Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)
1970-02-21 / nr. 8
Proletari din toate țările, uniția! SÃPTÂMÎNAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL ® ANUL V • NR. 8 (211) » SÎMBATA 21 II 1970 • 12 PAGINI 1 LEU PIESA CONTEMPORANĂ Orice delimitări, în planul artei, nu pot fi decît aproximative. Ca și definițiile care încearcă să fixeze ceva din specificitatea și esența creației. Cu toate acestea, omenește vorbind, nu ne putem lipsi de metodele logice de investigare, nu reușim să ne sustragem categoriilor cunoașterii obiective, și cu atît mai puțin jocului subiectiv al impresiilor. Toate celelalte (devenind metode doar prin teoretizare sau fetișizare), de la contemplația platoniciană a ideilor eterne la intuiția lui Bergson, de la acel „Einfühlung" al lui Theodor Lipps la fenomenologia lui Husserl și la onirismul de nuanță psihanalitică, surprind aspecte disparate, reflexe ale realității în mișcare, o realitate privită din unghiuri mereu schimbate și în care încercările uneori dramatice, disperate de a separa ceea ce pare esențial și definitiv de ceea ce nu este decît contingent și trecător rămân, pînă la urmă, iluzorii. A vorbi despre arta contemporană, în asemenea condiții, dincolo de orice agnosticism susținut teoretic, înseamnă a pătrunde într-un domeniu ale cărui granițe nu pot fi precizate, și nu numai granițele, perimetrul, ci — implicit — nici centrul geometric sau, în alți termeni, nucleul, esența. Ceea ce nu înseamnă că impulsul de a cunoaște, de a aprecia și a întrezări respective, bate în retragere. Dimpotrivă, dificultățile au avut totdeauna darul de a hrăni ambițiile și a ascuți discernământul, făcînd din indivizii concreți persoane și personalități care relevă traiectoriile istoriei. Firește că arbitrariul riscă a spori, în măsura în care, din întreaga realitate a artei contemporane, ne delimităm o parcelă, referindu-ne la un popor și la un moment anume, deci la arta româneasca actuală, și nu la întregul cîmp al artei, ci numai la dramaturgie, la presa contemporană. Corectivul îl aflăm totuși în însăși conștiința acestor delimitări. Nu putem studia un fenomen fără a-1 privi deaproape, fără a-1 izola, analizîndu-ii caracteristicile Operația e perfect justificată, necesară, însă ea își va pierde sensul dacă nu ținem seama de context, adica de ceea ce ne-am obișnuit a denumi perspectivă sincronică și diacronică. Căutînd să precizăm noțiunea de piesă contemporană, vom evita, prin urmare, orice rigiditate a delimitărilor și orice afirmație cu ton de sentință, convenind totodată că discuția în jurul unei idei, în jurul unui adevăr, chiar dacă nu ne duce la enunțuri absolute, ne apropie de acest adevăr. Din aproape, în aproape, prin succesiunea și suprapunerea de aproximări, ajungem către zonele mai profunde și mai intime ale fenomenului care ne preocupă. Aceste apropieri succesive pot fi asemănate cu acumulările cantitative care înlesnesc, în spiritul dialecticii marxiste, saltul calitativ. Ce este, așadar, piesa contemporană ? In mare, toată lumea va fi de acord că este piesa de teatru în care se vorbește sau, cel puțin, se face aluzie la evenimente, moravuri, preocupări contemporane, în care problemele — cum se spune cu un termen abuziv folosit — contemporanilor noștri capătă nu numai o ilustrare adecvată, ci și ipotetice soluții. De aici înainte pot începe nelămuririle. Iată, unii autori scriu astăzi piese în care ni se vorbește de vechii noștri domnitori, de viața pierdută în negura secolelor de demult. Situația a aceeași ca și în roman. De altfel, în general, nu putem evita istoria. O dată ce ne-am născut într-un moment și într-un loc anume, preluăm, la început indirect, prin limbaj, instrucție în familie etc., apoi direct, prin asimilarea conștientă a culturii, preluăm întreaga istorie a speței umane, din care istoria propriu-zisă ocupă numai capitolele de la urmă, firește, cele mai recente , doar cîteva milenii. Prin urmare, sîntem ființe istorice, în sensul încărcăturii pe care istoria culturii umane o presupune, indiferent de capacitatea și de pregătirea individuală, înțelepciunea colectivă, folclorul, reprezintă, la fel, căi prin care devenim contemporani cu istoria: întreagă această moștenire a trecutului, revărsată și plămădită în noi, vine, însă, mereu către prezent. Prezentul reprezintă constelația în virtutea căreia și prin care istoria dobândește funcționalitate și sens, tot așa cum istoria îi creează acestuia — prezentului —■ fundalul necesar evaluării originalității, semnificațiilor și perspectivelor lui. De aceea, cele mai multe piese istorice scrise astăzi sînt parabole. Prin ele, ni se vorbește de fapt despre noi cei de azi, atunci cînd nu se tinde a se vorbi despre omul în genere, despre condiția umană, în afara oricăror determinări concrete. In același sens parabolic sînt (sau devin, uneori, forțind lucrurile) contemporani ai noștri autorii din trecut, începînd cu tragicii greci. Giraudoux, Anouilh, Camus, contemporaneizează, reluînd personaje și conflicte ale clasicilor antichității, simplificînd, modernizând, accentuînd ceea ce i-a interesat pe ei. La noi, Radu Stanca, scriind Oedip salvat, năzuia același lucru. Chiar piesele istorice ilustrative (bineînțeles, cele reușite) piese de reconstituire a unei epoci, de reliefare a unei psihologii, pe lîngă rolul cultural de primă importanță pe care-l îndeplinesc, apropiindu-ne de vremuri și eroi remarcabili ai trecutului, conduc și la concluzii valorificabile în actualitate, prin mobilizarea afectivă a spectatorilor și prin meditația la care ne invită asupra marilor experiențe de viață a unor figuri intrate în legendă (ne gîndim, de exemplu, chiar la trilogia lui Delavrancea). Toate acestea reprezintă, totuși, căile indirecte ale reflectării și influențării prezentului, pentru că, trăind între oameni și preocupări presante, solicitați de ocupații și probleme noi, de mare impetuozitate unele, de mare profunzime, în genere, firesc este că tocmai aici asupra acestor aspecte trăite cu intensitate astăzi să cadă accentul în literatura dramatică a epocii noastre. E adevărat, vorbesc unii de impedimentul lipsei de perspectivă, de imposibilitatea de a modela lava încă fierbinte a vulcanilor în erupție. Argumentul este justificat numai în măsura în care ne-am referi la o dramaturgie care-și propune nu numai să reflecte istoria, dar s-o și ordoneze prin etichetări și judecăți definitive, ceea ce, în fond, intră în atribuțiile istoricilor propriu-ziși, ca oameni de știință. Pentru că dramaturgul, scriitorul, operează cu uneltele sale, cu intuiția, sensibilitatea, capacitatea de invenție și multe, multe altele care la un loc alcătuiesc talentul său. Chiar cu riscul unor erori de perspectivă, care le-ar face perimabile, asemenea piese contemporane sînt necesare în măsura în care izvorăsc din sincerul și puternicul sentiment al participării la viața adevărată. Și avem asemenea lucrări dramatice care reflectă oameni și aspirații contemporane. Confruntarea acestora cu spectatorii s-a dovedit — ne referim, iarăși, la lucrări remarcabile — pasionantă. Pentru că acești îngeri triști ai lui D. R. Popescu sînt crescuți dintr-un trunchi puternic de setimente și pasiunii, ură și iubire, îngîndurare și revoltă morală, antrenînd comportările, atitudinile, orientarea în viață a oamenilor de astăzi. Inșuroierea aceasta viguroasă de viață și gînd înscrie, prin forța ei de torent, întrebările principalului personaj, între marile întrebări ale prezentului. Și atunci, aproape că nu mai au sens rezervele sau reproșurile critice referitoare la alternanța și construcția unor scene, referitoare la soluțiile alese de un personaj sau altul. Ceea ce contează, ceea ce-i creează piesei lui D. R. Popescu drum și ecou adînc în inimile spectatorilor este sinceritatea frustă, caracterul colțuros, inconformist dar sincer și neabătut al tânărului care cade și se ridică mai dîrz, mai însetat de dreptate, mai vulcanic. Restul — în alte cazuri — nu-i decît... literatură, literatură dramatică în adevăr, dar nu totdeauna și în egală măsură și adevăr și artă sau adevăr artistic. In orice piesă, în orice operă literară, în fond, se întrețes două laturi funda t: BARBU (continuare în pag. a 5-a) ARSHILE GORKY ,The Betrothal două sonete de VICTOR EFTIMIU IMPERATORUL ION HAIDUCUL Mi-aș fi dorit o glorie modestă, Muncind cu el să-mi fericesc poporul... Și zi cu zi să-i crească țarii sporul Domnia mea să nu i-o fac funestă. Dar istrionul și lingușitorul, Curtenii, scribii tronului, atestă, murind pe conștiința lor onestă. Că sunt alesul și mîntuitorul. Vreau să mă smulg din ghearele trufiei, Și să mă-ncredințez filozofiei Să pună friu minciunei ce-o cutreier. Dar copleșit de-attea osanale Mă las furat de circ, de saturnale Și fumul smirnei mi se urcă-n creier. Creștea, bătut, nedumerit, flăcăul, In satul ars de foame și prigoane. Zapcii, vătafi și alte lighioane, In frunte cu stăpînul lor, călăul. - La muncă, țoapă ! - Nu mai da, cucoane ! - Mai na, maina ! Ce-mi stai ca popindăul ? ... In munți iși vijita pădurea hăul, Firtații lotri il chemau : Ioane ! Cind berzele iși adunară stolul Iși prinse flinta și la briu, pistolul Și dus a fost, spre culmile vrăjite. Cintau, gemeau și hohoteau intr-insul Amarul, răzvrătirile și prinsul Din depărtări de veacuri necăjite.