Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)

1970-09-12 / nr. 37

Proletari din toate țările, uniți-vâl SÂPTÂMÎNAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL • ANUL V » NR. 37 (240) O SIMBATA 12 IX 1970 « 12 PAGIN11 LEU . Niciodată deschiderea unui nou an școlar n a angajat, atît de profund și multilateral, responsabi­litatea întregii societăți. Desigur, evenimentul își va păstra și de astă dată caracterul său festiv. Vom întîlni copii mergînd cu flori în brațe spre porțile larg deschise ale șco­lilor , vom asculta cuvîntări emoționante ale unor mai bătrîni sau mai tineri dascăli ; ziarele și revistele vor insera fotografii surprinzind momentul de plecare al acestui ciclic maraton al cunoașterii și specializării, iar televiziunea va transmite în direct prima zi de clasă din nu știu oare școală a cărei clădire a fost nu de mult ina­ugurată ... Toate acestea țin de tradiție. O frumoasă tradi­ție pustrînd setea de cultură și respectul pentru lu­mina științei — trăsături definitorii ale unui nobil popor, care știe că în împlinirea destinului său se înscrie, cu necesitate și largi reverberații în timp, fiecare nou an școlar. Dar nu există domeniu în care mutațiile pro­duse în planul general al vieții sociale să se re­percuteze mai fidel și mai operativ decît în cel al școlii. Aceste mutații îmbogățesc tradițiile, dîndu-le un contemporan temei prin racordarea școlii la înal­tele comandamente ale momentului. Or, cînd ele­vizează însăși structura unei țări, aflată în plin proces de edificare a socialismului multilateral dezvoltat, firesc este ca școala să se alinieze și realinieze în fruntea eforturilor larg desfășurate pentru realizarea acestui istoric imperativ. E vorba de un amplu efort de opti­mizare, fiind căutate cele mai adecvate soluții pen­tru o superioară eficiență a cuprinzătoarei activități de învățămînt. în acest sens, adecvarea Școlii la cerințele economiei naționale și ale actualului moment de dezvoltare culturală și științifică, reprezintă o con­diție majoră — dar și o chezășie — a împlinirii impu­nătoarelor obiective de viitor. Este desigur impresionant să afirmăm, pe bază de realitate, că fiecare al patrulea locuitor al țării învață. Dar nu este mai puțin important ce învață. Pentru că cifra încorporează în ea un imens detașament de elevi, care trebuie orientați către fruc­tificarea aptitudinilor lor și, în același timp și cu e­­gală îndreptățire, către asigurarea necesarului de cadre medii și de specializare superioară, cerute de impetuoasa dezvoltare tehnică, economică, științifică a României socialiste. Dacă avem în vedere faptul ca nu este vorba doar de o formalitate, ci de re­structurarea unor mentalități, nu rareori tributare u­­nor viziuni depășite , de reconstituirea unei întregi ierarhii a profesiunilor, cu accentul pus în mod ho­­tărît pe zona direct și calificat productivă , de con­solidarea statutului social al unor noi profesiuni, de nivel mediu și de înaltă responsabilitate pentru de­venirea economiei naționale — vom înțelege de pe a­­cest nou an școlar a fost întîmpinat nu numai cu o­­bișnuita emoție și preocupare gospodărească, dar și cu o amplă categorie de acțiuni pregătitoare, clari­ficatoare, îndrumătoare, stimulatoare. Momentul e de natură să impulsioneze cercetările științifice desfășurate din perspectiva sociologiei, psi­hologiei sociale, pedagogiei etc. Rezultatele unor ase­menea cercetări ar fi extrem de folositoare unei mai temeinice activități de orientare profesională, activi­tate care se cere îmbunătățită și extinsă pe tot cu­prinsul rețelei școlare, organizată fiind — și genera­lizată — după o metodologie științific elaborată. A insista în această privință nu înseamnă nicide­cum a neglija cercetările efectuate pînă in prezent sau măsurile întreprinse, dar nu putem trece cu vederea faptul ca ele nu epuizează posibilitățile, rămînînd încă în mod sensibil în urma cerințelor vieții, a pro­blemelor majore, actuale ale școlii. A se apleca atent și stăruitor asupra realităților școlare contemporane din țara noastră, a descifra conexiunile acestora și raporturile lor cu ansamblul vieții sociale, a analiza stările de fapt existente și a elabora soluții menite a optimiza procesul de învățămînt în lumina unei clare finalități social-economice, iată ce se așteaptă astăzi, mai mult ca oricînd, din partea cercetării științifice le­gate de disciplinele mai sus amintite. Desigur, efortul de optimizare angajează multiple sectoare ale vieții noastre sociale, confruntarea de opinii implicînd în mod necesar punctul de vedere al cadrelor didactice, al părinților, al reprezentanților Instituțiilor de resort, diverselor ramuri ale economiei interesate în asigurarea cadrelor de specialitate ne­cesare etc. Revoluția tehnico-științifică, dinamica economiei naționale, exigențele tot mai înalte ale vieții cultu­ral­­artistice a patriei noastre solicită Școlii un permanent efort de acomodare și autodepășire, pentru sporirea debitului și a intensității acestui izvor de a­pă vie, dă­tător de tinerețe fără bătrînețe, de forțe inegalabile pentru afirmarea în lume a spiritualității românești. Succes I CRONICA VASILE CONSTANWESCU FINTINĂ Vatră cu fruntea de stele — Pămînt de poeții-izvoare cîntat, Cei vechi în viul tău au tăiat Fîntini, să-și zidească pînă la dor Focul sferic al memoriei în ele. Fierbinte strigă din fîntini în sus Duh înstelîndu-și legea — săgeată de vis Și drum in miezul luminii . De aceea timpul prin noi e joc sferic In rădăcina fîntînii.. . O,­oltă necuprindere, ca o străfulgerare Deschisă în adine străbunilor ni-e mina Cînd apele spre stele, din singele țărinii Aprind pînă la flacără fîntina. discuții AREA ȘI CUNOAȘTERE Este o problemă veche — se pare — cu­ arta însă­și. In ce constă, redusă la ultima expresie ? Între­barea : în ce măsură fastuosul aparat al artei con­tribuie la cunoașterea conținutului propriu, la cel pe care l-a avut în vedere, iar nu dacă arta, în sine, este sau nu este și cunoaștere. Problema pare simplă, la prima vedere dar în realitate ea este nodul gordian. nu Pentru că, declară peremptoriu esteticienii, arta apelează la inteligibil, nu se fundează pe o percepere inteligibilă, ci pe sensibil, nu se adre­sează — cu o expresie devenită didactic apodic­tică, minții și raționalului, ci inimii, nu urmăreș­te cunoașterea ca atare, ci emoția (în ultimă a­­naliză, o modalitate a emoției, emoția estetică), nu vrea adevărul, nu urmărește poziția inteligi­bil ontologică a datului obiectiv ci crearea fru­mosului. V. Voiculescu spusese : Mîntuirea este în frumusețe. George Enescu afirma : Ceea ce urmărește artistul este de a-l face pe auditor să vibreze așa cum a vibrat creatorul în momentul creației operei sale . Pușkin exclamase și el ! Este o ficțiune, dar această ficțiune mă face să vărs lacrimi ! Or, omul de știință care ar desco­peri microbul cancerului, nu pretinde o vărsare de lacrimi, ci, mi se pare, cu totul altceva. Pen­tru omul de artă, opera realizată este un scop atins, pentru omul de știință, o invenție sau o descoperire sînt de abia de aici înainte valori ce vor servi scopurilor umane. Ne aflăm deci, de la bun început, în fața unei poziții contradicționale, fixată cu mii de anii în urmă, dar niciodată ur­mată conform cu litera ei. Canonic ar trebui să avem de o parte INTELIGIBILUL și cu el rațiunea, intelectul ca pur și legitim receptacul, cunoaște­re și adevăr ca scop și rezultat. Elementele păreau esențial, simple: caracterul fenomenului (privit aidoma și de Aristot, și de Kant, și de Marx, și de Husserl, de Heidegger sau de J. P. Sartre) este un dat al intengibiului, in­strumentul descoperirii sau perceperii sale este intelectul, scopul său este adevărul (fără a ieși cu o notă din scolastica formulă adequatio­res et Intellects), iar procesul respectiv se numește, de cînd e lumea, cunoaștere. Luînd reversul me­daliei, un fenomen este estetic, atunci cînd folo­sește nu cunoașterea (gnosis) ci simțirea (aestesis), cînd instrumentul său este imaginația, cînd scopul său este frumosul, cînd procesul realizării nu mai este știința ci arta. O anumită necesitate disociativă a stat la baza acestei dihotomii ; facultățile spiritului erau cu grijă și migală așezate în sertărașe separate, cu despărțiri, ireductibile, cu compătrunderi neper­­mise, cu imixtiuni condamnabile. S-a căutat cri­teriul și Aristot­eu primul care îl descoperi în plăcere ; calitatea fundamentală a operei de artă este aceea de a place, despărțind deodată lumea fenomenală între ceea ce place și ceea ce nu place. Sensibilitatea noastră este atinsă, în egală măsură, și de ceea ce place și de ceea ce nu place. Așadar, nu sensibilitatea în sine poate constitui un crite­riu de selecție definitoriu, întrucît alertarea sen­sibilității se produce și la frumos și la urît. Dar rezultatul nu e același în ambele cazuri, deși zona psihică este aceeași. M-am referit la Aristot spre a arăta cit de ve­che este implicația artă și cunoaștere precum și izvorul comun al ambelor cînd la aurora culturii umane arta nu era decît o formă a cunoașterii și invers. Extrapolări și extravaganțe au existat și mai există și azi. Unii esteticieni mizează încă totul pe un primat al sensibilității sau pe un criteriu exclusiv al plăcutului, pe un fundament pur al Frumosului etc. Artistul nu are menirea de crea neapărat o viziune a unui Adevăr cu subsis­ a tentă ontologică, ci a unei ficțiuni și se comite deliberat o confuzie regretabilă între Real, care implică ontologicul, și Adevărat care se reclamă de gnoseologic. Artistul crează un real care este un real de ficțiune și care, ca atare, nu are nevoie să fie adevărat. Or, tocmai aceasta este o mare greșeală. Pentru că, chiar acest real al ficțiunii trebuie creat nu ca și cînd ar fi unul de ficțiune, subiectiv, ci real ca atare, obiectiv în sine. Uni­versul creat de artist trebuie să aibă în sine vir­­i­tutea care îl susține, prin șira spinării sale proprii (Continuare în pag. a 4-a) PETRU P. IONESCU

Next