Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)
1970-09-26 / nr. 39
Ч - Proletari din toate țările, unîțiva I SÂPTÂMÎNAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL • ANUL V • Nr. 39 (242) « SIMBATA 26 IX 1970 * 12 PAGINI 1 LEU UN POET MEDIOCRU NU-I ÎN STARE SĂ-ȘI CREEZE PROPRIILE SALE ȘABLOANE de vorbă cu prof univ. SOLOMON MARCUS Mărturisesc că mi-a fost greu, chiar foarte greu, să-nfiripez o discuție cu profesorul Solomon Marcus, in marginea POETICEI sale MATEMATICE, sinteză temerară și unică deocamdată in lume, răspintie de noi și generoase drumuri... De fapt, totul a Început cu ani In urmă, de pe vremea cind hotârisem, cu gradul la viitoare voluptăți și investiții științifice, să urmăresc sisematic, in diverse reviste de specialitate din țară și din străinătate, acel ciclu de articole care a furnizat nu numai ideea unei asemenea întreprinderi, dar și centrul ei de greutate. Insă primele Întrebări s-au conturat deabia la Iași, prin anotimpul teilor in floare... Numai că ele rătăceau parcă ln universul veșnic schimbător, de grad și de cuvînt, și de nuanță. Așa c-a trebuit să aminăm totul, au trecut săptămîni. Iar eu am recitit Poetica lui Aristotel : era socoteala de-acasă... Pentru că la liniștea și austeritatea biroului din Calea Griviței, undeva, la etajul cel mai de sus al elegantului Institut de Matematică, cele trei cicluri de Întrebări, chinuite și cumpănite din vreme, s-au furișat intr-un tund de servietă, lăsind loc primelor griji („de n-ar mai fi greșeli de tipar Г, spuneau degetele intrigurale și ochii, mai ales ochii veșnic în neodihnă) și primelor impresii. Cu miros tare de cerneluri, de data asta, cartea ne stătea in față... — Putem vorbi de o nouă știință — Ce este de fapt poetica matematică? — Poetica matematică este o dezvoltare a poeticii structurale și o premisă a poeticii cibernetice. Tendințele recursive ale limbajului poetic pot fi modelate matematic și. In felul acesta, simulate pe un calculator electronic , genul minor al parodiei este astfel reluat, aprofundat și transformat într-un instrument de cunoaștere științifică. Dar ceea ce se urmărește aici nu este (cum, din păcate, unii o cred) Înlocuirea poetilor-oameni prin poeți-mașini, ci Înțelegerea mai profundă a creației poetice și, indirect, per~>ppectionarea tehnicilor prozodice — Intr-o asemenea perspectivă, semnați o carte de critică a poeziei sau un volum de estetică matematică ! — In măsura In care concepem estetica literară așa cum a preconizat-o Pius Servien, ca o disciplină avind drept obiect limbajul liric, iar ca metalimbaj, limbajul științific, se poate spune că această carte Își propune să fie un volum de estetică literară. In măsura în care critca literară nu se bazează exclusiv pe intuiție, cartea Își propune să fie și un auxiliar al criticii literare. De altfel, trebuie să observ că demersul critic și o anumită intuiție a operei literare sunt necesare chiar în etapa inițială a unei cercetări de poetică matematică, deoarece trebuie să sesizăm, din puzderia de categorii, figuri și procedee ce străbat o operă, pe acelea care, o dată intrate In raza modelării matematice, vor dezvălui ceva din „secretul ei de fabricație“. Poezia lui Arghezi stă de multe ori sub semnul Încălcării așa numitelor condiții de proiectivitate sintactică, dar In zadar vom căuta același fenomen la Baudelaire, de pildă... Mai mult, fiecare text poetic își are categoriile sale semnificative, dotate cu o anumită funcție explicativă. Găsirea lor este o chestiune de intuiție, e drept, dar o dată identificate. Înțelegerea profundă a mecanismului lor nu poate fi decât rezultatul unei aplicări migăloase a modelelor matematice corespunzătoare. — Se vorbește mult, și nu numai la noi, despre o anume frumusețe poetică a matematicilor. Pe care dintre matematicieni i-au apropia mai mult de poezie ! — Ion Barbu a făcut, cindva, câteva observații esențiale asupra acestor chestiuni. De altfel, ele se găsesc reproduse în recenta ediție, datorată lui Dinu Pillat (publicată în Biblioteca pentru toți). Dintre matematicienii români, a căror operă are afinități puternice cu creația lirică, eu l-aș menționa aici pe Dimitrie Pompeiu. Cu mijloace de o rară simplitate și elegantă, acest matematician a descoperit, pe harta continentului matematic, câteva locuri de o ciudată frumusețe și profunzime, pe care, de multe ori, le-a indicat doar printr-o vagă sugestie . Dar, chiar și azi, numeroși matematicieni continuă să le scruteze misterul nerisipit... Opera lui Pompeiu este, prin excelență, o operă deschisă, care-l invită, neîncetat și aproape direct, pe cititor la diferite continuări posibile. Nu cumva Raymond Oueneau l-a citit pe Pompeiu. Înainte de a fi terminat „Une conte à votre façon" ? — Sînt iar tentat să ating zone de polemică... Dumneavoastră ce vă spun poemele cibernetice ? — Ele sunt deosebit de semnificative. Nici nu-l închipui cu altă brutalitate explicitează partea de șablon, adică singura parte afectiv analizabilă a creației poetice... Un poet adevărat își are propriile sale șabloane, iar acestea pot naște o manieră... Intr-un asemenea moment, poetul trebuie să-și schimbe șabloanele ! Altfel, devine o victimă a propriei sale maniere, cum i s-a și intimdat, de cutind, unul talentat tânăr... Simularea de calculator dă posibilitatea să se detecteze, mai repede și mai precis, șabloanele unui poet, venind astfel în ajutor, nu numai poetului, dar și criticii literare, dar chiar și cititorilor. Un poet mediocru nu-i în stare să-și creeze propriile sale șabloane, ci le adoptă ne ale altora. — E oare întîmplător că poeții de mina a doua pot fi foarte <greu parodiați ? — Poezia este o Îmbinare organică de elemente iterative și elemente singulare , dar singularitatea nu poate fi pusă în valoare decit In contextul unor prixrese recursive, după cum reluările unor motive și procedee nu degenerează în prozaism, atunci cind se grefează pe elemente cu valoare de unicat. — De ce sînt încă puțini cititori de poezie ? Dumneavoastră ce credeți ? Dar matematicienii o citesc ? — Fiind rezultatul unei concentrări neobișnuite a expresei și reclamând o atitudine foarte activă din partea cititorului. Înțelegerea poeziei presupune un efort pe care nu mulți sunt antrenați să-l facă. De altfel, motive similare explică numărul redus al cititorilor de matematică... — Bine dar... — Nu, num Hai să ne oprimi Ai citit gluma din „Contemporanul“, spusă de profesorul Moisil ? Dună Predeal, o să fiu alt om... Așa că mai lasă din Întrebări și pentru omul acefal... GEORGE BOTEZ Bulevardul „23 August" ți statuia lui Eminescu (laui) Foto : O. SPIRTU INTELECTUAL ȘI AFECTIV ÎN FILOZOFIA HEGELIANĂ Expunerea ce urmează nu va fi nici sumară prezentarea doctrinei lui Hegel și nici încercarea de analiză a pozițiilor fundamentale pe care și-a ridicat acesta grandiosul și goticul edificiu al sistemului său. Considerațiile de mai jos vor, să fi numai simple și cuvenite cuvinte scrise cu prilejul bicentenarului nașterii omului a cărui minte — fără îndoială printre cele mai cuprinzătoare din cîte au existat vreodată — a încercat, naiv și genial, să reflecte pretins obiectiv exstența în toată întinderea și adîncimea ei și natura umană în toată inepuizabila (pentru el epuizabilă) complexitate. Minte care, în această temerară întreprindere, a plecat de la postulatul (pentru ea : evidență) că lumea este rațională în toată esența ei, sau cum obișnuia Hegel să spună , este „rațiune", este „Idee". „Naiv", fiindcă, oricum, e semn de naivitate să-ți închipui că prinzînd relativul, ai cuprins — chiar G. W. F. Hegel fiind — absolutul , „pretins obiectiv" (obiectiv în sens absolut), fiindcă, deși arătase, în variate și multe contexte, că marile doctrine filozofice sînt creații afectate de relativitatea istorică, Hegel uita acest adevăr atît de hegelian atunci cînd era vorba de propria sa filozofie, proclamînd-o depozitară a adevărului absolut (deci implicit a adevărului absolut obiectiv) „genial”, fiindcă, grație extraordinarului său simț istoric (admirat, se știe, și de întemeietorii marxismului), Hegel, în pofida pozițiilor sale filozofice care, în efortul lui de înțelegere a faptelor istorice au jucat adesea rol de prejudecăți, împingîndu-i la construcții forțate. Hegel, deci, a umplut cadrele generale ale filozofiei istoriei elaborată de el cu considerații care vădesc la tot pasul o pătrundere atît de profundă a evenimentelor încît geniul filozofului Hegel ni se înfățișează din cind în cînd dublat de geniul istoricului Hegel. Experiența lui atît de concretă și de adîncă și de vie despre natura contradictorie a tuturor formelor de existență, inclusiv a formei de existență numită om, s-a sprijinit, firește, și pe o foarte frămîntată viață Interioară, dar și pe o excepțional de întinsă cunoaștere și înțelegere a istoriei universale, înțelegere de neconceput fără o mare putere de sesizare intuitivă a unor elemente ale condiției umane în lume, fără rodnicul simț al veșnicului, aș zice. Astfel, legată mai strîns decît oricare altă filozofie modernă de esențiale date ale timpului său, dar realizîndu-se și pe plan de adincire a veșncului, gîndirea filozofului Hegel a integrat aproape fără întrerupere în sfera cuprinzătoare a eternului datul concret pe care i l-a furnizat istoricul Hegel, conferind acestui dat valoare de simbol. Astfel se prezintă lucrurile nu numai în a sa Filozofie a istoriei și-n Istoria filozofiei, ci și-n Estetica sa și-n Fenomenologia spiritului, încît, dacă una din sarciile majore ale Științei logicii a fost să arate că faptul particular și finit include în el universalul și infinitul, în acum menționatele scrieri, adică în vastul cîmp al istorei culturii umane, faptul, evenimentul, a exprimat în ochii lui Hegel, ceea ce e profund și general și etern omenesc. Pe fundalul larg al acestui mod de a înțelege istoria s-a răsfrînt apoi ecoul puternic — intelectual și afectiv — produs în sufletul lui de revoluția franceză, de contradicțiile manifestate de aceasta în desfășurarea ei, de reacțiile contradictorii ale clasei sale față de revoluție ca atare și față de prefacerile dezlănțuite de ea. Scrierile din tinerețe, elaborate înainte de anul 1800, ne arată că filozofia teoretică a lui Hegel, și-n primul rînd dialectica lui, s-au plămădit in efortul stăruitor și lung făcut de el pentru a înțelege multiplele contradicții socialpolitice în care se zbătea burghezia germană la sfîrșitul veacului al XVIlI-lea. In conștiința lui s-au înfruntat cu putere aceste contradicții, dar și contradicțiile naturii umane în genere, imaginile înălțătoare ca și cele înjositoare ale acesteia. Afirmațiile lui repetate că contradicțiile sociale și politice ale mediului înconjurător se răsfrîng în sfîșierile lăuntrice ale visului uman sortit să trăiască într-un astfel de mediu,ișnesc dintr-o foarte personală și adînc simțită experiență. Ancorat profund in realitate, ca totdeauna de altfel, spiritul autorului acum-mentionatelor scrieri este cutreierat de neliniști și apăsat de întrebări, întrebări care apoi, în mintea lui de filozof, și-au adîncit datele și și-au lărgit dimensiunile, integrate fiind în orizontul vast al concepției generale despre lume și viață numită filosofia lui И. D. D. ROȘCA (Continuare in pag. 10-a) in celelalte pagini; • FRANÇOIS MAURIAC: „A fi realmente contemporan“ • ION ISTRATI: „Examen de maturitate“ • INTERVII cu acad. IORGU IORDAN