Era socialistă, ianuarie-iunie 1987 (Anul 67, nr. 1-12)

1987-03-25 / nr. 6

ale „disciplinării" forţei de muncă organi­zate22. Politica de „mină forte" nu s-a oprit însă aici. Atunci cînd, înfruntînd riscurile, sin­dicatele au intrat în grevă pentru a-şi apăra drepturile şi a-şi exprima opoziţia faţă de des­fiinţarea a mii de locuri de muncă, precum şi faţă de hotărîrile de privatizare a numeroase întreprinderi sau chiar ramuri industriale (sub pretextul, mai mult sau mai puţin plauzibil, al nerentabilităţii), guvernul a apelat fără ezitare la forţele poliţieneşti şi armate pentru a „resta­bili ordinea". Episoade de acest gen — în care exponenţii forţelor dominante, ce îşi autoconferă aura de „apărători ai democraţiei", au recurs nu numai la ameninţarea cu represiunea, ci şi la utiliza­rea efectivă a acesteia — au însoţit fără între­rupere desfăşurarea grevei de aproape un an a minerilor. Din noiembrie 1984, cînd bilanţul răniţilor atinsese deja cifre impresionante, s-a recomandat sistarea listelor de acest gen, menţinîndu-se doar evidenţa arestărilor (care au ajuns, în total, la aproape 10 000, adică la circa 30 pe zi). în aceeaşi perioadă, guvernul solicita o revizuire a „Legii ordinii publice". „Prevederi ale acestei legi, care a depăşit rela­tiv nealterată stadiul examinării ei de către co­misia de resort a Camerei Comunelor — se arăta într-un articol, semnificativ intitulat Pe nesimţite, libertatea se erodează, publicat de revista „The Economist" la sfîrşitul lunii martie 1986 —, vor da poliţiei mai multă putere decît a avut vreodată, pentru a împiedica marşurile, demonstraţiile de protest şi pichetele de grevă ca forme de acţiune în disputele de muncă"23. Evoluţii recente de pe alte meridiane ale lu­mii capitaliste relevă, la rîndul lor, consecin­ţele ofensivei neoconservatoare împotriva lu­mii muncii. Astfel, creşterea bruscă — în vara anului 1986 — a şomajului în Japonia a pus, după cum semnalează presa din ultimele luni, această ţară în faţa celei mai grave crize de după război în domeniul ocupării forţei de muncă. Există tot mai multe indicii că Japo­nia, care a depăşit mai bine decît celelalte ţări industrializate crizele petroliere din anii 70, este confruntată de această dată cu un amplu şomaj structural. Unul dintre liderii marii or­ganizaţii patronale „Nikkeiren" — Toshio Su­zuki — aprecia situaţia drept „gravă", sublini­ind că ea nu afectează doar sectoare indus­triale tradiţionale, ci şi unele sectoare mo­derne. Faptul că închiderea a numeroase în­treprinderi are loc mai ales în regiunile deja defavorizate, din extremităţile de nord şi de sud ale arhipelagului nipon, este considerat un factor agravant al dificultăţilor economice. Iar economistul George Kurakami estimează că ar putea fi repus în cauză celebrul „con­sens social japonez", bazat pe locul de muncă asigurat pe viaţă şi creşterile de salarii în funcţie de vechime. Mişcarea grevistă defăşurată în Franţa, în intervalul decembrie 1986—ianuarie 1987, pri­vită cu nelinişte de cercurile conducătoare, care i-au acuzat pe lucrătorii din serviciile pu­blice că „urmăresc să determine eşecul acţiu­nilor de redresare econorhică", propuse de echipa guvernamentală, atestă şi ea că politi­cile economice şi sociale de inspiraţie conser­vatoare sporesc precaritatea condiţiilor de viaţă şi de muncă ale maselor, accentuînd ten­siunile sociale. Sindicatele — componentă majoră a luptei pentru democraţie şi progres social încercările de subminare a potenţialului de acţiune al organizaţiilor profesionale ale oa­menilor muncii au, incontestabil, o importantă coordonată economică. Ele dau expresie pre­ocupării întreprinzătorilor capitalişti de a recu­pera, pe seama forţei de muncă, o parte a costurilor de producţie, pentru a-şi menţine şi chiar spori profiturile, inclusiv în condiţii de criză. în acelaşi timp, ofensiva antisindicală constituie una dintre multiplele modalităţi prin care beneficiarii „pieţei libere" şi purtătorii lor de cuvînt se străduiesc să evite satisfacerea exigenţelor, obiectiv determinate, de democra­tizare a vieţii economice. „Indezirabilitatea" sindicatelor este determinată, de asemenea, de continua amplificare a paletei lor de reven­dicări. Preocuparea sporită a acestora pentru înfăptuirea unor reforme democratice în do­meniul învăţămîntului, pentru organizarea re­ciclării profesionale, asigurarea protecţiei şi securităţii muncii, îmbunătăţirea asistenţei medicale şi a sistemului asigurărilor sociale — ce intră în profundă contradicţie cu axele poli­ticii economico-sociale a noului conservato­rism — apare promotorilor acesteia cu atît mai îngrijorătoare cu cît ea constituie terenul con­fluenţei dintre activitatea sindicatelor şi a for­ţelor politice progresiste, promotoare ale unei alternative democratice de depăşire a crizei economice. Că tocmai acest ultim aspect îi nelinişteşte pe exponenţii dreptei, întrucît conferă o bază de masă opoziţiei faţă de proiectele sale de „reconsolidare" a ordinii existente, reiese cu pregnanţă din maniera virulentă în care unul dintre reprezentanţii „noii drepte" americane, Richard Viguerie, critică „depăşirea apolitis­mului programatic" al A.F.L.-C.I.O. în ultimii ani — atenţiona el — „A.F.L.-C.I.O. s-a unit cu extrema stîngă şi cu organizaţii cunoscute ca fiind comuniste pentru a protesta împotriva în­cercării Administraţiei de a restabili securita­tea americană, în septembrie 1983, A.F.L.-C.I.O. s-a asociat cu numeroase organi­zaţii antiamericane pentru a sprijini marşul -Muncă, Pace şi Libertate», desfăşurat la Wa­shington, presupus a comemora cea de a 20-a aniversare a marşului pentru drepturi civile din 1963. De fapt, el era un atac la adresa po­liticii Administraţiei, care sprijină libera între­prindere. ...Dacă George Meany ar fi trăit, nu cred că organizaţia sa ar fi participat la un asemenea eveniment... Din nefericire, aşa cum demonstrează sprijinul acordat amintitului marş, conducătorii sindicatelor au adoptat acum o agendă radicală... în ce mă priveşte, cred că aceasta este una dintre raţiunile prin­cipale ale declinului sindical din ultima vreme. Ei au ignorat tot mai frecvent în ultimii ani in­teresele economice ale muncitorilor, pentru a se ocupa de cauze politice..."24. Afirmaţiile de mai sus, tipice pentru orches­tratorii celui „de-al doilea război rece", care identifică în orice dezacord faţă de strategia noului conservatorism un „complot comunist", conţin interdicţia explicită a „depăşirii" atribu­ţiilor sindicatelor, respectiv, a implicării aces­tora în confruntările politice. „Libertatea" pe care o apără autorul lor îi permite o asemenea interdicţie, căci ea este definită ca unităţile de măsură ale unei viziuni ce nesocoteşte fla­grant cele mai multe dintre interesele şi aspi­raţiile oamenilor muncii. Ceea ce pare să ig­noreze Viguerie şi, asemenea lui, toţi cei care incriminează activizarea politică a sindicatelor, este faptul că ea este efectul de bumerang al strategiei antidemocratice practicate de lumea patronatului şi reprezentanţii ei politici. Punînd în lumină semnificaţia adîncă a bă­tăliei pentru apărarea şi lărgirea drepturilor oamenilor muncii, autorul unui articol publicat în numărul din 24 ianuarie 1987 al revistei „Ri­­nascita" evidenţia: „A recunoaşte valoarea muncii, a recunoaşte caracterul central al te­mei muncii, în toate formele sale, înseamnă, înainte de toate, a încorpora cu adevărat atît în strategie, cît şi în politica concretă, în în­suşi modul de a funcţiona al sindicatului, pro­blematica marii armate a celor fără muncă, noile aspecte cantitative şi calitative, absolut fără precedent, ale şomajului de masă. A afirma caracterul central al muncii înseamnă a conferi oricărei iniţiative sociale un puternic caracter politic, căci prin aceasta sunt puse în discuţie raporturile de forţă între clase şi par­tide şi chiar problema unei mari deschideri în planul ideilor şi al culturii, înseamnă a lovi în însăşi esenţa acţiunii neconservatorismului şi a-i răsturna logica — acea încercare de fond de a impune propria scală de valori, o pira­midă socială, în vîrful căreia domnesc marile corporaţii, prioritatea profitului, elogiul inega­lităţilor, şi la a cărei bază extremă sînt împinse munca producătorilor nemijlociţi, nevoia de muncă şi de viitor a maselor de tineri şi fe­mei"25. lată tot atîtea argumente ce vin să confirme că, departe de a se fi „demodat" şi de a fi de­venit „inutile", sindicatele au de jucat, împre­ună cu alte organizaţii ale oamenilor muncii, un rol important în conturarea şi transpunerea în practică a unei strategii alternative, autentic democratice, opusă celei inspirate de preocu­parea faţă de „reconsolidarea" ordinii sociale date. Premisa majoră a afirmării aspiraţiei ma­selor spre schimbare constă tocmai în apăra­rea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale oamenilor muncii, pe care falşii „campioni ai democraţiei", ai „apărării drepturilor omului", nu ezită să le încalce atunci cînd acestea le pun sub semnul întrebării interesul obţinerii de profituri maxime sau prerogativele dobîn­­dite prin manipularea conştiinţelor. 2 J. Roddick, N.A. Haworth, Labour Relations in the New Orthodoxy: the Chilean and British Cases Compared, mimeographed paper, December 1982, p 4. 3, 4 David Rose et al., Economic Restructuring: The British Experience, in „The Annals of the American Academy of Political and Social Science", Septem­ber 1984, p. 138 şi 146. 5 Michael Harrington, Mark Levinson, The Perils of a Dual Economy, în „Dissent", Fall 1985, p. 424. 6 Marcello Le Ili, It sindicalo nella societă che cam­bia, în „MondOperaio", novembre 1986, p. 122. 7 P.A. Julien, P. Lamonde, D. Latouche, La société post-industrielle: un concept vague et dangereux, în „Problèmes économiques" nr. 1 512, p. 19. e Richard Hyman, Robert Price, eds., The New Working Class? White-Collar Workers T Their Orga­nizations, The MacMillan Press, London and Basing­stoke, 1983, passim. 9 Richard Freeman, James Medoff, What Do Unions Do?, New York, Basic Books, 1984, p. 247—248. 10 Les Syndicats acculés a faire peau neuve, în „Le Monde Diplomatique", février 1986, p. 13. 11 Richard Caves, Daniel Esty, Market Structure and Political Influence, în „Harvard Institute of Eco­nomie Research Discussion Paper" no. 844, 1981. 12 Richard Freeman, James Medoff, Op. cit., p. 230—231. 13 David Elwood, Glenn Fine, Impact of Right-to-Work Laws on Union Organizing, în „Natio­nal Bureau of Economie Research Working Paper", no. 1 116, 1983. 14 Barry Bluestone, Bennett Harrison, The Dein­dustrialization of America, New York, Basic Books, 1982, p. 165. 15 Tom Hayden, The American Future. New Visions Beyond the Reagan Administration, New York, Po­cket Books, 1982, p. 240. 16 Clyde Summérs, Worker Participation in the U.S. and West Germany: A Comparative Study from an American Perspective, în „The American Journal of Comparative Law", Summer, 1980, p. 382. 17 Herbert Meyer, The Decline in Strikes, în „For­tune", 21 November, 1981. ,s Barry Bluestone, Bennett Harrison, Op. cit., p. 179. 19 Tom Hayden, Op. cit., p. 179—180. 20 Charles P. Alexander, Unions: A Burnt-Out Case, în „Time", 18 March, 1985, p. 6. 2' Peggy Kahn, The Assauet on the Unions, în „Socialist Review", September—October 1980, p. 52. 22 Cf. „Le Monde Diplomatique", février 1986, p. 16. 23 Unnoticed, Liberty Erodes, în „The Economist", 28 March, 1986, p. 33. 24 Richard Viguerie The Establishment vs. the People, Chicago, Regnery Gateway, Inc., 1983, p. 78—79. 25 Antonio Bassolino, Quale sindicato per gli anii '90, în „Rinascita", 24 gennaio 1987, p. 5. 1 jac« Barbash, Trade Unionism from Roosevelt to Reagan, in ..The Annals of the American Academy of Political and Social Science", May, 1984, p. 13—14

Next