Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)
1970-03-07 / nr. 10
9 SHAKESPEARE CONTEMPORANUL NOSTRU Cartea lui Jan Kott despre Shakespeare apare relativ tîrziu la noi, dar apare într-un moment care aruncă o nouă lumină asupra ei : Beckett a obținut premiul Nobel, Ionescu a pătruns la Academia franceză, noul teatru înregistrează un stupefiant (prin proporții) triumf mondial, pulverizînd o sistematică și obstinată opoziție (devenită acum ridicolă). Cînd își publica la Varșovia, în 1962, Schițele despre Shakespeare. Jan Kott făcea încă figură de pionier temerar: acel Shakespeare pe care el îl reconstituie era un „Shakespeare crud și adevărat" , imagine radical diferită nu numai de rozele Povestiri după Shakespeare de Mary și Charles Lamb, care constituie, pentru mulți, primul contact, în anii copilăriei, cu opera shakespeariană, ci și de nenumărate exegeze, dintre care unele, deși la antipodul interpretării lui Rott, nu sînt, firește, anulate de acesta. Pentru prima oară, un critic încerca să arate că genialitatea și măreția autorului Regelui Lear rezulta și azi faptul că a prefigurat pe Beckett, Ionescu, Genet, Sartre, Dürenmatt, Artaud, Brecht, că a presimțit suprarealismul, umorul negru, monologul interior. Trebuie spus însă că eseul lui Jan Kott nu e rezultatul vreunui ambițios proiect de a găsi cu orice preț un precursor al noului teatru în persoana marelui Will. Roland Barthes considera că „nu e nici un motiv ca critica să ia sursele literare ale unei opere, ale unui personaj sau ale unei situații drept fapte brute ; dacă Racine îl alege pe Tacit, e poate pentru că există deja în Tacit fantasme raciniene“ . Jan Kott recunoaște în opera lui Shakespeare fantasme beckettiene sau ionesciene, se întîlnește cu monștrii lui Goya, identifică pe Vladimir și pe Estragon, pe Clov și pe Hamm. Tentativa lui Jan Kott e caracteristică unei bune părți a criticii moderne : T. S. Eliot afirma că „nu este absurd ca trecutul să fie modificat de prezent, după cum prezentul este îndrumat de trecut" ; experimentele teatrale din ultimele decenii, ca și întreaga evoluție istorică a societății în veacul nostru, au „modificat" opera lui Shakespeare, modificare ce formează însăși materia cărții lui Kott, ai cărei cititori sînt puși, destul de brutal, în situația de a opta, de a zice da sau nu acestei noi și nonconformiste viziuni ; autorul aruncă de altfel, într-un pasionant text autobiografic (cf. Secolul 20, nr. 12, 1966), o lipsită de echivoc provocare : „spune-mi cum îl înțelegi pe Shakespeare și am să-ți spun cine ești". Dacă pînă nu de mult Shakespeare-ul lui Kott era considerat de unii mult prea crud și deloc adevărat, acum se emite adesea opinia că eseistul polonez nici măcar nu a explorat întregul peisaj sălbatic și terifiant al teatrului shakespearian, neglijînd anumite aspecte ce i-ar fi furnizat admirabile argumente în sprijinul tezei sale. Intr-un excelent articol Nicolae Balotă își exprima mirarea că necruțătoarea (de regulă) privire a criticului a dovedit o subită și inexplicabilă miopie eliminînd din aria discuției pe Timon din Atena : „Umanitatea în degradare, redusă la ființa tîrîtoare, la un fel de ultim reprezentant ascunzîndu-se în văgăuni, seoborînd din măruntaiele pămîntului o ultimă rădăcină, iată limita la care a ajuns Shakespeare cu mult înaintea lui Beckett". In ceea ce mă privește aș adăuga Neguțătorul din Veneția, piesă care nu a suscitat nici ea interesul lui Kott ; despre Neguțătorul din Veneția Nicholas Rowe afirma însă în anul (vai, nimic nu e nou sub soare !) 1709 : „ ...Deși am văzut această piesă prezentată și jucată ca o comedie, iar rolul lui Grillock interpretat de un excelent comic, totuși, nu pot să nu consider că a fost concepută de autor ca o tragedie. Există în ea un spirit de răzbunare atît de implacabil, o înverșunare și o ferocitate atît de turbate și o finalitate atît de sîngeroasă a cruzimii, încît nu sînt comparabile nici cu stilul, nici cu personajele unei comedii.. .” In felul în care Jan Kott conduce analiza, lumea shakespeariană se suprapune adeseori în chip miraculos, lumii noastre. Hamlet, în secolul XX, citește nu pe Montaigne, ci pe Sartre, Camus sau Kafka, fmu zărește blazat și disprețuitor ziarul apărut în dimineața respectivă, pe care îl aruncă apoi, rostind melancolic, dar și cu o mînie surdă : „Vorbe, vorbe, vorbe..." Celebra replică: „E ceva putred în Danemarca" dobîndește rezonanțe tulburi, amenințătoare. La curtea Danemarcei o invizibilă dar atotputernică poliție secretă întreține o sufocantă stare de suspiciune, teroare și supraveghere reciprocă. Jan Kott consideră Hamlet în primul rînd o dramă politică și acest fapt, departe de a sărăci substanța capodoperei shakespeariene, îi conferă o răscolitoare actualitate. Troilus și Cresida e o enormă falsă, demitizantă și parodică, ce dovedește că „grotescul este mai nemilos decît tragedia", cire a văzut montarea lui David Esrig de acum cîțiva ani și-a putut da seama cît e de fecundă interpretarea lui Kott. Macbeth folosește vocabularul existențialiștilor, e preocupat de raportul existență-esență, e obsedat de actul alegerii. In Regele Lear tragicul și grotescul se întrepătrund pînă la confundare, „marile scene tragice sînt prezentate prin intermediul farsei". Beckett poate fi „recunoscut" în nenumărate replici și situații scenice. Visul unei nopți de vară e o piesă a erotismului brutal, dezlănțuit, ca în textul lui Genet, umorul negru, crud și scatologic, se alătură grotescului suprarealist și viziunilor bestiale ale lui Bosch și Goya. Tema din A douăsprezecea noapte este „delirul erotic, sau metamorfozele sexului". Insula din Furtuna pare a fi pictată de „unul dintre cei mai mari vizionari ai tuturor epocilor, precursorului barocului și al suprarealismului, nebunul Hieronymus Bosch“. Detașate din context, rezumate, sintetizate, ideile lui Jan Kott pot părea șocante. Dar una din marile victorii ale autorului acestei cărți constă în stilul și în metoda critică. Profesor universitar și regizor de teatru, Jan Kott scrie (după mărturiile celor ce l-au cunoscut) așa cum vorbește , simplu, cu fraze scurte, insistînd (fără teama de a se repeta) asupra unei idei pentru a convinge studenții sau actorii cărora li se adresează. Nu se îndepărtează niciodată de text, folosește fără rețineri citatele elocvente, încît, la un moment dat, furat de logica argumentației și de bogăția exemplificărilor, toate aceste idei ți se par de domeniul evidenței. Shakespeare, contemporanul nostru e o carte care te captivează și te angajează la fiecare pagină. Nu-mi explic această strălucită reușită decît într-un singur fel : cartea e scrisă de un om care ne este, în chip profund și autentic, contemporan. AL. CALINESCU RAYMOND QUENEAU .In Le Havre га а [UNK] născut, la două luni făurar în o mie nouă sute trei. Maică-mea ținea o mercerie — tata, la fel, tejghetar , țopaian de bucurie al mei". Așa începe romanul Chêne et chieu, — unicul roman autopsihanalitic în versuri scris vreodată ■— de o sinceritate fără egal, aparținînd marelui poet-romancier Raymond Queneau. E greu de presupus că vreo experiență de viață sau de literatură i-ar fi rămas străină ; în plus, Queneau se mișcă la fel de agil și uluitor în filozofie și biologie, în istoria artelor și a religiilor, în matematici și lingvistică. Veritabil encicloped al vremurilor noastre, preocupat mai presus de orice de tainele limbajului. Un înnoitor în multe privințe, devansîndu-i pe existențialiști și noul roman, oferindu-le însă tuturor o lecție inimitabilă : umorul. Rîsul lui Queneau, cald și înțelegător, uneori simplu surîs jucăuș, alteori hohot gras, știe calea depășirii durerilor și tristeților ființei umane. Au apărut pînă în prezent , peste zece cicluri de poeme (cel mai cuprinzător : Și lu t'imagines, 1952) , treisprezece romane (primul și poate cel mai profund : Le Chiendent, 1933 ; cel mai popular : Zazie dans le métro, 1959 ; cel mai recent : Le vol d’Icare, 1968) ; diferite volume de eseuri (cel mai caracteristic : Batons, chiffres et lettres, 1950). Versurile pe care le prezentăm aci fac parte dintr-un ciclu de unsprezece poeme și au fost scrise probabil în perioada 1943 48, fiind incluse în Si tu t'imagines. PENTRU O ARTĂ POETICĂ 3. Bine alese bine plasate se știe citeva cuvinte fac o poezie să-ndrăgești cuvintul unica problema ca să scrii o poemă nu oricînd știi ce te-mbie cînd se naște-o poezie tre’ să câți la urmă tema ca să-ntitulezi poema plîngi și rîzi de ori o mie pe cînd scrii o poezie are-ntotdeauna un nușce extrem un poem 5. Doamne sfinte doamne sfinte се-aș mai scrie un mic poem dacă tocmai trece unul Pui pui pui vino-ncoace să te-nturi în firul jalbei poemelor mele vino-ncoace să te-nturi în comprimatul operelor mele complete vino-ncoace să te-mpipăiesc și să te-mim și să te niim și să te-nfir și să te-mpegasez și să te inversez și să te-mprozaizez porcu s-a cărat 7. Cînd se plictisesc poeții li se mai năza Re să ia pana și să scrie un poem se-nțelege cu-n atari condiții te cam agaseazâ puțintel cîteodata poezia poezia Inelară dac-aș scrie un poem pentru posteritate ? drace grozavă idee mă simt sigur pe mine ii dau drumuri către posteritate zic rahat și rarahat și rararahat strașnic amăgită posteritatea care-și aștepta poemul a dar (In românește de VAL. PANAITESCU) 9. I CRONICA LITERELOR CU AVATARURILE CONTESTĂRII „Am scris această carte socotind-o drept o izbucnire și în același timp o ușurare a tinereții mele, sătulă de ea însăși, drept o spovedanie a unei epoci, a unei generații de intelectuali..." , mărturisea Giovanni Papini la prima întîlnire cu cititorul român, mijlocită în 1923 de traducerea lui Călinescu. O generație italiană de început de secol care fusese martora amuțirii vocii lui Carducci și a zenitului gloriei lui d’Annunzio , „II Malavoglia“ lui Giovanni Verga își aștepta consacrarea, iar Croce nu reușise încă să-și impună sistemul de cugetare. Apărut în 1912, romanul „Un uomo finito“ era expresia unui virulent spirit contestatar impregnat de nostalgia apusei glorii a renașterii toscane, fiind nu mai puțin confesiunea de un autentic dramatism a unui om „fără copilărie", plecat din adolescență fără a atinge maturitatea, obsedat de ambiția desprinderii terestre fără să atingă însă cerul. Retras în căminul pustiu al mizantropiei și făcîndu-și din absolut pîinea cea de toate zilele, scriitorul florentin respinge cu încăpăținare orice concesie, afară de cea care trebuie plătită cu viața, pentru a atinge dimensiunile supraomului pornit la cucerirea deplină a spiritului și culturii (după cum remarcă Edgar Papu în pertinenta sa prefață, naturismul lui d’Annunzio și futurismul lui Marinetti plătesc și ele tribut teoriei supra- omului nietzschean). Dar enciclopedismul steril nu este adevărata cale spre cunoaștere după cum pasiunile lui Papini pentru Toscana naturală, pentru polemica și celebritate nu pot substitui adevărata iubire ce trebuie să stea la baza creației. Ni-i apropie revolta împotriva imobilismului, setea de înnoire, în timp ce individualismul și subiectivismul trimit la sensibilitatea romantică. Datorăm lui Ștefan Aug. Doinaș această nouă și suplă versiune românească a „uneia din cele mai contorsionate autobiografii spirituale ale veacului nostru“ care este Un om sfirșit. ULTIMUL SCRIITOR GOTIC Lovecraft se înscrie în tradiția literară a noii Anglii care, de la Hawthorne și Emily Dickinson la Henry James a ilustrat unul din cei mai plini de sevă lăstari ai literaturii fantastice. Implantînd teme clasice acestei literaturi, făcînd oficii tranzitive între știință și mitologie, opera sa pregătește într-adevăr terenul pentru science - fiction. Dar a o circumscrie la această singură expresie înseamnă a neglija o evidență . Lovecraft anunță mai degrabă un sfîrșit decît un început. Omul acela a cărui biografie ar încăpea în caseta tipografică a unui volum (născut în 1890 și mort în 1937, n-a părăsit „postul său de observație asupra realității" din imobilul 10 de pe Barnes Street, orășelul Providence, decît o singură dată : tracta o efemeră pentru a concăsătorie la New York) a fost un lanus cu preferințe pentru trecut. Unic vehicul pentru pelerinajul în simbolic sens invers celui al lui Columb, înspre ereditatea anglosaxonă, este visul : „De-a lungul anilor, visele sale îl chemaseră îndărăt și, prin toate voințele suprapuse ale străbunilor săi, ele păreau să-l împingă spre o enigmatică origine ancestrală (Randolph Carter în Demoni și minuni). Plonjarea în universul viselor și trezirea unor entități monstruoase în așteptare sub suprafața lumii reale sînt, după Robert Louis (Magazine littéraire, decembrie 1969), două direcții complementare ale acestei opere. Marii străbuni descinși din legendă fundamentală trăiesc încă și sînt gata să reintre în posesia acestui pămînt. Tensiunea și oroarea se nasc din așteptarea întîlnirii cu inexprimabilul, indescriptibilul — cuvinte ce revin des sub pana lui Lovecraft, iar căutarea lui poate avea loc nu numai în spațiul bibliotecii fictive à la Borges — majoritatea eroilor lui Lovecraft sînt universitari — ca în Manuscrisele Pnakothice Necronicon, ci și printre ruinele australiene (Abisul timpului) sau peisajul polar (Munții halucinați), cadru pentru dezlănțuirea forțelor cosmice. In pragul revelației finale, unde se opresc, povestirile celui mai pascalian dintre scriitorii fantastici“ ating intensitatea maximă. In „Cahiers de L'interne“ Francis Lacasin notează : „Dacă fantasticul se definește ca o celebrare morții, science — fiction — ca a o reverie în fața infinitului, opera lui Lovecraft este atunci o îndelungă meditație asupra universului și destinuluia. M. UNGUREAN R. M. RILKE Memorialistica tinde de la un timp să fie un ecran viu al unor evenimente, fapte petrecute, o căutare a timpului pierdut în realitatea lui cea mai complexă. O asemenea redescoperire a unei vremi trecute realizează traducătorul Zoltan Franyó în revista Iașul literar (nr. 1, 1970, p. 49—54). Tema memorialistică este atmosfera literară a Vienei în timpul primului război mondial, unde scriitorul a avut ocazia să cunoască o mulțime de nume reprezentative ale literaturii universale. Reținem portretul poetului Rainer Maria Rilke : „Era deosebit de vioi, un „causeur“ spirtual strălucit, avea „un umor ales“ și o „ironie caustică". Paralel cu evocarea prieteniei cu Rilke, Zoltan Franye amintește și de poetul Hugo von Hofmannsthal a cărui casă de la marginea Vienei era deschisă în permanență scriitorilor. Surprinde în amintirile traducătorului naturalețea expunerii, efectiva participare la cele relatate. Textul memorialistic reprezintă un document prețios pentru cunoașterea poetului, pentru biografia sa spirituală. Continuarea elegiilor și scrierea primului sonet către Orpheu nu era posibilă fără atmosfera și condițiile speciale de lucru care i-au fost create de generalul Höhn, un pasionat al literelor. POEȚII LLISABETHANI M. JACTA: PROCESE CELEBRE M. D. o Eveniment editorial la Seghers : antologie bilingvă de Poeme elisabethane, alese și traduse de Philippe de Rothschild, cu un stadiu introductiv aparținînd specialistului (și poetului) britanic Stephen Spender și cu o prefața a lui André Pieyre de Mandiargues. Pentru Stephen Spender, originalitatea poeziei elisabethane decurge în primul rînd din paralelismul dintre asimilarea îndrăzneață a noului și reîntoarcerea la vechile surse ale clasicismului : „Elisabethanii, temîndu-se de un viitor ce ar putea înghiți trecutul, cheamă în ajutor Roma și Atena. Totodată, această perioadă prezintă o curioasă evoluție : poezia începuturilor e mai complexă decît pare, aceea ce vine mai tîrziu încearcă o regăsire a simplității și inocenței ; marelui soare elisabethan i se va opune apoi luna puritană a lui Milton". Antologia include un număr de treizeci de poeți, acoperind o perioadă ce nu se limitează la domnia Elisabethei : sînt prezenți Shakespeare, Ben Johnson, Marlowe, John Donne, Robert Herrick, Samuel Daniel, Richard Lovelace, Henry Vaugham etc. Cum era și firesc, volumul a stîrnit un imens interes, suscitînd cele mai diferite reacții. Celebrul George Steiner, profesor la Cambridge, scoțînd în evidență linele reușite remarcabile, reproșează însă traducătorului o serie de inadvertențe, echivalențe aproximative sau arbitrare. Selecția i se pare autorului Morții tragediei destul de discutabilă (dar există oare o selecție perfectă ?) : regretabilă e absența unor poeți precum Ford, Welster sau Gascigne, iar alteori — la Ben Johnson, Marlowe și Sidney — alegerea textelor e făcută cu un gust îndoielnic și, mai ales, după niște criterii cu totul misterioase. Și mai severă este Hélène Cixons, specialistă eminentă, ce consideră că versiunea franceză depășește nepermis de mult limitele „infidelității” inevitabile. Făcîndu-se ecoul publicului larg, Robert Kanters vede în această carte o admirabilă ocazie de a descoperi „o lume prodigios de bogată și variată, în care exigența imaginilor și a formelor corespunde nu unui capriciu sau unei prețiozități, ci unei exuberanțe și exaltări a spiritului ce ia orgolios în stăpînire planeta în toate dimensiunile ei". De remarcat voga crescîndă de care se bucură în Franța poezia barocă și „metafizică” : antologia lui Philippe de Rotschild vine după o mult discutată carte a lui Jean-Pierre Attal despre imaginea metafizică și bupă celebrele culegeri de poezie barocă datorate lui Jean Rouset și Albert- Marie Schmidt, iar acum, paralel cu Poemele elisabethane, Seghers lansează și un Trésor de la poésie baroane et frédense realizat de André Blanchard. ALC. Drumul unor opere artistice excepționale, rezultat firesc al unor concepții despre viață și societate efectiv superioare nu a fost totdeauna liber, ci bazat de anumite convenții, de mici sau mari reguli nescrise pe care un regim ultrareacționar le aplică fără șovăire. Literatura progresistă, ca reflecție a unor realități sociale și estetice a fost nevoită nu o dată să-și apere prin reprezentanții ei de frunte operele. Legile au împiedicat în repetate rinduri răspîndirea creațiilor de valoare prin controlul sever asupra lor. In Marea Britanie, prin 1857, se vota o lege împotriva scrierilor licențioase și se controlau de asemenea periodicele care publicau asemenea „scandaloase" articole sau lucrări epice. Retrografii și falșii puritani își apărau cu îndîrjire clanul, morala și situațiile create, dar adevărul și dreptatea a reușit totdeauna să domine. Cartea lui M. Jada este o imagine vie a unor procese celebre care au avut loc, de-a lungul istoriei, în cultură și știință. Ea duce la concluzia că orice evoluție, inovație, îndrăzneală creatoare, orice manifestare spirituală pusă în slujba libertății, a omului este un act de justificare a unor idei progresiste, în fond a unei existențe umane. Procesele literare deschise lui Flaubert și Baudelaire sînt mărturii ale opacității tipice din acea epocă, atitudini care dezvăluie gradul de receptare a unor opere fundamentale ale literaturii franceze. Ele reprezintă însă un efect contrariu : arată cu precizie falsitatea unei morale publice și a unui regim care înlătură orice neconformism declarat. Procesele celebre marchează o filozofie a libertății în creație, un refuz total și categoric al ideilor retrograde, antisociale.