Cronica, 1973 (Anul 8, nr. 1-52)

1973-07-20 / nr. 29

club al dezbaterilor de artă Săptămîna trecută a luat ființă la Uzina Mecanică Ni­­colina din Iași un Club al dez­baterilor de artă, cadru în ca­re bătrîna citadelă muncito­rească își propune să găzdu­iască arta și pe făuritorii ei, într-un dialog constructiv instructiv în același timp, de­și nu­ a optimiza raporturile în­tre creator și public. Evenimentul a prilejuit to­varășului Petre Malcomete, se­cretar al Comitetului Județean P.C.R. Iași o prospectare a modalităților prin care feno­menul artistic național, în spe­ță ieșean, își poate redimen­­siona aria de influență, își poate defini mai profund ros­turile și finalitatea, într-un moment de unanim efort con­structiv al țării. Exprimînd sentimentele de satisfacție ale gazdelor, tova­rășul Alexandru Dumitrache, directorul Uzinei, s-a referit la caracterul periodic al viito­rului Club al dezbaterilor de artă, arătind că din două în două săptămîni vor avea loc aici întîlniri ale colectivului de muncă cu oameni de artă ieșeni. Invitații manifestării de debut a Clubului au fost scri­itorii George Lesnea, Mircea Radu Iacoban, Florin Mihai Petrescu, Ioanid Romanescu, criticul de artă Radu Negru, care au citit din ultimile lor producții literare și s-au în­treținut cu participanții la ma­nifestare. In prezența tovarășului Teo­dor Călușer, președintele Co­mitetului Județean pentru Cul­tură și Artă s-a deschis apoi o expoziție de pictură, grafică și sculptură la care și-au dat concursul artiști plastici, pre­zenți și ei, în număr mare, la ineditul vernisaj. Din partea tineretului uzi­nei a vorbit tovarășul Ion Brădescu, secretarul Comitetu­lui U.T.C. reviriment în muzica de cameră A patra ediție a Festivalu­lui muzicii de cameră — Bra­șov (1—8 iulie) și-a atins pe deplin scopul, adică valorifi­carea tradiției muzicale, atra­gerea unor artiști de talie in­ternațională și națională, sti­mularea creației românești și lansarea celor mai bune cvar­tete instrumentale studențești într-o competiție foarte pre­tențioasă. Ca invitați au parti­cipat tenorul Winford Evans și lăutistul Carl Shavitz din Anglia, violoncelistul Daniil Safran din Uniunea Sovietică, cvartetul polonez „Bacewitz“, violonistul Șt. Ruha, dirijorul Ionescu-Galați cu orchestra sa, „Collegium Musicus Аcа­­demicum“ din Cluj, Corul „Madrigal“, Baletul contempo­ran din Timișoara și Ansam­blul de instrumente vechi din Brașov. La concursul de cvartete au participat 11 formații studen­țești. Au cucerit premiul I cvartetul Conservatorului din București, dirijat de Dorian Varga, premiul II cel al Con­servatorului din Iași, condus de George Hamza, premiul III cvartetul Conservatorului din­ Cluj. Premiul Uniunii Compo­zitorilor a revenit unui alt cvartet al Conservatorului din București. In general, festivalul a re­confirmat revirimentul muzicii de cameră, domeniu din pă­cate, atît de neglijat de pro­gramele posturilor noastre de radio. echinox Remarcăm din numărul re­cent strădania colectivului re­dacțional de a descoperi și promova pe acei studenți cu preocupări literare și științi­fice , de de interes a dezbate probleme profesional (lucră­rile de diplomă)­, de organi­zație, de a grupa în jurul re- M­OMENT vistei o echipă de talentați scriitori tineri. Să reținem din acest substanțial număr (nr. 5—­5, Cluj, 1973) o densă proză a Marcel Constantin-Runcanu, o pagină de versuri ale stu­dentei Crenguța Diaconescu, subtilele disocieri ale tînăru­­lui critic Nicolae Oprea pri­vind poezia lui George Ba­­covia și influența ei în con­temporaneitate, articolele și studiile aparținând lui Mircea Muthu, Olimpiei Radu, G. Nis­­tor, Ovidiu Mureșan, I. Ma­xim Danciu, Victor Eronim Stoichiță ș.a. Revista mai fa­ce loc în coloanele ei unei in­teresante corespondențe ine­dite semnate de Bogdan Ama­ru și Henri Bergson. secolul XX Alături de eseurile lui Ro­ger Caillois („Caracatița în Ja­ponia“ și „De la feerie la science-fiction“) ultimul nu­măr al Secolului XX (nr. 4, 1973) ne prezintă, în partea destinată comentării fantasti­cului, și opiniile — intere­sante prin fireasca lor inde­pendență față de punctele de vedere ale unor teoreticieni recunoscuți ca Todorov sau Caillois — ale lui Victor Iva­­novici („Fantasticul — un gen literar sau o categorie esteti­că ?“), Virgil Tănase („Glose moderne pe o temă veche“), Răzvan Teodorescu („Fantasti­cul animalier ca reprezenta­re“). Argumentînd strîns, Vic­tor Ivanovici avansează în fi­nalul articolului său o ipoteză asupra căreia ar trebui să se mediteze serios : „... fantasti­cul, privit ca o categorie este­tică, tinde să-și anexeze în­tregul domeniu al literaturii. Literatura contemporană se a­­propie asimptomatic de cate­goria fantasticului“. Aprecierile critice ale lui Virgil Tănase pe marginea „Introducerii în literatura fan­tastică“ ne-a reamintit regre­tul încercat de cititorii români ai prestigioasei reviste în fața absenței unei prezentări pe­riodice a traducerilor din li­teratura universală. In afara „României literare“, nici­ o re­vistă nu onorează cu suficien­tă responsabilitate acest sector, atît de dificil, lui După nuvelele fantastice ale H. P. Lovecraft, André Pieyre de Mandiargues, Ray Bradbury, Daphne du Maurier. Secolul XX ne propune un maestru al tragediei contempo­rane : Antonio Buero Vallejo (piesa „Cu cărțile pe față“). In sfîrșit, salutăm inițiativa de a se oferi reproduceri co­lorate într-un pliant separat. De astă dat : „Schițe și va­­riațiuni la Luvru“ de Henri H. Catargi, mușchetari nocturni Simpaticele, familiarele, de­conectantele noastre seriale de luni ! Le așteptăm, le accep­tăm, găsindu-le din cînd în cînd — atunci cînd e cazul — și circumstanțe atenuante. Din păcate și­n B.B.C.-ul ne oferă cite un fiasco. Ne amintim re­gretabila neînțelegere de că­tre englezi a spiritului fran­cez, atunci cînd au ecranizat „Doamna Bovary“, asasinînd­ scandalos celebrul roman. Sau cînd ne dau o variantă a mușchetarilor,­ lipsită total­mente de haz, finețe, spirit. Orice telespectator care-și res­pectă cit de cât convingerile artistice nu poate zăbovi mai mult de cinci minute în fața „Noilor aventuri ale mușche­tarilor“. Dar, deși d’Artagnan este un blazat soldat de ope­retă, cu virtuți militare mereu reclamate, (nefiind, se pare, suficient de evidente), copiii îi urmăresc cu pasiune dezlî­­natele-i aventuri. Contînd pro­babil pe faptul că micii tele­spectatori au intrat în va­canță, televiziunea și-a permis să programeze acest serial după ora 21, chiar la 21:55. După o zi de joacă e cam greu să mai stai la o aseme­nea oră în fața micului ecran. In numele micilor telespec­tatori, ne îngăduim sugestia unei programări mai accepta­bile: sub cetate Duminică seara, cînd soarelei cobora solemn pe umărul Ceah­lăului, orchestra simfonică Filarmonicii de stat „Moldova“­­ și corul „Gavriil Musicescu“ umpleau de armonie valea O­­zanei, concertînd in amfitea­trul de vechime și istorie al Cetății Neamțului. Astfel, au luat sfîrșit „Vacanțele muzi­cale“ pietrene (ediția a II-a) desfășurate între 25 iunie — 15 iulie crt. Concretizată funcțional în cursuri de măiestrie, manifes­tații muzicale, culegeri folclo­rice, activități de educație muzicală și o dezbatere pe tema „Tineretul și dezvoltarea gustului pentru muzică“, prac­tica de vară a studenților Conservatorului din Iași a a­­dîncit și a dus spre concreti­zare inițiativele de anul tre­cut. Tot ce s-a realizat săli de spectacole, uzine, că­în mine culturale, școli și în aer liber a purtat amprenta dra­gostei pentru frumos și a ne­cesității unor astfel de întîl­niri cu muzica educatoare. A­­fluiența auditoriului la Pia­tra Neamț, Bicaz, Săvinești, Roman, Tg. Neamț, Tazlău, Bălțătești, ca și amploarea pe care a luat-o omagierea gendarei cetăți, prilejuind d­­un adevărat pelerinaj în ultima seară a „Vacanțelor muzicale“, fixează o albie de nestrămu­tat acestor manifestări artis­tice realizate prin colaborarea celor două județe: Neamț și Iași. N. IRIMESCU arată : Dintr-o regretabilă eroare, în nr. trecut, reprodu­cerea lucrării Peisaj de C. Ra­­dinschi a fost atribuită lui Dan Hatmanu. tv. Mult mai echilibrată decît anterioarele emisiuni de acest gen, „Seara pentru tineret“ are, indiscutabil, șansa unui substanțial și eficient dialog cu cei cărora, prin definiție, și se adresează. Dar nu numai­m cu ei, pentru că, de urmărit, urmărim cu toții : dincolo de hotarele tinereții, dăinuie nostalgia după această vîrstă de aur, la care ne întoarcem cu gîndul, ori de cîte ori vrem să ne autodefinim în ra­port cu viața, cu destinul și, în general, cu existența. De unde și frecventa exclamație: — E­hei, cînd eram eu tî­­năr !... Exclamație care seamănă curios de mult cu acel „a fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti“, — fiind, în ambele cazuri, vorba de niște estetice formule de in­troducere într-un fel de lu­me de mit, ilicit supradimen­sionată, dar profund tonifian­tă prin structura și luminozi­tatea ei. Aceasta, pentru că, de cînd e lumea, adolescența și tinerețea marchează univer­sul de viață al tuturor posi­bilităților și virtualelor teme­rități, chiar dacă nu sînt tot­deauna transformate în fapte. Cum poate fi captat integral și cum poate fi transmis fără pierderi, pe ampla rețea a e­­xistenței social-politice, cu­rentul de înaltă tensiune al cărei generator este alimentat de energia, fantezia și disponi­bilitățile vîrstei tinere ? Asemenea și multe alte în­trebări fac plină de interes și de farmec o emisiune pen­tru tineret, mai ales acum cînd, practic, s-a emancipat de prejudecata pan-divertis­­mentului sau a didacticismu­lui mărunt, căutîndu-și rațiu­nea de a fi în zone mai pro­funde ale unor intim angajate dezbateri despre om și viață. Dezbateri în care replica poate fi un cuvînt sau o privire, sau un zîmbet, sau nu știu ce me­taforă implicînd, deopotrivă, în descifrarea ei, reflexivitate și patos, simțire și cuget. Ia­tă, de pildă, acel specific Li­ceu, construcție masivă cu si­metrii de imense ferestre și cu sobrietatea unei familiare arhitectonici, Liceu surprins într-un fel de recreație esti­vală, cînd sălile, curtea, zi­durile par să se odihnească solemn, derulînd, intr-o mol­comă rotire de imagini și so­norități, banda de magnetofon a timpului, purtînd pe ea im­primată efervescența și ex­­pansivitatea, gravitatea și a­­gitația surdinizată a recente­lor zile de bacalaureat. Și din albia gîndului colectiv, se sublimiează o definitorie pro­fesiune de credință a vîrstei gesturilor stîngace, centrate ca-ntr-o manifestă bravadă în jurul impecabilului nod al cra­vatei — poate al primei cra­vate­­ — și al pufului de sub nas, mobilizat în funcție de martor al maturității inci­piente : — Fără îndoială, bacalau­reatul este pentru noi, cei ca­re pășim pe drumul vieții, un moment hotărîtor, un pisc. . . Și nu auzi cuvintele sau, în orice caz, un ele primează, pentru că sensul cuvintelor nu e în cuvinte, ci în noi (Ha­­yakawa). Iar noi distingem cu sinceră afecțiune și participa­re, în inflexiunea glasului, în teribila încordare a minții, în bătăioasa fluturare a părului, mistuitoare adevăruri, care sparg tiparele oricărei retorici, relevindu-ne dimensiuni co­pleșitoare ale acestui veritabil start al Olimpiadei existenței. Punct de plecare, in care ne regăsim cu toții, prin acele re­zerve de dinamism și vitalita­te, la care facem apel ori de cite ori încercăm o nouă, te­merară autodepășire. Și care se cheamă tinerețe. Despre ea ne-a vorbit, în imagini tandre și în cuvinte pline de sensibilitate, recenta emisiune, căreia îi dedicăm prezentele rînduri. Nu lipsite de o foarte omenească și de înțeles nostalgie... Pe care o trecem, la activ, în contul realizatorilor ei. AL. I. FRIDU1 gasei MARILE SPERANȚE lașul revine în Divizia A — acolo unde a avut, de obicei, rang de rubedenie scăpătată. Lipsită de simțul măsurii, „Politehnica­­ și-a propus sau prea puțin (menținerea în Divizie) sau pre­a mult (cîștigarea titlului). Or, dacă se încordează cît de cît, lașul poate avea oricînd o bună echi­pă la mijlocul clasamentului. Aceasta fiind pri­ma etapă. Să n-o sărim, fiindcă istoria se răz­bună și ne aduce, c-o urecheală părintească, iarăși de unde am plecat. Rezolvarea topîrce­­niană („Rămîi sănătoasă cucoană, că-mi iau gea­mantanul și plec") ține de năbădăile și zburdăl­nicia unei vîrste pe care aș spune că „Politeh­nica“ a depășit-o. Geamandanul cu inscripției „Poli", împodobit cu dubioase zgîrieturi, eticheta șterse și încuietori bătrinești, se cuvine să rămînă odată pentru totdeauna în raftul Diviziei A. Abia după ce ne vom convinge c-a fost prins în in­ventare, să ne gîndim și la etapa următoare. So­luția dopingului moral, falimentar adoptată de Mărdărescu, să sperăm c-a dus-o definitiv Bah­­luiul la vale, risipind-o prin mîluri și stufărișuri — s-o crimpoțească păsările cerului și lipitorii­ bălții. Vrem la lași fotbal serios, nu aventurism și paradă ! Pînă una-alta, să tragem o linie și­ să facem conturile. Paragraful , - pasivul. Vom trece aici oboseala lotului, vacanța extrem de scurtă (6 zile !), coeziunea sufletească a echipie­rilor pestriț cîrpită cu petece calde, precum și constatarea că, în momentul de față, ne aflăm în Divizia A cu un lot mai subțire decît cel avut în В (prin plecarea lui Amarandei și So­­fian, prin solicitarea unor dezlegări, prin starea fizică necorespunzătoare a unor jucători de ba­ză). Capitolul activ ne va mai liniști : odată cu venirea lui Oană, lașul ar putea avea un antre­nor serios și echilibrat. Ceea ce va duce, în primul rînd, la re­întronarea ordinei, respectului și disciplinei în sînul echipei. Vor dispare, în consecință, micile „tabere", vor putea fi recu­perați cei care poartă acum (cu sau fără moti­ve) însemnele de „mare nedreptățit". Lotul se­ împlinește, anunțîndu-și sosirea jucători­­ tineri, dornici de afirmare. Secția de fotbal și Clubu intenționează să-și perfecționeze organizarea. Iar orașul, în fine, pare mult mai dispus să sprijine fotbalul și fotbaliștii. Așteptăm mult, foarte mult, de la revenirea „Politehnicii" în Divizia A. Așteptăm, adică, in­trarea echipei în altă vîrstă. P. I. M. R. I. Rog supus și respectuos organele în drept să explice (dacă este cu putință) motivele pentru care meciul de la Oltenița a început cu jumă­tate de oră mai tîrziu decît partida „Chimia" Rm. Vîlcea - „Politehnica" Iași. Ca să zică, cele două întîlniri sînt amînate și răs-amînate toc­mai spre a putea fi asigurată ne-corelarea re­zultatelor, iar „Metalul" capătă o incredibilă (și imorală !) jumătate de oră în plus! Partida de la Vîlcea fiind transmisă în direct la radio, vă dați seama ce s-ar fi întîmplat la Oltenița dacă egalau chimiștii. Și de aceea mă întorc și zic : cine, cum, cînd și de ce a acordat „Metalului" această jumătate de oră ? Or, dacă nimeni n-a aprobat-o, ce măsuri s-au luat pentru sancțio­narea vinovaților? cronica • л

Next