Cuvîntul Nou, noiembrie 1970 (Anul 3, nr. 163-186)

1970-11-22 / nr. 181

Pag 2 lin * CADRAN CULTURAL (Monotipie) iiiiiiii Ii i i i i­iiii i î î Expresii de sinteză grafică Lucrările sînt totdeauna oglinzi fidele ale sufletului unui ar­tist, ale viziunii şi concepţiei sale, în general, despre lume şi despre viaţă. Atunci cînd priveşti o­­lucrare, reuşind să o pătrunzi, să o înţelegi, înseamnă că larma tăcută a sufletului creatorului te-a pătruns, şi gîndu-ţi se îndreaptă cu confidenţă spre el. Privind grafica şi picturile lui Sándor Plugor — din expo­ziţia de grafică şi pictură, deschisă la 14 noiembrie, în Pavilio­nul de artă al Muzeului din Sfîntu Gheorghe — impresia spon­tană ce se degajă din ele, este aceea a unei deplirte sincerităţi, în primul rînd cu sine însuşi şi, apoi, prin intermediul lucrări­lor, cu tine ca privitor. Există în grafica lui o anumită simfonie a liniei, revelatoare, care-mi îndreptăţeşte afirmaţia cu privire la sinceritate, această însuşire ce presupune în primul rînd un fond sufletesc salubru şi, apoi, o puternică forţă spirituală. Nu atît prin număr, cît prin calitatea lor, lucrările de gra­fică expuse au avut caracterul ţinut bilanţ de trecere în revistă a căii parcurse de Plugor de-a lungul dificilului drum al auto­definirii, al maturităţii artistice. Chiar dacă nu poate fi vorba de o deplină maturitate creatoare, totuşi relevant este efortul căutărilor în direcţia găsirii unei expresii de sinteză grafică în artă şi a unei modalităţi adecvate de redare a acestei ex­presii. O vizionare superficială a graficii lui Plugor, ar putea lăsa impresia unei modalităţi de exprimare în care procedeul stilis­tic nu este încă stabilit, dar o analiză mai profundă va releva efortul întru acelaşi crez : sintetizarea fenomenelor. Mai precis, seria de nuduri expuse, în tehnica linogravurii, sunt rezultatul unui proces de abstractizare ; linia curată şi pură îmbracă con­tururi precise, viguroase, vizînd perfecţiunea formelor corpului uman, în altă serie, din care aş aminti : „Hoaţa“, „Arhimede“, „Biserica Neagră“, procedeul stilistic — urmărind de fapt ace­laşi lucru — redarea esenţei fenomenului — este complet diferit, aspectul lucrărilor fiind dat de arabescul fin şi graţios al liniei desenului în peniţă sau zgîriat, atmosfera degajată venind parcă din ceea ce vibrează în adîncul lucrurilor şi fenomenelor. De altfel, pot spune că Plugor este înclinat în aceste grafici spre adoptarea unei orientări subiective, de răsfrîngere a reali­tăţii în oglindiri interioare. Spre deosebire de seria nudurilor, care au evident un carac­ter exoteric, celelalte executate în peniţă sau zgîriate, presu­pun o examinare mai atentă, o interiorizare a privitorului ur­mărind ideea lucrării. De exemplu, compoziţia „Arhimede" este revelatoare din acest punct de vedere, baza compoziţiei consti­­tuind-o însuşi Arhimede încadrat într-un cerc — cea mai perfectă figură geometrică,­­ spaţiul din restul lucrării fiind folosit pentru redarea pe plan spiritual a personalităţii marelui filozof grec, re­dare realizată grafic ca o îngemănare de­ zboruri prin spaţii încăr­cate de taine. In pictură, lucrările expuse îl definesc ca pe un artist încli­nat spre meditaţie, profund, temperat, ■atît prin modalitatea de ex­presie compoziţională, cît şi cromatică. Lucrările în ulei se caracterizează prin susţinerea compoziţiei cu linii curbe, ondulările de planuri cromatice pe orizontală fiind legate între ele prin cerburi sau pete de culoare, echilibrante. Lucrările, în stilul picturii decorative, fără­ a­ fi decorativiste, sunt realizate în armonii discrete de culoare cu un puternic echi­libru dramatic, dominante fiind griurile, grizate uneori, („Peisaj de iarnă“) sau aşternute în tuşe largi şi desene cu cuţitul („Toam­nă“). Suprafeţele de culoare sînt mari, trecerea dintr-o tonalitate în alta făcîndu-se în surdină, ca într-un fragment simfonic. Ceea ce deranjează puţin în­ unele lucrări este folosirea negrului pur (mai ales în compoziţiile „Toamnă“ şi „Noapte“). Deşi­ picturile lui sînt cerebrale şi cu subtilităţi cromatice de-o reală valoare, totuşi Plugor rămîne în primul rînd grafician. E genul în care se poate exprima sincer, exhaustiv, dinamic, genul ce-l poate duce la consacrarea definitivă pe tărîmul artelor plas­tice, oferindu-i în acelaşi timp posibilităţi de afirmare plenară a potentelor sale creatoare. ANDREI MUREŞAN In Mit 'Avesolon sta faţă-n faţă cu el la o masa într-un restaurant. Se simţea un străin, un abia sosit într-un oraş necunoscut care i-a măcinat mulţi ani din viaţă. Tară să ştie cum, Avesolon s-a trezit la marginea unui izvor, la vremea cînd soarele, ca un taur săl­batic şi tînăr, se adăpa cu murmur şi limpezime, cu un anume fel de lim­pezime, dătătoare de puteri pentru a putea alerga cale de o zi de la un capăt la altul al nesfîrşitului. Simţea cum tălpile goale muşcau flămânde din iarba abia înmugurită. I se părea că aude cum strigătul mamei îl chema acasă la vremea cînd pe deasupra satului se prăvălea furtuna. Şi-n vreme ce gîndurile­ i se risi­peau cine ştie pe unde, cu privirea îl învăluia pe el, care îi sta în faţă, ne­mişcat, ca un cîntec de tulnic fără sfîrşit, blestemat cine ştie cînd, de ci­d­e ştie cine, să se preschimbe în sta­nă de piatră cu chip de om. Visa cu ochii deschiși privindu-l pe el ca pe un ceva așteptat de atita vreme. — Cum zici că te cheamă ? îl în­trebă așa deodată. — Bon­a lui Avram, domnule, îi răspunse cîntecul de tulnic de altă­dată. — Și de unde spuneai că ești ? — De către Abrud,, domnule, îl vesti același cîntec de tulnic ne­ter­­ minat Llé adta amar de ani. — Și ? ... — Vînd umerașe, domnule. — Cu cît vinzi un umeraș ? îl în­trebă Avesalon, adueîndu-și aminte de india scrîșnire a pietrelor de moară. — După om, îi răspunse Lon cu freamăt în glas. Lui Avesalon i se părea că vor­bește cu o piatră, rostogolită peste vreme, să capete chip de om. I se părea­ că-i şi el o piatră şi că, lovin­­du-se una de alta, cele două pietre vorbesc. Se gindea acum la umera­şe, la putinţa ca, aruncîndu-le în ur­mă, să răsară din ele o pădure, cu copacii buni de spînzurat amintirile. — Şi cu banii ce faci ? — Cu banii ? ... Şi munţii inghi­ţeau cîntecul întreg, fără a-i mai îna­poia cerului ecoul. — Peste două-trei zile începe şcoa­la şi tu eşti tot printre străini... — Mîine seară plec, domnule. Marfa e aproape gata... şi cîntecul de tulnic se înfiora de un anume fel de dor şi părea înmugurit de-a lun­gul pădurilor de brazi, mirosind a răşină, a piatră şi, deopotrivă, a se­nin și furtună. — La noapte unde dormi ? — Oameni buni găseşti oriunde, domnule... Și zvonul de tulnic se topea parcă, în rădăcinile brazilor şi ale ierbii... Ospătarul puse pe masă cele co­mandate. Avesalon ceru încă un co­niac. Lon ședea nemișcat. Un chip scos de sub temelia altei lumi, pina acum neluat în seama. — Mănîncă, îl îndemnă înciudat Avesalon. Ți-o fi foame. Fără să-i răspundă, Lon începu sa mănînce cu pofta, li era foame. Din cînd în cînd privea întrebător în ju­rul lui. Se vedea că-i neobişnuit sa-şi potolească foamea în restaurant, că-i neînvăţat cu oraşul, cu înţelesurile lui. Ospătarul aduse şi al doilea coniac şi i se mai ceru unul. Avesalon era palid. Părea că doar­me şi visează cu ochii deschişi. Se dorea tot mai ascuns în el, mai de­parte de tot ce-l înconjoară. Urma cîntecului de tulnic era alături, iar el îl îndemna spre o altă lume, ne­cunoscuta, plăcut de necunoscută. Ciocniră amîndoi, spunîndu-şi noroc. Avesalon, după ce a dat peste cap coniacul, a oftat o data, de două ori, a şuierat printre dinţi ca un şar­pe flămânzit şi a mai cerut un co­niac. Au ciocnit încă o dată pentru mai mult noroc, pentru viitorul doc­tor, au mai vorbit aşa, în doi peri, stîrniţi de dorinţa de a mai sta, stă­­pîniţi de teama de-a nu pleca hiaiul. Miezul nopţii se apropia. Avesalon plăti. Mai ceru un coniac şi o bere. Lon îşi aduna cine ştie ce gînduri. „La ce dracu s-o fi gîndind ? Se întreba Avesalon. Mai bine ar vorbi, să ne mai treacăȘi deodată, ca răspuns la invitația nerostită, Lon vorbi: — Eu vînd umeraşe, domnule. Eu nu cer de pomană. Pentru mici și pentru bere vă las patru umeraşe. Patru umeraşe duble. Cred că ajung».. Rămas fără glas, Avesalon căuta răspunsul care se incăpățîna să se arate, în vreme ce Lon după ce a lăsat cinci umeraşe pe scaunul pe ca­re a şezut, a plecat aproape fugind. In aceeași clipă, trezindu-se ca dintr-un sonm adine, Avesalon ieși in stradă. Lon, învelit în noapte, pie­rise. Privi în jos, în sus, intră un res­taurant, luă umeraşele şi plecă spre casă. Cîntecul de altădată, ne­termi­nat şi­ împietrit al tulnicului îl înso­ţea. Simţea ca nu-i singur, că cineva îl urmăreşte, că acel cineva e aproape, dacă nu chiar în el. în piaţă arunca umeraşele pe asfalt, dar pădurea nu se îndemna să ■crească. Nu se auzeau nici măcar foşnetele ştiute de demult. Ajuns acasă, fără să mai aprindă lu­mina, Avesalon se­ trinti pe canapea, aşa îmbrăcat, simţea că-l doare ceva. Îşi pipai tot corpul fără să poată desluşi locul de unde izvorăşte dure­rea. „Poate mă doare noaptea asta, îşi zise, poate un gînd“. Deodată se trezi. Cineva batea la uşă. Dar nu aşa ca pentru a intra, ci doar să ştie dacă cel de dincolo şi-l mai aminteşte. Cîntecul neterminat de tulnic, ascuns prin toate colţurile, îi umplea casa, luînd gîndurilor pute­rea de-a se tălmăci. Avesalon se scu­lă, mormăi ceva şi deschise larg uşa. Se trinti apoi pe divan aşteptînd să intre cine știe ce ostenit, venit, cine știe de unde. O vreme adormise. Se trezi din nou. Cel de-af­ară batea într-una dar nu pentru a i se deschide, ci doar să știe dacă cel de dincolo şi-l mai aminteşte. Cîntec împietrit RADU SELEJAN CUVtNTUL NOU I. MARGINEANU CZEGŐ ZOLTÁN Metaforă de rod Villon, 1970 Pămîntul ţării mele e poet — Metaforă fierbinte luminînd Aceste mîini cu creştetul de grîu Atîrn de O ţigară aprinsă, Şi-aceste vise, drumuri străbătînd, picioarele mi le clatin peste pămînt. Toamna vine cu frunze liliachii — Pămîntul ţării mele e cuvînt — Binecuvîntată-mi fie calea de vînt. Treaptă şi are in revărsări de mai Cînd unul din picioare îmi scapă, Vârstă de foc cu fructele adinei Celălalt în pămînt se propteşte. Şi mîndră doină cu ochiul ei bălai. Zborul meu între pămînt şi cer Noaptea, ca fulgerul străluceşte. Pămîntul ţării mele e poet — Metaforă de soare luminînd Versiunea românească Dragostea de ţară într-un singur glas Numele de ţară într-un singur gînd. (Fragment) GEORGE BOITOR Rogu-mi-te, soare, ce doina n -asculta, vino-mi în cărare rupe-mă din mine beznele să spargi și din zboruri line, către vremuri largi, mistuie-mi năpastă floare de aleanuri care mă adastă, din dalbe limanuri, cîntec de lumină, Rogu-mi-te, soare, floare de sulfină află-mi îndurare să-mi crească cu zorii la cîntecul meu, ce-i poartă cocorii, că mi-e tare greu, de-atîta tăcere Rogu-mi-te, soare, nu mai am nici vrere ... rupe-ncrîncenare Rogu-mi-te, soare, de obidă multă află-mi îndurare ... VASILE ARTENIE­­ j ^via Ady Endre: jySPRE­M Abia astăzi, cînd avem in faţa volumul selectiv „Spre mîine“ putem sa apreciem, barem parţial, geniul poe­tic al lui Ady Endre în cîmpul liricii maghiare şi universale, putem desluşi mult mai bine influenţele pe care le-a exercitat asu­pra prietenilor şi admira­torilor săi, Octavian Voga şi Emil Isac, abia azi de­ducem sursa mesianismului în poezia lui Mihai Beniuc. Editura „Dacia“ din Cluj a împlinit un gel în cultu­ra noastră. Căci, de nume­le marelui liric maghiar se leagă multe, foarte multe iniţiative culturale Transil­vănene. Şi eram datori me­moriei sale acest act de cul­tură. Căci apariţia volumului de poezii „Spre mîine“ es­te un veritabil act de cul­tură, iar traducătorul sau — poetul Gabriel Georgescu (distins traducător al lui Verlaine şi Baudelaire) — a înnobilat dificila misiune a transpunerii în româneşte a poeziilor datorate lui Ady Endre. Culegerea de faţă este întemeiată pe o parte din cele mai reprezentative poe­zii din lirica lui Ady En­dre (1877—1919)?" „Új versek, 1906 ; Ver és árny, 1907; Az Illés szekerén, 1908; Szeretném, ha sze­retnének, 1909 ; A minden titkok versei, 1910 ; A me­nekülő élet, 1912; A ma­gunk szer­eleme, 1913 ; Ki látott engem ?, 1914 ; A halottak élén, 1918 şi vo­lumul apărut postum: Az utolsó hajók, 1923. Aşa cum menţionează traducătorul într-o post­faţă „Cele mai multe poe­zii aparţin primelor patru volume, care cuprind lirica fundamentală a poetului; resu­d sunt din celelalte vo­lume, fiecare reprezentat de cel puţin o poezie“. Culegerea fiind de di­mensiuni reduse, poeziile nu au fost grupate în ordine ne ca intr-un timp cît mai apropiat să avem o tradu­cere integrală a poeziei ma­relui liric maghiar, aşa cum cititorii de limbă ro­mana simt nevoia unor ree­ditări din poezia lui Ma­dách şi Arany, dar şi a poeţilor din generaţiile mai noi. Ne gîndim, bunăoară, la poeţii deceniului al şap­telea, la Ladány Mihály şi la generaţia sa. îmbucurător rămîne fap­tul că nivelul traducerii se apropie de cele mai multe ori de valoarea originalu­lui» Corespondenţele meta­forice, ritmul sacadat, as­pru uneori, au găsit în con­deiul lui G. Georgescu un traducător fin, aproape fi­del. Pentru iubitorul de poezie, metafore ca: „Noc­turne zori“ sau „Te mur­dăresc, te murdăresc. Is­pită/ Zadarnică eşti, Albă ca Zăpada, / In cea mai pură noapte-nzăpezită , ca şi inflexiunile melodice ale poeziilor cu un pronun­ţat caracter simbolistic (şi mă gîndesc, în primul rînd, la Soarta copacului ,ma­cronologică ci s-a urmărit „numai succesiunea tonului lăuntric, într-o armonie te­matică pe care traducăto­rul a numit-o Spre mîine, după frontispiciul culege­rii, foarte semnificativ, în toate­ sensurile pentru poe­zia­­ lui Ady Endre. Desigur că la alcătuirea ei a stat, în primul rînd, gustul subiectiv al traducă­torului. O remarcă se cu­vine făcută neapărat . G. Georgescu, bun cunoscător al literaturii maghiare, a a­­vut în vedere tonul unitar al volumului, întregul ca­re trebuia sa arunce o lu­mină globală asupra poe­ziei lui Ady Endre. Pen­tru început acest fapt este îmbucurător. Dar se impu­au fost date obiective, care au contaminat creaţia sa. Poer­ia lui Ady Endre nu poate fi despărţită de isto­ria poporului său, chiar şi atunci cînd poetul vorbeşte despre castele, despre Za­­rathrusta. Căci subteran, trimiterile, sugestiile au un caracter de mare forţa, fol­clorul maghiar, poate cîn­­tecele de nuntă ale golici­­lor au influenţat creaţia sa. Poetul spune undeva că vi­ne din Silvania. Dar el vi­ne de acolo cu conştiinţa neamului său. El e de la Gange şi a visat sub soa­rele unei amiezi dogoritoa­re, care-i putea aduce o împlinire. Că Istoria cu toate capriciile şi avataru­rile ei l-a condus pe alte căi, făcîndu-l să se împli­nească pe alte tărîmuri, el nu va uita» Dar nostalgia pămîntului natal, al pămîn­­turilor pe care le-au stă­­pînit, bunii şi străbunii săi, îl vor face să noteze:... „Cumpeni de puţuri, bite, vorbe goale, / Zarvă, pus­tiu, mîini aspre, sărutare / Sălbatică, nătîngi, călăi de ghiar) nu pot trece neob­servate. Dar marea, adevărata poezie a lui Ady Endre s-a realizat în cîmpul existen­ţei. Viaţa. Dragostea, Moartea, teme fundamenta­le ale creaţiei sale, ţin ne­stinsă forţa aproape pagi­nă a poeziei, ideea centra­lă a creaţiei sale, după ca­re omul are dreptul la îm­plinire. Ady a asistat la făurirea istoriei moderne a ţării sale. Autonomia pe ca­re Ungaria o dobîndeşte în cadrul imperiului, lupta pentru o demnitate naţio­nală, pentru făurirea sta­tului maghiar modern, dar şi ascensiunea monopolis­mului, reminiscenţele feu­­ dale, lupta proletariatului visuri, / Ce caut eu pe ma­lul Tisei, oare ?“ (Pe ma­lul Tisei). Erudit cărturar, calator neobosit pe meleaguri stră­ine, Ady Endre a încercat să dezlege tainele existen­ţei Dar, atît de efemeră, fiinţa umană este sortită e­­şecului, într-o societate, aşa cum scria poetul, în ca­re singurele simboluri sînt aurul şi sîngele, împlinirea este aproape o utopie. Cîn­­tecul său de maturitate nu este deci, al unui sceptic. Conştiinţa degradării omu­lui, inevitabilul eşec, l-a condus către înţelegerea rostului şi a societăţii în care trăia. „Răsune totuşi trista me­lodie / De blestem, ca să dai la cer asaltul / Amăgi­tor. Şi altul las-sa vie / Lola, lai­a / Şi altul prăbu­­şească-se, şi altul. (Cîntec în pulbere). De la acest imn de revoltă trebuie pri­vită poezia sa. Căci nimic din ceea ce scrie Ady ne aduce­a scepticism. Pe aria grotească, la praznicul lui Doja, ca şi în cîntecul pe care-l închină străzii, el va fi într-o continuă luptă. Stăpînul lumii, „Spăimîntă­­torul Cap de porc“, hanul, umilea, supunea unei trep­tate degradări fiinţa uma­nă. Obsesia liricii lui Ady de aici s-a născut. Spaima de unt, spaima de degra­dare au alimentat moralul său• Și dacă a cîntat ace­le tare morale, dacă le-a înfierat, a făcut-o pentru că acel copac maghiar des­­pre care vorbea el, fiu trebuia să-și scuture frunze­le fără nici un sens, el tre­buia să rămînă simbolul sa­cru al împlinirii. Cititorul român are posibilitatea, prin Ady Endre, să cunoas­că una din valorile funda­mentale ale liricii lumii. G. B. CRONICA LITERARĂ \ \ rss \ \ \ DOMOKOS GÉZA Un mare E timpul, cred, să ne oprim ceva mai mult în contextul temei noastre la momentul „Korúnk“. în următoarele două articole aș vrea să împărtășesc cititorilor cite ceva despre „Korúnk“-ul vechi, cum se spune de obicei acelei serii ale revistei din Cluj care a apărut în anii 1926—1940 , şi despre numărul din luna iunie al noului „Korunk“, care, după cum se ştie, a reapărut în 1955 şi de atunci,continuă, în condiţii fundamental schimbate, tradiţiile îna­intaşei ei, aşezată azi la loc de cinste în istoria gîndirii marxiste, a presei revoluţionare din România interbelică. Dar înainte de aceasta, o evocare. Voi începe cu un citat : „Domnul Gaăl în fiecare zi traver­sează, chiar de mai multe ori — avînd treabă pe acolo — Piaţa mare a Clujului. Şi de fiecare dată, domnul Gaăl se întîlneşte cu cineva dintre cunoscuţii săi. De fiece dată cu altul. Domnul Gaăl este un om aşezat şi politicos. Face parte din aşa-zisa clasă mij­locie, cu alt cuvînt — e proletar. Ca atare — mersi de întrebare — îi merge destul de prost. Totuşi, domnul Gaăl nu poate fi numit nicicum un individ ursuz, ce-i drept, nici vesel nu este“. Aceste rînduri au fost scrise de un publicist stabilit nu cu mult timp în urmă — suntem­ în anul 1927­­ la Cluj. între timp anii au trecut, domnul Gaăl — să-i dezvăluim numele, aşa cum era tipărit şi sub glossa citată . Gaál Gábor , deci domnul re­dactor Gaăl a rămas acelaşi om aşezat şi politicos, trecea zilnic prin faţa statuii lui Matei Corvinul, îşi saluta cu vocea-i groasă cunoscuţii, îşi bea cu severa punctualitate cafeaua la restaurantul New-York. Şi totuşi, ce diferenţă ! Acestui bărbat scund, cu ochelari, tot­deauna pedant îmbrăcat, epoca i-a încredinţat o misiune istorică. Să editeze timp de 11 ani cea mai prestigioasă revistă marxistă din această parte a Europei­­ să fie tovarăşul de idei şi dascălul s­ă . ANUL III. Nr. 181 FILE DE CRONICĂ unei întregi pleiade de scriitori şi publicişti revoluţionari, mulţi dintre ei ca : József Attila, Salamon Ernő, Veres Péter, Fábry Zoltán, deveniţi azi clasici. Este aproape de neînţeles,cum a putut Gaál Gábor, lucrînd aproape singur, să asigure apariţia cu o regularitate exemplară a revistei. Să ţină o legătură strînsă cu colaboratorii săi răspîndiţi pr­in multe ţări ale lumii, să se îngrijească de înnoirea abona­mentelor —, revista apărea lunar în 1.000— 1.200 exemplare, tiraj respectabil dacă ne gîndim la condiţiile politice şi materiale vi­trege în care se tipărea, precum şi la faptul că se adresa în pri­mul rînd intelectualilor de stingă, activiştilor mişcării muncito­reşti, tineretului antifascist. Cînd în anul 1929 Gaál Gábor a preluat conducerea revistei, avea o vastă experienţă de scriitor militant. Luptase in rîndurile Armatei Roşii ungare, fiind la un moment dat consilierul lui Lukács György, renumitul filozof marxist de mai tîrziu, care a­­tunci, în vara lui 1919, era comisarul uneia dintre diviziile mun­citoreşti. Trăise cîţiva ani în emigraţie la Viena şi Berlin, unde ca cineast, a lucrat împreună cu celebrul regizor Alexander Korda. Adaptîndu-se repede la realităţile sociale şi culturale din România, punîndu-şi cunoştinţele, talentul său organizatoric în slujba programului Partidului Comunist Român, Gaál Gábor Şi-a înscris numele printre cei mai­­ merituoşi făuritori ai culturii noastre socialiste. Anul viitor vor apare în limba maghiară vo­lumele 3 şi 4 ale operelor alese, iar în limba română se va edita o culegere de studii şi eseuri. Aceleaşi idealuri ale libertăţii, umanismului, egalităţii şi frăţiei între diferitele naţiuni şi naţionalităţi,­ pe baza deplinei egalităţi, a respectului reciproc, l-au călăuzit pe Gaál Gábor şi în activitatea lui de după 1944, cînd în calitate de profesor uni­versitar şi redactor şef al revistei „Utunk“, n-a precupeţit nici un efort pentru triumful cauzei socialismului în România. Cer­cetările operei filozofice, literare și publiciste ale academicia­nului Gaál Gábor, mai ales cele referitoare la ultimii ani — a murit în 1954 — vor aduce multe elemente noi care vor lămuri cu obiectivitatea perspectivei istorice, toate momentele, chiar şi cele mai grele ale vieţii lui. Un lucru este cert : cele peste 100 de numere ale vechiului „Korunk“ oferă pentru toate generaţiile de scriitori, filozofi, sociologi de astăzi, un material de studiu de o valoare excepţio­nală, iar ca dovadă al unui omagiu activ, pe coperta noului „Korunk“ se poate citi numele lui Gaál Gábor, devenit încă în timpul vieții lui, simbol și legendă.­ ­__ SÁNDOR PLUGOR „Noapte”

Next