Era socialistă, ianuarie-iunie 1987 (Anul 67, nr. 1-12)
1987-03-25 / nr. 6
ale „disciplinării" forţei de muncă organizate22. Politica de „mină forte" nu s-a oprit însă aici. Atunci cînd, înfruntînd riscurile, sindicatele au intrat în grevă pentru a-şi apăra drepturile şi a-şi exprima opoziţia faţă de desfiinţarea a mii de locuri de muncă, precum şi faţă de hotărîrile de privatizare a numeroase întreprinderi sau chiar ramuri industriale (sub pretextul, mai mult sau mai puţin plauzibil, al nerentabilităţii), guvernul a apelat fără ezitare la forţele poliţieneşti şi armate pentru a „restabili ordinea". Episoade de acest gen — în care exponenţii forţelor dominante, ce îşi autoconferă aura de „apărători ai democraţiei", au recurs nu numai la ameninţarea cu represiunea, ci şi la utilizarea efectivă a acesteia — au însoţit fără întrerupere desfăşurarea grevei de aproape un an a minerilor. Din noiembrie 1984, cînd bilanţul răniţilor atinsese deja cifre impresionante, s-a recomandat sistarea listelor de acest gen, menţinîndu-se doar evidenţa arestărilor (care au ajuns, în total, la aproape 10 000, adică la circa 30 pe zi). în aceeaşi perioadă, guvernul solicita o revizuire a „Legii ordinii publice". „Prevederi ale acestei legi, care a depăşit relativ nealterată stadiul examinării ei de către comisia de resort a Camerei Comunelor — se arăta într-un articol, semnificativ intitulat Pe nesimţite, libertatea se erodează, publicat de revista „The Economist" la sfîrşitul lunii martie 1986 —, vor da poliţiei mai multă putere decît a avut vreodată, pentru a împiedica marşurile, demonstraţiile de protest şi pichetele de grevă ca forme de acţiune în disputele de muncă"23. Evoluţii recente de pe alte meridiane ale lumii capitaliste relevă, la rîndul lor, consecinţele ofensivei neoconservatoare împotriva lumii muncii. Astfel, creşterea bruscă — în vara anului 1986 — a şomajului în Japonia a pus, după cum semnalează presa din ultimele luni, această ţară în faţa celei mai grave crize de după război în domeniul ocupării forţei de muncă. Există tot mai multe indicii că Japonia, care a depăşit mai bine decît celelalte ţări industrializate crizele petroliere din anii 70, este confruntată de această dată cu un amplu şomaj structural. Unul dintre liderii marii organizaţii patronale „Nikkeiren" — Toshio Suzuki — aprecia situaţia drept „gravă", subliniind că ea nu afectează doar sectoare industriale tradiţionale, ci şi unele sectoare moderne. Faptul că închiderea a numeroase întreprinderi are loc mai ales în regiunile deja defavorizate, din extremităţile de nord şi de sud ale arhipelagului nipon, este considerat un factor agravant al dificultăţilor economice. Iar economistul George Kurakami estimează că ar putea fi repus în cauză celebrul „consens social japonez", bazat pe locul de muncă asigurat pe viaţă şi creşterile de salarii în funcţie de vechime. Mişcarea grevistă defăşurată în Franţa, în intervalul decembrie 1986—ianuarie 1987, privită cu nelinişte de cercurile conducătoare, care i-au acuzat pe lucrătorii din serviciile publice că „urmăresc să determine eşecul acţiunilor de redresare econorhică", propuse de echipa guvernamentală, atestă şi ea că politicile economice şi sociale de inspiraţie conservatoare sporesc precaritatea condiţiilor de viaţă şi de muncă ale maselor, accentuînd tensiunile sociale. Sindicatele — componentă majoră a luptei pentru democraţie şi progres social încercările de subminare a potenţialului de acţiune al organizaţiilor profesionale ale oamenilor muncii au, incontestabil, o importantă coordonată economică. Ele dau expresie preocupării întreprinzătorilor capitalişti de a recupera, pe seama forţei de muncă, o parte a costurilor de producţie, pentru a-şi menţine şi chiar spori profiturile, inclusiv în condiţii de criză. în acelaşi timp, ofensiva antisindicală constituie una dintre multiplele modalităţi prin care beneficiarii „pieţei libere" şi purtătorii lor de cuvînt se străduiesc să evite satisfacerea exigenţelor, obiectiv determinate, de democratizare a vieţii economice. „Indezirabilitatea" sindicatelor este determinată, de asemenea, de continua amplificare a paletei lor de revendicări. Preocuparea sporită a acestora pentru înfăptuirea unor reforme democratice în domeniul învăţămîntului, pentru organizarea reciclării profesionale, asigurarea protecţiei şi securităţii muncii, îmbunătăţirea asistenţei medicale şi a sistemului asigurărilor sociale — ce intră în profundă contradicţie cu axele politicii economico-sociale a noului conservatorism — apare promotorilor acesteia cu atît mai îngrijorătoare cu cît ea constituie terenul confluenţei dintre activitatea sindicatelor şi a forţelor politice progresiste, promotoare ale unei alternative democratice de depăşire a crizei economice. Că tocmai acest ultim aspect îi nelinişteşte pe exponenţii dreptei, întrucît conferă o bază de masă opoziţiei faţă de proiectele sale de „reconsolidare" a ordinii existente, reiese cu pregnanţă din maniera virulentă în care unul dintre reprezentanţii „noii drepte" americane, Richard Viguerie, critică „depăşirea apolitismului programatic" al A.F.L.-C.I.O. în ultimii ani — atenţiona el — „A.F.L.-C.I.O. s-a unit cu extrema stîngă şi cu organizaţii cunoscute ca fiind comuniste pentru a protesta împotriva încercării Administraţiei de a restabili securitatea americană, în septembrie 1983, A.F.L.-C.I.O. s-a asociat cu numeroase organizaţii antiamericane pentru a sprijini marşul -Muncă, Pace şi Libertate», desfăşurat la Washington, presupus a comemora cea de a 20-a aniversare a marşului pentru drepturi civile din 1963. De fapt, el era un atac la adresa politicii Administraţiei, care sprijină libera întreprindere. ...Dacă George Meany ar fi trăit, nu cred că organizaţia sa ar fi participat la un asemenea eveniment... Din nefericire, aşa cum demonstrează sprijinul acordat amintitului marş, conducătorii sindicatelor au adoptat acum o agendă radicală... în ce mă priveşte, cred că aceasta este una dintre raţiunile principale ale declinului sindical din ultima vreme. Ei au ignorat tot mai frecvent în ultimii ani interesele economice ale muncitorilor, pentru a se ocupa de cauze politice..."24. Afirmaţiile de mai sus, tipice pentru orchestratorii celui „de-al doilea război rece", care identifică în orice dezacord faţă de strategia noului conservatorism un „complot comunist", conţin interdicţia explicită a „depăşirii" atribuţiilor sindicatelor, respectiv, a implicării acestora în confruntările politice. „Libertatea" pe care o apără autorul lor îi permite o asemenea interdicţie, căci ea este definită ca unităţile de măsură ale unei viziuni ce nesocoteşte flagrant cele mai multe dintre interesele şi aspiraţiile oamenilor muncii. Ceea ce pare să ignoreze Viguerie şi, asemenea lui, toţi cei care incriminează activizarea politică a sindicatelor, este faptul că ea este efectul de bumerang al strategiei antidemocratice practicate de lumea patronatului şi reprezentanţii ei politici. Punînd în lumină semnificaţia adîncă a bătăliei pentru apărarea şi lărgirea drepturilor oamenilor muncii, autorul unui articol publicat în numărul din 24 ianuarie 1987 al revistei „Rinascita" evidenţia: „A recunoaşte valoarea muncii, a recunoaşte caracterul central al temei muncii, în toate formele sale, înseamnă, înainte de toate, a încorpora cu adevărat atît în strategie, cît şi în politica concretă, în însuşi modul de a funcţiona al sindicatului, problematica marii armate a celor fără muncă, noile aspecte cantitative şi calitative, absolut fără precedent, ale şomajului de masă. A afirma caracterul central al muncii înseamnă a conferi oricărei iniţiative sociale un puternic caracter politic, căci prin aceasta sunt puse în discuţie raporturile de forţă între clase şi partide şi chiar problema unei mari deschideri în planul ideilor şi al culturii, înseamnă a lovi în însăşi esenţa acţiunii neconservatorismului şi a-i răsturna logica — acea încercare de fond de a impune propria scală de valori, o piramidă socială, în vîrful căreia domnesc marile corporaţii, prioritatea profitului, elogiul inegalităţilor, şi la a cărei bază extremă sînt împinse munca producătorilor nemijlociţi, nevoia de muncă şi de viitor a maselor de tineri şi femei"25. lată tot atîtea argumente ce vin să confirme că, departe de a se fi „demodat" şi de a fi devenit „inutile", sindicatele au de jucat, împreună cu alte organizaţii ale oamenilor muncii, un rol important în conturarea şi transpunerea în practică a unei strategii alternative, autentic democratice, opusă celei inspirate de preocuparea faţă de „reconsolidarea" ordinii sociale date. Premisa majoră a afirmării aspiraţiei maselor spre schimbare constă tocmai în apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale oamenilor muncii, pe care falşii „campioni ai democraţiei", ai „apărării drepturilor omului", nu ezită să le încalce atunci cînd acestea le pun sub semnul întrebării interesul obţinerii de profituri maxime sau prerogativele dobîndite prin manipularea conştiinţelor. 2 J. Roddick, N.A. Haworth, Labour Relations in the New Orthodoxy: the Chilean and British Cases Compared, mimeographed paper, December 1982, p 4. 3, 4 David Rose et al., Economic Restructuring: The British Experience, in „The Annals of the American Academy of Political and Social Science", September 1984, p. 138 şi 146. 5 Michael Harrington, Mark Levinson, The Perils of a Dual Economy, în „Dissent", Fall 1985, p. 424. 6 Marcello Le Ili, It sindicalo nella societă che cambia, în „MondOperaio", novembre 1986, p. 122. 7 P.A. Julien, P. Lamonde, D. Latouche, La société post-industrielle: un concept vague et dangereux, în „Problèmes économiques" nr. 1 512, p. 19. e Richard Hyman, Robert Price, eds., The New Working Class? White-Collar Workers T Their Organizations, The MacMillan Press, London and Basingstoke, 1983, passim. 9 Richard Freeman, James Medoff, What Do Unions Do?, New York, Basic Books, 1984, p. 247—248. 10 Les Syndicats acculés a faire peau neuve, în „Le Monde Diplomatique", février 1986, p. 13. 11 Richard Caves, Daniel Esty, Market Structure and Political Influence, în „Harvard Institute of Economie Research Discussion Paper" no. 844, 1981. 12 Richard Freeman, James Medoff, Op. cit., p. 230—231. 13 David Elwood, Glenn Fine, Impact of Right-to-Work Laws on Union Organizing, în „National Bureau of Economie Research Working Paper", no. 1 116, 1983. 14 Barry Bluestone, Bennett Harrison, The Deindustrialization of America, New York, Basic Books, 1982, p. 165. 15 Tom Hayden, The American Future. New Visions Beyond the Reagan Administration, New York, Pocket Books, 1982, p. 240. 16 Clyde Summérs, Worker Participation in the U.S. and West Germany: A Comparative Study from an American Perspective, în „The American Journal of Comparative Law", Summer, 1980, p. 382. 17 Herbert Meyer, The Decline in Strikes, în „Fortune", 21 November, 1981. ,s Barry Bluestone, Bennett Harrison, Op. cit., p. 179. 19 Tom Hayden, Op. cit., p. 179—180. 20 Charles P. Alexander, Unions: A Burnt-Out Case, în „Time", 18 March, 1985, p. 6. 2' Peggy Kahn, The Assauet on the Unions, în „Socialist Review", September—October 1980, p. 52. 22 Cf. „Le Monde Diplomatique", février 1986, p. 16. 23 Unnoticed, Liberty Erodes, în „The Economist", 28 March, 1986, p. 33. 24 Richard Viguerie The Establishment vs. the People, Chicago, Regnery Gateway, Inc., 1983, p. 78—79. 25 Antonio Bassolino, Quale sindicato per gli anii '90, în „Rinascita", 24 gennaio 1987, p. 5. 1 jac« Barbash, Trade Unionism from Roosevelt to Reagan, in ..The Annals of the American Academy of Political and Social Science", May, 1984, p. 13—14