „Scrisoare domnului Cehov" a poetului Adi Cusin, se înscriu unor asemenea preocupări. Numai că unele date „de actua­litate“ din viața teatrală nu com­pletează, ci reproduc presa (Tur­neul de la Weimar, Festivalul Na­țional de teatru). Dar orice început e timid. Aștep­tăm cu încredere. ...ȘI ALTE GRATUITĂȚI 5 1 Am mai avut prilejul să respin­gem în această rubrică ineleganta sentințelor critice care jignesc fie prin lipsa argumentelor fie prin șubrezenia lor. Cineva, înșelat de magia... „ochiului" consacrat al „României literare“ aducea nu de mult un gratuit „omagiu“ negativ poetului Corneliu Sturzu. In forma în care se prezenta, această ne­gație constituia, în adevăr, un o­­magiu pentru autorul incriminat, căci gestul gratuit și jignitor îl caracterizează, în asemenea cazuri, •r­ spuneam — numai pe cel care-l săvîrșește. Dar... gesturile de acest fel continuă, regretabil, în paginile atît de bogate și mult cercetate ale săptămî­nalului bucureștean. De data aceasta, ținta atacului este George Popa, autorul volumului Laudă formei. De ce ? Pentru că lui Florin Manolescu, autorul sen­tențioaselor rînduri din „R. L.", nu-i place, pur și simplu, poezia­ autorului de la Iași. Ce importanță are acest amănunt ? — veți spune? Fl. M. nu are, deocamdată, auto­ritatea necesară pentru ca verdictele sale să fie primite fără reticență. Fl. M. face critică analogică, abia aceasta fiind liv­rescă, fără a por­ni, deci, de la emoția propriu zisă, sau negînd-o pe aceasta, în lipsa antenelor receptoare. Și la ce se reduce atunci „actul cri­tic" ? La descoperirea unor analogii care insinuează ideea împrumutu­rilor... logiile să fie oare așa ? Dar ana­de teme, idei poetice, ati­tudini lirice duc, în ultimă ana­liză, la înrudirea întregii poezii universale, sau cel mult, la stabi­lirea unor tipologii foarte restrîn­­se. Condamnabilă este doar pastișa. Dar așa ceva nu se poate dovedi prin simple asemănări de suprafață. Ce are comun, de exemplu, poe­zia lui Dan Botta cu aceea a lui George Popa ? Viziunea, tonusul, expresia sînt total diferite. Ana­logiile constituie un procedeu sub­sidiar în situația de față și, în cel mai bun caz, ele ar putea su­gera­­ rădăcinile comune ale spi­ritualității noastre, ca popor. Din­colo de această constatare prețioa­să, dar din păcate, deloc inedită, deloc originală, — analogiile oarbe manifestă o juvenilă pasiune a au­torului lor, dispus să stabilească asemănări între lucruri diferite în esență. Probabil însă că la între­ținerea acestei pasiuni mai con­tribuie și cerința menținerii unui procentaj de... combativitate criti­că, primii vizați fiind, se înțelege, poeții care nu domiciliază în pe­rimetrul bucureștean... Deci __ o dublă gratuitate... CADURILE Expulzate din basmele moderni­zate, candorile pot fi reîntîlnite, uneori, în emisiunile pentru tine­ret ale radiodifuziunii. Un exemplu : o­­ recentă „Antenă a tineretului“, luînd în dezbatere probleme etice și cetățenești, a chemat în fața instanței ascultătorilor indiferența. Cazurile înfățișate nu erau lipsite de interes publicistic și de un real relief dramatic, de pildă, acela al copilului frustrat de afecțiunea pă­rintească­­ și chiar de supraveghere, vagabondînd săptămîni, luni, ani îm­preună cu cîinele său, etc. Inadec­­vate ni s-au părut însă instrumen­tele cu care a fost operat acest caz, tonul semănătorist al expunerii, apelul la caritatea publică ș.a.m.d. Aceasta cînd, mult mai eficace mai în spiritul rigorilor noastre so­fi­ciale ar fi abordarea responsabilității colective, integrarea factorilor insti­tuționali — școala, familia, orga­nele de resort din respectivul car­tier — absente în mod nemotivat de la detectarea și rezolvarea acestei chestiuni. Culmea candorii a constituit-o însă cazul delicventului lezat, după ispă­șirea pedepsei, de glumele colegilor­­de frizerie (meseria o învățase la... pension !) și de gesturile clienților care duceau instinctiv mîna la bu­zunar ! Nemaiputînd răbda un ase­menea tratament, fostul delicvent a­ devenit... recidivist ! încă o dată, nici acest caz nu este lipsit de o problematică reală. Dar de ,ce atîta sentimentalism la­crimogen, de ce acea tonalitate ro­malițioasă în care e înfățișată drama sărmanului hoț de buzunare, jignit, lezat, ultragiat și de nimeni mîn­­gîiat ! Mai lucid, mai angajat, mai *n datele zilelor noastre nu se poate ?” Pentru că, în sine, intenția este­ mai mult decît onorabilă. UN PORTRET E necesară din cînd în cînd și cîte­­o privire retrospectivă asupra unuli scriitor, asupra activității sale. O­ astfel de retrospectivă literară rea­lizează Ileana Popovici (Teatrul, î, 1970), cînd schițează în alb și negru portretul scriitorului Dumitru Rarfu­ Popescu. Este urmărită activitatea atît de diversă și bogată (la­ 35 de ani — 9 volume scenarii devenite film, de proză, 2‘ 4 piese ju­cate, nenumărate povestiri și nu­vele răspîndite prin reviste, sertarele­­doldora, premii...), experiența lite­rară bazată pe o îndrăzneală pro­prie, un neobișnuit proces de auto- constituire refuzat șabloanelor și for­mulelor ideologice gata făcute. Du­mitru Radu Popescu este o struc­tură artistică unitară, un spirit care descoperă esența fenomenelor morale­ și sociale, o conștiință. Autoarea portretului insistă asupra piesei A­­cești îngeri triști care reflectă în cel mai înalt grad substanța drama­tică originală a autorului, asupra va­lorii romanului F, a nuvelelor Duios Anastasia trecea. Dor, Ploaia albă, remarcă vocația dramaturgului. Por­tretul se întregește cu cîteva linii de perspectivă vizînd, evident, nu numai evoluția prozatorului, ci și a­ dramaturgului D.R.P. „ATENEU“ Primul număr din 1970 al revistei­ „Ateneu" impune printr-o ținută pu­blicistică deosebită. Cîteva articole­­rețin atenția prin densitatea ideilor și seriozitatea argumentării : „Lenin, și epistemologia modernă" (Pavel A­­postol), „Criticismul kantian și fun­damentele științei“ (Vasile Florea), „Dramatica impresie a abisului" (Va­­leriu Corcodel). Beletristica este poate zona cea­ mai atractivă a revistei căci se în­tîlnesc aici scriitori de talia lui Apollinaire și E. M. Forster cu poeți și prozatori români, unii cunoscuți­­ alții în plină afirmare (Victor Efti­­miu, Adrian Păunescu, Ovidiu Ge%­naru, Mihai Ursachi, Adrian Munțiu, George Alboiu, Lucian Valea, Radu Mareș, George Ghid­igan ș.a.). Remarcăm de asemenea paginile de artă susținute de Mihail Sabin („Teatru istoric și destin individual"), Viorel Cosma („însemnări asupra sta­diului muzicologiei contemporane“) și George Genoiu („Actorii instrumente­­divine"), Arhiva—Ateneu („Un articol necunoscut al lui G. Ibrăileanu"), Cronica psihostilistică (Constantin Crișan), Cronica literară (Constantin Călin), Cronica traducerilor (Boris Pasternak , „Lirice“), de Laurențiu Ulici, interviuri, etc. completează un sumar cuprinzător și interesant. N. IRIMESCU HATMANU-HARTOPEANU­PETROVIC­­ lui Noile galerii de artă ale Fondu­Plastic găzduiesc expoziția de grup Dan Hatmanu — Petru Hărto­­peanu — Ion Petrovici. Cei trei artiști au mai expus împreună în 1967, în sala Victoria, sugerînd a­­tunci publicului ieșean afinități e­­motive, revendicate din tradiții moldovenești mai vechi. După trei ani, structura grupului este deja o certitudine, fără însă ca tonul fiecărui artist în parte să sufere alterări. Dan Hatmanu rămîne portretistul de virtuozitate, seria sa de acum aducînd reușite noi, psihologice și tehnice. Pictura sa cîștigă din ce în ce mai mult gravitatea pe care i-o bănuim. In „SPORTUL", Marius Po­pescu scrie despre soarta mai­danelor ieșene — chestiune pe care, cu alte prilejuri, am dis­cutat-o și noi. Da, există — oricît ar părea de ciudat — o „problemă a maidanelor" cu repercusiuni (nebănuite poate, dar certe) asupra mișcării spor­tive în general. Lucrurile nu sînt tocmai simple — mai ales cînd se amestecă (din senin) și anumite considerente de or­din ... lingvistic. In timp, cu­­vîntul maidan a căpătat un oa­recare sens peiorativ, acțio­­nînd cu funcții determinative în sintagme de genul „purtare de maidan", „educație de mai­dan" ș.a.m.d. Mai întîi de toate, ar exista o explicație de natură etimologică : mul­te cuvinte din limba turcă, păs­trate în fondul principal lexi­cal român, poartă, în ghiocul înțelesului, un sîmbure depre­ciativ. „Haimana" (turc. hay­­mana) s-a împerecheat pe ne­simțite cu „maidan" (turc. mey­dan). In „Maidanul cu dra­goste", scînteierile de puritate ale Fanei nu izbutesc să lumi­neze cerul întunecat al pete­celor virane în perimetrul că­rora se consumă măruntele ori (vezi și drama lui Luca din „Doamnișoara Nastasia") ma­rile drame ale cartierului măr­ginaș. Iar în „Dicționarul de rime" al lui Topîrceanu, maidan rimează cu ... golan ... Poate în virtutea acestor considerente, poate în virtutea altora asemă­nătoare, am declarat, vreme, război maidanelor într-o și, cîntînd veseli „a mai înflorit o grădiniță-n București", plan­tam trei lalele și-o zarna cadea pe „aleea fruntașilor" spre a putea boteza maidanul „parc" și troscotul „gazon". Cam de pe atunci a început moartea lentă a locurilor virane — și n-aș crede că le-a regretat ci­neva absența. Pînă în momen­tul în care am avut revelația că, asanînd cu prea multă o­sîrdie, există pericolul deranjă­rii echilibrului biologic gene­ral. Este îndeobște cunoscută pățania fermierilor canadieni care, secînd o imensă mlaști­nă, au scăpat de țînțari și ma­larie, dar au tulburat micro­climatul zonei, compromițînd recoltele. Noi am scăpat de maidane, amenajăm grădinițe, construim blocuri, ne entuzias­măm — și bine facem — dar să nu uităm că „micro-clima­­tul" performanței sportive este în strînsă legătură cu viața ne­însemnatelor petece de verdea­ță și colb care, din totdeauna, au fost martore primului șut, primului dribling, primului „gol marcat din acțiune". Fotbaliș­tii nu se „nasc" la centrele de copii și juniori ; acolo se per­fecționează și se desăvîrșesc deprinderi deja știute, învăța­te acolo, pe hulitul maidan. Ce-i de făcut? Dărîmăm blocuri spre a reînvia maidane ? As­ta ar mai lipsi ! Mai simplă, mai eficace, mai ieftină mi s-ar părea soluția amenajării unor terenuri nepretențioase în­ locul acelor ciudate îngrămă­diri de culturi și paralelipipede numite „locuri de joacă". Fi­indcă, dacă dorim să oferim copiilor adevărate „locuri de joacă" apoi ori plantăm în mijlocul careului betonat o lo­comotivă, un tractor, un avion scos din uz (cum fac danezii), spre a stimula curiozitatea și spiritul inventiv și imaginația copiilor, ori lăsăm locul gol, în așteptarea fotbaliștilor cu ghiozdane. Care nu vor întîr­­zia să părăsească strada, în mijlocul căreia bat mingea, spre a se reîntoarce la maida­nul cu troscot și colb auriu. Cît despre discuția pseudo-fi­­lologică de la începutul pre­zentului foileton, se pare că sechelele de ordin psiho-ling­­vistic pot fi ușor atenuate. In joc de maidan să spunem mi­­ni-teren. Și gata. M. R. I. MAIDANUL

Next