Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)

1970-03-07 / nr. 10

9 SHAKESPEARE CONTEMPORANUL NOSTRU Cartea lui Jan Kott despre Shakespeare apare relativ tîrziu la noi, dar apare într-un moment care aruncă o nouă lumină asupra ei : Beckett a obținut premiul Nobel, Ionescu a pătruns la Academia franceză, noul teatru în­registrează un stupefiant (prin proporții) triumf mondial, pulverizînd o sistematică și obstinată opoziție (devenită acum ridicolă). Cînd își publica la Varșovia, în 1962, Schițele despre Shakespeare. Jan Kott făcea încă figură de pionier temerar: acel Shakespeare pe care el îl re­constituie era un „Shakespeare crud și adevărat" , ima­gine radical diferită nu numai de rozele Povestiri după Shakespeare de Mary și Charles Lamb, care constituie, pentru mulți, primul contact, în anii copilăriei, cu opera shakespeariană, ci și de nenumărate exegeze, dintre care unele, deși la antipodul interpretării lui Rott, nu sînt, fi­rește, anulate de acesta. Pentru prima oară, un critic în­cerca să arate că genialitatea și măreția autorului Rege­lui Lear rezulta și azi faptul că a prefigurat pe Beckett, Ionescu, Genet, Sartre, Dürenmatt, Artaud, Brecht, că a presimțit suprarealismul, umorul negru, monologul inte­rior. Trebuie spus însă că eseul lui Jan Kott nu e rezultatul vreunui ambițios proiect de a găsi cu orice preț un precursor al noului teatru în persoana ma­relui Will. Roland Barthes considera că „nu e nici un motiv ca critica să ia sursele literare ale unei opere, ale unui personaj sau ale unei situații drept fapte brute ; dacă Racine îl alege pe Tacit, e poate pentru că există deja în Tacit fantasme raciniene“ . Jan Kott recunoaște în opera lui Shakespeare fantasme beckettiene sau ionesciene, se întîlnește cu monștrii lui Goya, identifică pe Vladimir și pe Estragon, pe Clov și pe Hamm. Tentativa lui Jan Kott e caracteristică unei bune părți a criticii moderne : T. S. Eliot afirma că „nu este absurd ca trecutul să fie modi­ficat de prezent, după cum prezentul este îndrumat de tre­cut" ; experimentele teatrale din ultimele decenii, ca și întreaga evoluție istorică a societății în veacul nostru, au „modificat" opera lui Shakespeare, modificare ce formează însăși materia cărții lui Kott, ai cărei cititori sînt puși, destul de brutal, în situația de a opta, de a zice da sau nu acestei noi și nonconformiste viziuni ; autorul aruncă de altfel, într-un pasionant text autobiografic (cf. Secolul 20, nr. 12, 1966), o lipsită de echivoc provocare : „spune-mi cum îl înțelegi pe Shakespeare și­ am să-ți spun cine ești". Dacă pînă nu de mult Shakespeare-ul lui Kott era con­siderat de unii mult prea crud și de­loc adevărat, acum se emite adesea opinia că eseistul polonez nici măcar nu a explorat întregul peisaj sălbatic și terifiant al teatrului shakespearian, neglijînd anumite aspecte ce i-ar fi furnizat admirabile argumente în sprijinul tezei sale. Intr-un ex­celent articol Nicolae Balotă își exprima mirarea că necru­­țătoarea (de regulă) privire a criticului a dovedit o subită și inexplicabilă miopie eliminînd din aria discuției pe Timon din Atena : „Umanitatea în degradare, redusă la ființa tîrîtoare, la un fel de ultim reprezentant ascunzîn­­du-se în văgăuni, seob­orînd din măruntaiele pămîntului o ultimă rădăcină, iată limita la care a ajuns Shakespeare cu mult înaintea lui Beckett". In ceea ce mă privește aș adăuga Neguțătorul din Veneția, piesă care nu a suscitat nici ea interesul lui Kott ; despre Neguțătorul din Veneția Nicholas Rowe afirma însă în anul (vai, nimic nu e nou sub soare !) 1709 : „ ...Deși am văzut această piesă prezen­tată și jucată ca o comedie, iar rolul lui Grillock interpre­tat de un excelent comic, totuși, nu pot să nu consider că a fost concepută de autor ca o tragedie. Există în ea un spirit de răzbunare atît de implacabil, o înverșunare și o ferocitate atît de turbate și o finalitate atît de sîngeroasă a cruzimii, încît nu sînt comparabile nici cu stilul, nici cu personajele unei comedii.. .” In felul în care Jan Kott conduce analiza, lumea sha­kespeariană se suprapune adeseori în chip miraculos, lu­mii noastre. Hamlet, în secolul XX, citește nu pe Montaigne, ci pe Sartre, Camus sau Kafka, fmu zărește blazat și disprețuitor ziarul apărut în dimineața respectivă, pe care îl aruncă apoi, rostind melancolic, dar și cu o mînie surdă : „Vorbe, vorbe, vorbe..." Celebra replică: „E ceva putred în Danemarca" dobîndește rezonanțe tulburi, amenințătoare. La curtea Danemarcei o invizibilă dar atotputernică poliție secretă întreține o sufocantă stare de suspiciune, teroare și supraveghere reciprocă. Jan Kott consideră Hamlet în pri­mul rînd o dramă politică și acest fapt, departe de a sărăci substanța capodoperei shakespeariene, îi conferă o răscoli­toare actualitate. Troilus și Cresida e o enormă falsă, de­­mitizantă și parodică, ce dovedește că „grotescul este mai nemilos decît tragedia", cire a văzut montarea lui David Esrig de acum cîțiva ani și-a putut da seama cît e de fe­cundă interpretarea lui Kott. Macbeth folosește vocabularul existențialiștilor, e preocupat de raportul existență-esență, e obsedat de actul alegerii. In Regele Lear tragicul și gro­tescul se întrepătrund pînă la confundare, „marile scene tragice sînt prezentate prin intermediul farsei". Beckett poate fi „recunoscut" în nenumărate replici și situații sce­nice. Visul unei nopți de vară e o piesă a erotismului bru­tal, dezlănțuit, ca în textul lui Genet, umorul negru, crud și scatologic, se alătură grotescului suprarealist și viziunilor bestiale ale lui Bosch și Goya. Tema din A douăsprezecea noapte este „delirul erotic, sau metamorfozele sexului". Insula din Furtuna pare a fi pictată de „unul dintre cei mai mari vizionari ai tuturor epocilor, precursorului barocului și al suprarealismului, nebunul Hieronymus Bosch“. Detașate din context, rezumate, sintetizate, ideile lui Jan Kott pot părea șocante. Dar una din marile victorii ale autorului acestei cărți constă în stilul și în metoda critică. Profesor universitar și regizor de teatru, Jan Kott scrie (după mărturiile celor ce l-au cunoscut) așa cum vorbește , simplu, cu fraze scurte, insistînd (fără teama de a se repeta) asupra unei idei pentru a convinge studenții sau actorii că­rora li se adresează. Nu se îndepărtează niciodată de text, folosește fără rețineri citatele elocvente, încît, la un mo­­ment dat, furat de logica argumentației și de bogăția exem­plificărilor, toate aceste idei ți se par de domeniul eviden­ței. Shakespeare, contemporanul nostru e o carte care te captivează și te angajează la fiecare pagină. Nu-mi explic această strălucită reușită decît într-un singur fel : cartea e scrisă de un om care ne este, în chip profund și autentic, contemporan. AL. CALINESCU RA­Y­MOND QUENEAU .In Le Havre га­ а [UNK] născut, la două luni făurar în o mie nouă sute trei. Maică-mea ținea o mercerie — tata, la fel, tejghetar , țopaian de bucurie al mei". Așa începe romanul Chêne et chieu, — unicul roman autopsihana­­litic în versuri scris vreodată ■— de o sinceritate fără egal, aparți­­nînd marelui poet-romancier Raymond Queneau. E greu de presupus că vreo experiență de viață sau de literatură i-ar fi rămas străină ; în plus, Queneau se mișcă la fel de agil și uluitor în filozofie și bio­logie, în istoria artelor și a religiilor, în matematici și lingvistică. Veri­tabil encicloped al vremurilor noastre, preocupat mai presus de orice de tainele limbajului. Un înnoitor în multe privințe, devansîndu-i pe existențialiști și noul roman, oferindu-le însă tuturor o lecție inimi­tabilă : umorul. Rîsul lui Queneau, cald și înțelegător, uneori simplu surîs jucăuș, alteori hohot gras, știe calea depășirii durerilor și triste­ților ființei umane. Au apărut pînă în prezent , peste zece cicluri de poeme (cel mai cuprinzător : Și lu t'imagines, 1952) , treisprezece romane (primul și poate cel mai profund : Le Chiendent, 1933 ; cel mai popular : Zazie dans le métro, 1959 ; cel mai recent : Le vol d’Icare, 1968) ; diferite volume de eseuri (cel mai caracteristic : Batons, chiffres et lettres, 1950). Versurile pe care le prezentăm aci fac parte dintr-un ciclu de unsprezece poeme și au fost scrise probabil în perioada 1943 48, fiind incluse în Si tu t'imagines. PENTRU O ARTĂ POETICĂ 3. Bine alese bine plasate se știe citeva cuvinte fac o poezie să-ndrăgești cuvintul unica problema ca să scrii o poemă nu oricînd știi ce te-mbie cînd se naște-o poezie tre’ să câți la urmă tema ca să-ntitulezi poema plîngi și rîzi de ori o mie pe cînd scrii o poezie are-ntotdeauna un nușce extrem un poem 5. Doamne sfinte doamne sfinte се-aș mai scrie un mic poem da­că tocmai trece unul Pui pui pui vino-ncoace să te-nturi în firul jalbei poemelor mele vino-ncoace să te-nturi în comprimatul operelor mele complete vino-ncoace să te-mpipăiesc și să te-m­im și să te­ n­iim și să te-nfir și să te-mpegasez și să te inversez și să te-mprozaizez porcu s-a cărat 7. Cînd se plictisesc poeții li se mai năza­ Re să ia pana și să scrie un po­­em se-nțelege cu-n atari condiții te cam aga­seazâ puțintel cîteodata poezia po­­ezia Inelară dac-aș scrie un poem pentru posteritate ? drace grozavă idee mă simt sigur pe mine ii dau drumu­ri că­tre posteritate zic rahat și rarahat și rararahat strașnic amăgită posteritatea care-și aștepta poemul a dar (In românește de VAL. PANAITESCU) 9. I CRONICA LITERELOR C­U AVATARURILE CONTESTĂRII „Am­ scris această carte soco­tind-o drept o izbucnire și în a­­celași timp o ușurare a tinereții mele, sătulă de ea însăși, drept o spovedanie a unei epoci, a unei generații de intelectuali..." , mărturisea Giovanni Papini la prima întîlnire cu cititorul ro­mân, mijlocită în 1923 de tradu­cerea lui Călinescu. O generație italiană de început de secol care fusese martora amuțirii vocii lui Carducci și a zenitului gloriei lui d’Annunzio , „II Malavoglia“ lui Giovanni Verga își aștepta consacrarea, iar Croce nu reu­șise încă să-și impună sistemul de cugetare. Apărut în 1912, romanul „Un uomo finito“ era expresia unui virulent spirit contestatar im­pregnat de nostalgia apusei glo­rii a renașterii toscane, fiind nu mai puțin confesiunea de un au­tentic dramatism a unui om „fără copilărie­", plecat din adoles­­­­cență fără a atinge maturitatea, obsedat de ambiția desprinderii terestre fără să atingă însă cerul. Retras în căminul pustiu al­­ mizantropiei și făcîndu-și din absolut pîin­ea cea de toate zi­lele, scriitorul florentin respinge cu încăpăținare orice concesie, afară de cea care trebuie plă­tită cu viața, pentru a atinge dimensiunile supraomului pornit la cucerirea deplină a spiritului și culturii (după cum remarcă Edgar Papu în pertinenta sa pre­față, naturismul lui d’Annunzio și futurismul lui Marinetti plă­tesc și ele tribut teoriei supra-­­ omului nietzschean). Dar enciclo­pedismul steril nu este adevărata­­ cale spre cunoaștere după cum pasiunile lui Papini pentru Tos­cana naturală, pentru polemica și celebritate nu pot substitui a­­devărata iubire ce trebuie să stea la baza creației. Ni-i apropie revolta împotriva imobilismului, setea de înnoire, în timp ce individualismul și su­biectivismul trimit la sensibilita­tea romantică. Datorăm lui Ște­fan Aug. Doinaș această nouă și suplă versiune românească a „u­­neia din cele mai contorsionate autobiografii spirituale ale veacu­lui nostru“ care este Un om sfir­­șit. ULTIMUL SCRIITOR GOTIC Lovecraft se înscrie în tradiția literară a noii Anglii care, de la Hawthorne și Emily Dickinson la Henry James a ilustrat unul din cei mai plini de sevă lăstari ai literaturii fantastice. Implantînd teme clasice acestei literaturi, fă­­cînd oficii tranzitive între știință și mitologie, opera sa pregătește într-adevăr terenul pentru scien­ce - fiction. Dar a o circum­scrie la această singură expresie înseamnă a neglija o evidență . Lovecraft anunță mai degrabă un sfîrșit decît un început. Omul a­­cela a cărui biografie ar încă­pea în caseta tipografică a unui volum (născut în 1890 și mort în 1937, n-a părăsit „postul său de observație asupra realității" din imobilul 10 de pe Barnes Street, orășelul Providence, decît o singură dată : tracta o efemeră pentru a con­căsătorie la New­ York) a fost un lanus cu­­ preferințe pentru trecut. Unic ve­hicul pentru pelerinajul în sim­bolic sens invers celui al lui Co­­lumb, înspre ereditatea anglo­­saxonă, este visul : „De-a lun­gul anilor, visele sale îl chema­seră îndărăt și, prin toate voin­țele suprapuse ale străbunilor săi, ele păreau să-l împingă spre o enigmatică origine ancestrală (Randolph Carter în Demoni și minuni). Plonjarea în universul viselor și trezirea unor entități monstruoase în așteptare sub su­prafața lumii reale sînt,­­ după Robert Louis (Magazine littéraire, decembrie 1969), două­­ direcții complementare ale acestei opere. Marii străbuni descinși din­ legen­dă fundamentală trăiesc încă și sînt gata să reintre în posesia acestui pămînt. Tensiunea și o­­roarea se nasc din așteptarea în­­tîlnirii cu inexprimabilul, indes­criptibilul — cuvinte ce revin des sub pana lui Lovecraft, iar căutarea lui poate avea loc nu numai în spațiul bibliotecii fic­tive à la Borges — majoritatea eroilor lui Lovecraft sînt univer­­­sitari — ca în Manuscrisele Pna­­kothice Necronicon, ci și printre ruinele australiene (Abisul tim­pului) sau peisajul polar (Mun­ții halucinați), cadru pentru dez­lănțuirea forțelor cosmice. In pragul revelației finale, unde se opresc, povestirile celui mai pas­cali­an dintre scriitorii fantastici“ ating intensitatea maximă. In „Cahiers de L'interne“ Francis La­­casin notează : „Dacă fantasticul se definește ca o celebrare morții, science — fiction — ca a o reverie în fața infinitului, o­­pera lui Lovecraft este atunci o îndelungă meditație asupra uni­versului și destinuluia. M. UNGUREAN R. M. RILKE Memorialistica tinde de la un timp să fie un ecran viu al u­­nor evenimente, fapte petrecute, o căutare a timpului pierdut în realitatea lui cea mai complexă. O asemenea redescoperire a u­­nei vremi trecute realizează tra­ducătorul Zoltan Franyó în re­vista Iașul literar (nr. 1, 1970, p. 49—54). Tema memorialistică este atmosfera literară a Vienei în timpul primului război mon­dial, unde scriitorul a avut oca­zia să cunoască o mulțime de nume reprezentative ale literatu­rii universale. Reținem portretul poetului Rainer Maria Rilke : „Era deosebit de vioi, un „cau­seur“ spirtual strălucit, avea „un umor ales“ și o „ironie causti­că". Paralel cu evocarea priete­niei cu Rilke, Zoltan Franye a­­mintește și de poetul Hugo von Hofmannsthal a cărui casă de la marginea Vienei era deschisă în permanență scriitorilor. Surprinde în amintirile traducătorului natu­ralețea expunerii, efectiva parti­cipare la cele relatate. Textul memorialistic reprezintă un docu­ment prețios pentru cunoașterea poetului, pentru biografia sa spi­rituală. Continuarea elegiilor și scrierea primului sonet către Or­­pheu nu era posibilă fără atmos­fera și condițiile speciale de lu­cru care i-au fost create de ge­neralul Höhn, un pasionat al literelor. POEȚII LLISABETHANI M. JACTA: PROCESE CELEBRE M. D. o Eveniment editorial la Seghers : antologie bilingvă de Poeme elisabethane, alese și traduse de Philippe de Rothschild, cu un sta­diu introductiv aparținînd spe­cialistului (și poetului) britanic Stephen Spender și cu o prefața a lui André Pieyre de Mandiar­gues. Pentru Stephen Spender, originalitatea poeziei elisabethane decurge în primul rînd din para­lelismul dintre asimilarea îndrăz­neață a noului și reîntoarcerea la vechile surse ale clasicismu­lui : „Elisabethanii, temîndu-se de un viitor ce ar putea înghiți tre­cutul, cheamă în ajutor Roma și Atena. Totodată, această perioadă prezintă o curioasă evoluție : poezia începuturilor e mai com­plexă decît pare, aceea ce vine mai tîrziu încearcă o regăsire a simplității și inocenței ; marelui soare elisabethan i se va opune apoi luna puritană a lui Milton". Antologia include un număr de treizeci de poeți, acoperind o pe­rioadă ce nu se limitează la dom­nia Elisabethei : sînt prezenți Shakespeare, Ben Johnson, Mar­lowe, John Donne, Robert Her­rick, Samuel Daniel, Richard Lo­velace, Henry Vaugham etc. Cum era și firesc, volumul a stîrnit un imens interes, suscitînd cele mai diferite reacții. Celebrul George Steiner, profesor la Cam­bridge, scoțînd în evidență li­nele reușite remarcabile, repro­șează însă traducătorului o serie de inadvertențe, echivalențe a­­proximative sau arbitrare. Selec­ția i se pare autorului Morții tragediei destul de discutabilă (dar există oare o selecție per­fectă ?) : regretabilă e absența u­­no­r poeți precum Ford, Welster sau Gascigne, iar alteori — la Ben Johnson, Marlowe și Sid­ney — alegerea textelor e făcută cu un gust îndoielnic și, mai ales, după niște criterii cu to­tul misterioase. Și mai severă este Hélène Cixons, specialistă eminentă, ce consideră că ver­siunea franceză depășește neper­­mis de mult limitele „infidelității” inevitabile. Făcîndu-se ecoul pu­blicului larg, Robert Kanters ve­de în această carte o admirabilă ocazie de a descoperi „o lume prodigios de bogată și variată, în care exigența imaginilor și a formelor corespunde nu unui capriciu sau unei prețiozități, ci unei exuberanțe și exaltări a spi­ritului ce ia orgolios în stăpînire planeta în toate dimensiunile ei". De remarcat voga crescîndă de care se bucură în Franța poezia barocă și „metafizică” : antolo­gia lui Philippe de Rotschild vine după o mult discutată carte a lui Jean-Pierre Attal despre imagi­nea metafizică și bupă celebrele culegeri de poezie barocă dato­rate lui Jean Rouset și Albert- Marie Schmidt, iar acum, para­lel cu Poemele elisabethane, Se­ghers lansează și un Trésor de la poésie b­aroan­e et fréd­ense realizat de André Blanchard. AL­­C. Drumul unor opere artistice ex­cepționale, rezultat firesc al unor concepții despre viață și societate efectiv superioare nu a fost tot­deauna liber, ci bazat de anumite convenții, de mici sau mari re­guli nescrise pe care un regim ultrareacționar le aplică fără șo­văire. Literatura progresistă, ca reflecție a unor realități sociale și estetice a fost nevoită nu o dată să-și apere prin reprezen­tanții ei de frunte operele. Le­gile au împiedicat în repetate rinduri răspîndirea creațiilor de valoare prin controlul sever a­­supra lor. In Marea Britanie, prin 1857, se vota o lege îm­potriva scrierilor licențioase și se controlau de asemenea periodicele care publicau asemenea „scanda­loase" articole sau lucrări epice. Retrografii și falșii puritani își apărau cu îndîrjire clanul, morala și situațiile create, dar adevărul și dreptatea a reu­șit totdeauna să domine. Car­tea lui M. Jad­a este o ima­gine vie a unor procese celebre care au avut loc, de-a lungul is­toriei, în cultură și știință. Ea duce la concluzia că orice evo­luție, inovație, îndrăzneală crea­toare, orice manifestare spirituală pusă în slujba libertății, a omului este un act de justificare a u­­nor idei progresiste, în fond a unei existențe umane. Procesele literare deschise lui Flaubert și Baudelaire sînt mărturii ale opa­cității tipice din acea epocă, ati­tudini care dezvăluie gradul de receptare a unor opere fundamen­tale ale literaturii franceze. Ele reprezintă însă un efect contra­riu : arată cu precizie falsitatea unei morale publice și a unui regim care înlătură orice necon­­formism declarat. Procesele cele­bre marchează o filozofie a liber­tății în creație, un refuz total și categoric al ideilor retrograde, antisociale.

Next