Cronica, 1980 (Anul 15, nr. 1-52)
1980-10-10 / nr. 41
cronica literelor și literatura „ca atare“ Majoritatea cititorilor de literatură „normală“, de literatură „ca atare“, au cel puțin un moment de apropiere de literatura populară (Trivial literatur, literatură „de consum“). Dintre cei care se specializează în „arta lecturii“ — critica, sau în cea a scrisului, puțini îi rămîn însă fideli. Literatura S.F., aparent mai vitregită, a beneficiat, totuși, de aportul unui E. A. Poe ori Jules Verne, în „preistorie“ — fără a menționa și ilustra succesiune de nume din „protoistoria“ sa —, apoi un Wells, un Lovecraft sau un Hugo Gernsback i s-au dedicat aproape în exclusivitate. La fel, cele mai cunoscute „contra-utopii“ se bucură de semnături intrutotul remarcabile : The Iron Heel de Jack London, Brave New World de Aldous Huxley, 1984 de George Orwell și Fahrenheit 451 de Ray Bradbury. Desigur, Florin Manolescu, In excelenta monografie pe care o dedică literaturii S.F. (Editura Univers, București, 1980) are toată dreptatea să rezume astfel situația acestui domeniu : „Reprezentînd mai întîi o minoritate contestată, cu o psihologie de sectă discriminată și de ghetou, silită să se afirme împotriva criticii, ca orice inovație sau mișcare literară nouă, literatura S.F. și-a descoperit în ultimii ani personalitatea istorică, și a început să atragă atenția specialiștilor, pătrunzind, ca obiect de studiu, în universități și școli“. Autorul adaugă : „pentru a deveni o literatură matură, orice S.F. trebuie să îndeplinească două condiții : 1. Să devină conștient de propria lui tradiție; 2. Să pătrundă în conștiința criticii și a istoriei generale a unei literaturi“. Două observații se impun aici : în primul rînd, literatura S.F. pare a fi devenit, în ultima vreme, mai ales ca urmare a activității lui Hugo Gernsback, animatorul, managerul sau misionarul prin excelență, pe deplin conștientă de istoria, virtuțile și slăbiciunile sale. Pe de altă parte, dicționarele și istoriile literare cele mai serioase nu ■ se mai jenează să cuprindă referințe sau capitole întregi dedicate unor autori ca Isaac Asimov Frederic Brown, J. G. Ballard, Ph. J. Farmer, J. Sadoul sau H. P. Lovecraft. în Polonia, Stanislaw Lem este considerat un foarte important scriitor, iar în Cehoslovacia, lui Karel Capek nu îi este ignorat aportul la dezvoltarea acestei literaturi. In ce privește țara noastră, Florin Manolescu enumeră mai bine de o sută de intervenții critice referitoare la literatura S.F., unele semnate — nu de animatorii cunoscuți ai acesteia (Ion Hobana, Mircea Opriță, Victor Kernbach) ci de autori avînd, de obicei, un cu totul alt domeniu de preocupări : Dan Culcer, Silvian Iosifescu, Adrian Marino, Nicolae Manolescu, Dumitru Micu, Ov. S. Crohmălniceanu, Cornel Mihai Ionescu, Mircea Horia Simionescu ș.a. în cele mai bune momente ale sale, atunci cînd este „exigent și grav“, S.F.-ul nu mai este nevoie a fi judecat conform canoanelor, uneori prea rigide, ale genului, el lăsîndu-se explicat și analizat prin instrumentele obișnuite ale criticii. Lui nu trebuie să i se aplice, atunci, „circumstanțe agravante“, nu este obligatoriu să i se atașeze o etichetă considerată, de multe ori — și pe nedrept, — infamantă, dar nici nu este necesar a i se acorda „circumstanțe atenuante“, din motive similare. Dar, un gen literar sau, mai degrabă, un domeniu al literaturii, nu există numai prin realizările sale de vîrf, numai prin capodopere. Urmînd a concilia două atitudini îndeobște distincte, cea științifică și cea estetică, „literatura S.F. a fost nevoită, în chip firesc, să-și compună o personalitate lexicală nouă și un număr de teme, specii, personaje, obiecte și procedee literare proprii“, toate acestea putind fi întîlnite în texte literare a căror realizare estetică sau credibilitate științifică variază foarte mult. Importanța cărții lui Florin Manolescu stă tocmai în încercarea — în multe privințe reușită de a inventaria, cataloga și, în cele din urmă, de a elabora o sinteză critică unitară asupra acestui domeniu atît de vast și eterogen. Literatura S.F. nu este un eseu sau o succesiune de articole avînd un obiect comun, ci un studiu serios și informat care se distinge, nu atît prin imaginație critică și eleganță a stilului, ci prin precizia observațiilor, abundența referințelor și impresionanta putere de sistematizare și ordonare a faptelor literare. Această monografie nu are doar meritul pionieratului, nu este doar o justificare „istorică“, ea rezistă „lecturii“ și ca întreprindere critică in sine. Literatura S.F. se vădește a fi foarte bună introducere în teritoriul labirintic al domeniului pe care îl supune investigației critice. Liviu ANTONESEI un univers alcătuit după principiile spiritului infantil. Astăzi invenția merge de la prefigurarea aproape sociologică a viitoarelor universuri umane (cu accent pe trăsăturile ce se anunță din zilele noastre), la construirea unor lumi fantastice, de o bogăție plastică și cu ritmuri de manifestare solicitînd, pentru a fi prezentate, în primul rînd, calitățile poetice ale autorilor. Dealtfel, în unele țări se pare că literatura S.F. ține tot mai mult locul poeziei — mai puțin citită, acolo, decît operele genului în discuție. Scriitorii români de S.F. au o frumoasă tradiție și o prestigioasă activitate — chiar dacă nu întotdeauna îndeajuns relevată de critică. Textele lui Mircea Opriță, inclusiv cele din Semnul licornului, Editura Albatros, 1980, se înscriu, în mare, în tendințele generale pe care le-am amintit. Dar vorbind despre povestirile lui Mircea Opriță trebuie să remarcăm, în primul rînd, calitatea lor literară, ritmul pe care autorul reușește să îl impună cu frazele lungi, bine articulate — un ritm cerînd parcă subiecte „tradiționale“, nu performanțele de fantezie ale S.F.-ului. Tocmai această învăluire treptată evită stridența apariției realităților și ființelor extraterestre, chiar atunci cînd autorul mizează cam prea mult pe asemenea apariții. Soralii, procyenii, braalii, borealii etc. sînt prilejul desfășurării unei lumi feerice a cărei descriere ni-l arată pe autor exploatînd abil efectele grotești. Descrieri de acest fel, scoase parcă din tablourile lui Bosch, nu sînt, totuși, frecvente în povestirile lui Mircea Opriță. Deși folosind, acolo unde e nevoie, șansele „eliberării“ imaginarului poetic, autorul e în primul rînd un povestitor, urmărind mai ales realizarea unei construcții, dezvăluirea, bine controlată, a unei întîmplări. Modalitatea sa predilectă constă în includerea unui element neașteptat, irealizabil astăzi, într-un mediu apropiat de ceea ce vedem în jurul nostru. Personajele au, în mare parte, aceleași gînduri și aceleași sentimente ca oamenii obișnuiți. O stație de dispecerat cosmic, scoasă din circuitul activ, apare ca un alt „loc unde nu se întîmplă nimic“. (O floare pentru căpitan). în Cursa un șofer reacționează cit se poate de ... contemporan la un film de Resnais, agreind numai producții de genul Elenei din Troia. Pengă puținele bucăți în care semnificația e fragilă, urmînd un fel de „teză“, sau e dezvăluită în „nuanțe“ previzibile (Transferul, O șansă pentru fiecare), cele mai multe texte ale lui Mircea Opriță scot în evidență, în spiritul literaturii indiferente la încadrări, obținerea unor efecte dramatice prin mijloace artistice, nu prin insolitul conținutului. Dramatismul e obținut prin gradație psihologică, prin compoziția structurată cu abilitate. Așteaptă vremea ta, poate cea mai realizată piesă a culegerii, e demnă să figureze în orice antologie de povestiri fantastice. Elementul extraordinar e încorporat într-o întâmplare cit se poate de plauzibilă. In plus, există un continuu joc al incertitudinii, nu știi dacă incredibilul e prezentat ca o realitate sau e pus sub dubii chiar de narator. Un vizitator, ajuns într-un muzeu țărănesc alcătuit din obiecte eterogene din lut ars și lemn dă, printre exponate, peste un vechi giulgiu funerar. Colecționarul începe să descifreze povestea cuplului — pe care altădată femeia o cosea pe giulgiul pregătit din timp pentru moartea bărbatului. După oarecari ezitări îi dezvăluie și o continuare secretă a poveștii: soarta lui Ariel, ființă venită din alte timpuri, nemuritor, rămas, din anumite motive, să trăiască în această lume. Se căsătorește cu o femeie care va îmbătrîni „normal“, iar el va continua să trăiască patru sute de ani pe aceleași meleaguri (tema nemuririi, care exprimă, în fond, iluzia justificată a muritorilor, apare și in alte povestiri, de pildă în Semnul licornului, unde un bizar inventator descoperă rețeta nemuririi, însă prea tîrziu ,cînd ajunsese deja la decrepitudine). Vizitatorul/narator îl bănuiește pe colecționar a fi acel Ariel, sugestie amplificată de apariția actualei lui soții, părînd cu cel puțin treizeci de ani mai în vîrstă decît bărbatul. Dar însemnarea finală din cartea de impresii ni-l arată prin dezvăluirea unor date ce nu puteau fi cunoscute decît de cel în cauză) pe vizitator a fi personajul povestirii înscrisă pe giulgiu. Imediat însă, un „colega“ strecurat în însemnare, urmat de hohotul de rîs al autorului însemnării din cartea de impresii ne face să credem că totul nu e decît o farsă inventată de colecționar și acceptată de vizitator a intrat, spre amuzament, în joc. Știind să folosească cu virtuozitate imaginația specifică genului, incadrînd-o în structura compozițională a povestirii bine construite, după modelul consacrat de literatura „clasică“, Mircea Opriță își consolidează, cu Semnul licornului, poziția între cei mai buni autori de S.F. de la noi. Constantin PRICOP Cunoscut mai ales prin activitatea sa de critic și istoric literar, Ovid S. Crohmălniceanu ne oferă o plăcută surpriză cu volumul Istorii insolite (Ed. Cartea Românească, 1980), care certifică într-un anume fel preferința scriitorului pentru proza fantastică. Cartea este alcătuită dintr-o sumă de narațiuni a căror modalitate de structurare se circumscrie unui spațiu aflat la granița dintre nuvela fantastică și proza science-fiction. Deosebirea esențială dintre literatura fantastică și cea științifico-fantastică constă în manifestarea unui pact al verosimilității în cel de-al doilea caz ; fantasticul își subsumează întîmplări miraculoase, inexplicabile în ordine rațională, domeniul său fiind deseori invadat de forțe oculte, misterioase, în timp ce evenimentele povestite în textele S.F. capătă o justificare „științifică“ prin invocarea unor teorii și ipoteze științifice. In plus, în cartea lui Ovid. S. Crohmălniceanu resortul principal al mecanismului de elaborare a „istoriei insolite“ este aproape întotdeauna realitatea momentului actual al evoluției umane : terifianta cursă a înarmărilor este parodiată în proza Roadele unei diplomații chibzuite, o planetă din galaxia N.G.C. 147 se numește Arcadia, iar ființele care o locuiesc sînt niște reprezentări ale lui Janus, în anul 2753 oamenii se deosebesc de androizi prin violență etc. Premisa de la care pleacă textele de acest tip este aceea a posibilității repetării unor ipostaze umane contemporane atît în spațiul terestru, în diacronie, pe o axă temporală infinită, cit și în sincronie, la nivelul întregului univers. Dacă asemănarea locuitorilor Terrei din două epoci istorice îndepărtate una de alta (acum și anul 2753) se realizează prin intermediul unei coordonate morale a individului (violența), premisa identității dintre spațiul terestru și cel al planetei Arcadia din Constelația Casiopeea este o dimensiune politică : continua cursă a înarmărilor. „Existînd condiții absolut egale, două lumi apărute se vor dezvolta exact la fel, fiindcă vor fi supuse acelorași determinări“ — iată ideea pe temeiul căreia se dezvoltă și proza Ceilalți . Wilson, pilotul unei astronave, plecat în recunoașterea unei planete asemănătoare ca vîrstă și poziție cu Pămîntul, ajunge pe Terra 2112, unde este întîmpinat de cadrul familiar al Terrei ; totul este identic : aceiași prieteni, aceeași soție, aceleași cărți în bibliotecă, aceleași amănunte, aceleași discuții. Terra ’2112 este o imagine reflectată în oglindă a Terrei. Astfel, motto-ul cărții lui Ovid S. Crohmălniceanu, constituit din versurile lui Mallarmé („O miroir ! / Eau froide par l’ennui dans ton cadre gelée“) își dovedește funcția organizatoare la nivelul majorității narațiunilor : momentul uman actual poate fi multiplicat ca într-o oglindă la scară terestră sau universală în cadrul înghețat al tehnologiei viitorului. . . . Unele istorii insolite din acest volum (Istoria generalizării unei legi. Experiența. O singură greșeală se desfășoară pornind de la un paradox logic. Astfel, Issac Link, eroul primei proze, constată că întreg destinul său este marcat de nenumărate ghinioane și, în consecință, formulează în fața fiului său, Bienjamin_ Link, acea „lege a Porcăriei universale“. Fiul său scrie un roman. Ghinioniștii, în care eroii devenau victimele unor banale întîmplări nenorocoase (felia de pîine cu unt cade pe haine întotdeauna cu partea unia, autobuzul pleacă din stație exact cînd ajungi acolo, nasturele de la gulerul cămășii se rupe ori de câte ori ești grăbit, planul căutat de arhitect într-un stil mare este întotdeauna ultimul etc. Urmașii scriitorului Benjamin Link, un psiholog, un logician, un pastor, un fizician deținător al premiului Nobel în anul 2015, caută să reformuleze pe baze științifice „legea“ strămoșului lor. Pornind de la paradoxurile constatate de scriitor, fizicianul (spiritul pozitivist) arată că lumea noastră reprezintă un univers „ghinionist“, omul neavînd acces la cel „norocos“, care există totuși „într-o reprezentare cuantică“. Tot astfel, în Experiența, Wiesengart, pornind de la corelația reală care se creează intre om și obiect, formulează o ipoteză logică conform căreia raportul se inversează : sub masca inertă a obiectelor se ascunde o inteligență vicleană care folosește intervenția omului pentru schimbările sale necesare. Se conturează aici o „insolită“ imagine a oamenilor-unelte, iar cel care o descoperă, Wiesengart, cade victimă răzbunării materiei anorganice, zdrobindu-și capul sub o presă hidraulică. Am lăsat la urmă, „pour la bonne bouche“ cum spune un personaj, două proze, Un capitol de istorie literară și Doamna Bovary în secolul XXX, a căror substanță epică este furnizată de perspectiva științifico-fantastică asupra literaturii înseși. In prima proză, scriitorul „dă cu tifla“ criticului, imaginînd o epocă a mașinii de scris literatură care, programată adecvat, produce într-un an 102 volume, toate capodopere , intervenția istoricului sau a criticului literar (care nu poate citi decît O.OOOlo o din ce se scrie), devine în acest caz inutilă, întrucît textele mașinii de scris literatură exclud orice obiecție critică, fiind fie capodopere, fie desăvîrșite în „mediocritate și stupizenie“. Doamna Bovary în secolul XXX reprezintă, aparent, textul criticului literar care s-a amuzat modificînd frazele romanului lui Flaubert, aducîndu-le „la zi“ cu tehnologia epocii. In anul 2000, Emma Bovary se plictisește în bucătăria complet automatizată (cuptor cu cronometru, sintetizator, uși glisante, pereți oglinzi cu imagini tridimensionale, lespezi insonorizante, tablete de carne, pastile de arahide) sau în apartamentul dotat cu periscop, cutie cu bile translucide care își schimbă culoarea în funcție de respirația privitorului, clavecin pentru schimbat dispoziția pereților în casă, televizor cu o sută de canale, muzică concretă, soare albastru, dinozaur domestic, vînt cosmic și praf stelar. Printre lasere și computere, Emma își trăiește bovarismul său, viața fiindu-i la fel de searbădă ca și în îndepărtatul secol XIX. Autorul desface învelișul romanului lui Flaubert, elimină elementele unui cadru constituit din semnificați geografici, culturali, istorici, specifici secolului XIX, le înlocuiește cu altele, insolite, proprii secolului XXX, dar miezul cârtii rămîne același : bovarismul. Se conturează astfel ceea ce am numi rutina neobișnuitului, prezentă și în alte proze ale acestui volum care certifică definitiv opțiunea criticului pentru discursul narativ. Ioan HOLBAN Literatură exotică Nefiind un cititor obișnuit al literaturii S.F., nu prea poți pune creațiilor „individuale“ diagnosticuri precise, le determini cu greu diferența specifică. Prima observație care se impune este aceea a procedeelor comune (inventariate recent de Florin Manolescu în excelenta sa monografie consacrată genului), la care apelează inevitabil, ca într-un ritual, toți producătorii de S.F. Există la aceștia înainte de toate o fascinație a spațiului de dincolo, un spațiu al ficțiunii absolute construit cu mijloace dintre cele mai obișnuite, cărora li se îngroașă puțin, pentru a le fi sporit efectul, aparențele. Obiecte comune dobîndesc forțe malefice ori benefice. Ceea ce își păstrează însă înțelegerea lor comună sînt sentimentele general umane, aceleași, nesuferind schimbări radicale, indiferente la perfecțiunea tehnică a lumii înconjurătoare. Iubirea, ura, sinceritatea și minciuna, credința și înșelăciunea sînt prezente în dozele cele mai normale, în privința aceasta literatura S.F. făcînd dovadă de o anume simplitate (numiți-o, dacă vreți, inocență), morală. Pe starea de suflet mizează înainte de toate și Miron Scorobete în culegerea sa de povestiri scrise in tiparul acestui gen, Trofeul (Dacia, 1980). Intriga lor este dintre cele mai banale : un mesaj din alte vremuri scris printr-o mutație genetică în împletitura unor coarne de cerb, mașini care programează fenomenele atmosferice, un ofițer roman din vremea imperiului, ieșit la suprafață după milenii, conservîndu-și vitalitatea și tinerețea printr-un accident natural, aterizarea forțată a unei extraterestre într-o grădină botanică ... Dincolo de toate acestea, autorul își construiește cu grijă atmosfera, prielnică reveriilor speciale pe care le presupune fantasticul, „științific“ ori nu, în prima povestire, cea titulară, o cabană izolată în munți la vreme de iarnă e un loc cum nu se poate mai prielnic pentru istorisiri de întîmplări miraculoase, spuse la căldura focului și a țuicii fierte. Ambianța, deși fundamentală în organizarea narațiunii, funcționează prin anihilare, locul e important în măsura în care permite părăsirea lui prin imaginație : „De fapt uitasem întreaga ambianță“, spune povestitorul, el însuși anulat pe durata povestirii , ascultă cele ce i se relatează „cu respirația tăiată“. Dacă Robotul de zăpadă se rezumă la sugerarea pericolului automatismelor sufletești, a căror apariție și dezvoltare sînt paralele cu acelea ale universului înconjurător procedeul nu e lipsit de ironie, roboții fiind ei aici cei amenințați de rigiditatea de mecanism a unor suflete omenești. In Cosmina rolul preponderent revine din nou ambianței, în a cărei descriere Miron Scorobete alternează peisajul codrilor din apropierea unei stațiuni estivale cu aerul exuberant și nepăsător al acesteia. Din această îmbinare a două lumi se va naște și intriga povestirii, aceea a prieteniei dintre doi tineri frumoși și sportivi, a căror înfățișare cam ține de reclamele pentru mărci automobilistice, în calea dragostei lor nestînd decît vreo două milenii de istorie. Intîlnirea e cu atît mai emoționantă cu cit el e român și ea româncă, ea avînd prilejul să-și cunoască direct unul din strămoși și să-i povestească cum avea să devină istoria. In fine, tot de atmosferă ține și cea mai mare parte a povestirii Femeia venită de sus, în care tabloul mulțimii îngrămădindu-se să vadă o extraterestră nu e dintre cele mai flatante pentru mentalitatea și atitudinea noastră față cu situațiile inedite. Fără nici o malițiozitate, s-ar putea spune că autorul a avut aici viziunea maselor de cititori grăbiți să parcurgă fascicole de literatură SF. Lui Miron Scorobete nu-i lipsesc însă umorul și discreția, fapt care-i fac povestirile agreabile la lectură, vădind o bună profesionalitate și, de ce n-am spune-o un real talent „științifico-fantastic“. Mihai Dinu GHEORGHIU LITERATURA S. F. S. F. încetînd de mai multă vreme să fie doar un gen subliterar în care personajele și situațiile „normale“ sînt înlocuirea prin oameni ai altor timpuri, roboți, nave cosmice, planete artificiale ș.a.m.d., literatura S.F. modernă folosește această recuzită numai în măsura realizării cu ajutorul ei a situațiilor epice capabile să prelungească și să acutizeze o realitate cu rădăcini în contemporaneitate. Cei mai mulți dintre autorii de valoare actuali au renunțat, în bună parte, la ceea ce constituia altădată substanța genului. Exhibarea mașinilor cu performanțe miraculoase, a roboților diabolici, a fantasticelor făpturi umanoide etc., condamna de altfel literatura S.F. la I _............................ штт [UNK]и [UNK] [UNK]м4 AUREL DUMITRAȘCU întoarcerea berzelor Lui D. R. Popescu — Nu demult s-au întors berzele din ținuturi străine gălăgioase stridente ca un diluviu de breșe dar n-au mai adus copii ca în acele frumoase povești acum berzele au adus pietre colorate multe pietre au adus berzele cîteva zile oamenii nu mai pleacă de-acasă fiecare își număra pietrele din curte cîțiva începură chiar să le joace la zaruri (averea e apanajul celor uluiți !) numai la mine nu era nici o piatră mă uitam prin livadă prin pod nici una, nici una... „mai mare rușinea“ spuneau oamenii „mai mare rușinea“ mă încuiam în casă și așteptam înserările citeam finnegan’s wake însă ei nu vindeau (știam că disperarea e intermezzo-ul decrepitudinii) într-o zi mă rezemasem de poartă plîngînd expediasem ultimele scrisori pe r adio și cum stăteam acolo numai ce trecu pe deasupra un stol de berze țipînd toți oamenii s-au luat după ele au trecut de liziera pădurii s-au dus nici a doua zi nu s-au întors n-au mai venit niciodată am rămas singur cu pietrele tare singur uneori, seara, jucăm împreună o partidă de bridge. Ploaie Cumpănă a verbelor căderea ploii se împuținează deodată orizontul tace păpădia tace totul nu rămîne nici o aripă de fluture nu rămîne nici o întrebare despuiată ies femeile ca niște țipete în ploaie trupurile lor par uleioase lingă o pădure de mesteceni un poet își stoarce liniștit cămașa. Premiul revistei „Cronica“ la Festivalul „Laude-se omul și țara“, Sighetu-Marmației, 1980. zorii mă găseau singur în curte nici una, nici una... V am încercat să cumpăr cîteva J