Familia, 1973 (Anul 109, nr. 1-12)

1973-08-01 / nr. 8

10 FAMILIA In mod paradoxal, a vorbi despre necesitatea lecturii, a invita la o con­stantă preocupare livrescă în accepția pozitivă a termenului și nu în semni­ficația sa consacrată cu un iz pejorativ însă — te scutește de trimiteri și con­sultări bibliografice. Cărțile sunt scrise pentru a fi citite și a pleda pentru ci­tirea cărților e cam tot același lucru cu a îndemna oamenii să umble îmbrăcați sau a afirma că alimentele sunt făcute pentru a fi mîncate. Nimeni nu se în­doiește că lucrul tipărit se adresează cititorului, că lectura este absolut ne­cesară, dacă nu dintr-o seculară obiș­nuință generată de progresul civiliza­ției umane, atunci totuși ... pur și sim­plu pentru a te descurca în profesiune sau a trece la diferite examene. De aceea o pledoarie pentru lectu­ră, pur și simplu, constituie un trui­fl. Principalul nu e că trebuie să citim, ci ce, cum și de ce să citim, adică obiec­tul, modalitățile și finalitatea lecturilor noastre. In jumătatea a doua a veacu­lui trecut, reprezentanții universităților burgheze cultivau idealul eruditului. Acumularea mecanică de cunoștințe cît mai multe și variate îți sporeau, conform acestui ideal filistin, valoarea și respectabilitatea. Exprimat folcloris­tic, cu cît îți făceai capul calendar, cu atît erai considerat mai deștept. Dar erudiția în sine — cum spune un filo­zof — este o platoșă invulnerabilă pen­tru omul inteligent, însă devine o po­vară pentru cel nevolnic pe care-l stri­vește cu greutatea ei. Apoi, trebuie su­bliniat că înmagazinarea de cunoștințe se făcea la modul unilateral. Erudiții înghițeau literalmente tone de hîrtie tipărită, dar era vorba doar de cărțile care nu constituiau nici un pericol pentru orînduirea constituită, pentru autoritățile a căror pretinsă imuabilitate se cerea în permanență apărată. Cartea revoluționară, cu potențial dinamitard, era respinsă arbitrar de pontifii­aute­lor academice, dacă nu supusă inter­dicțiilor polițienești, devansare­a lugu­brelor autodafeuri hitleriste de mai tîrziu. încă Hegel critica această stearpă erudiție drept o manifestare a vanității conștiinței de sine și afirma că „Cu cît e un om mai cult, cu atît comporta­mentul său se înfățișează mai puțin singular, adică întîmplător". Cu alte cuvinte, cultura organică presupune, pe plan etic, modestia inerentă autenticu­lui cărturar și savant. Pentru timpurile noastre noi, care preconizează printr-o sinteză a teoriei cu praxis­ul, personalitatea multilate­ral dezvoltată, firesc integrată în ros­turile ei social-istorice ,superioare, eru­ditul nu mai poate constitui un ideal. Lectura gratuită e un non-sens, doar sancționarea ei de către practică, valo­rificarea ei în interesul obștei, îi con­feră o valoare autentic-educativă, umană. S-a spus adesea, în ultimul timp, că omenirea trăiește azi o perioadă de explozie informațională, în această constelație condițiile lecturii trebuie re­­dimensionate. Lectura, prin ordinea ne­cesară a lucrurilor, devine intensivă, se­lectivă, în caz contrar nu face decît să contribuie la umplerea, oricum și cu orice, a unui gol în timpul nostru liber. Totodată, lectura are azi și o funcție de eugenie intelectuală. Fluxul infor­mațional continuu care ne copleșește se exercită nemijlocit, vizual, printr-un invitație la lectură adevărat bombardament cu imagini pe care omul le asimilează sau nu, direct, intuitiv. E cazul televiziunii de pildă. Față de această „vizualizare" fatală a acțiunii culturale, cartea, care presu­pune o distanțare, permite un răgaz, incită deci la reflecție, constituie o contrapondere necesară față de avalan­șa informațională. T. V.-ul, filmul, etc. sunt efecte ale revoluției tehnico-știin­­țifice, dar această revoluție nu e po­sibilă decît meditînd pe marginea căr­ților, a cunoștințelor foarte abstracte (V. Matematica), a valorificării creatoa­re a celor comunicate prin intermediul cărții. Activitatea științifică se face îmbi­­nînd cartea cu practica și nu prin pa­siva luare în posesie, mură în gură a unor reprezentări intuitive. In altă or­dine de idei se poate constata cu re­gret că în timp ce oamenii cu profe­siuni științifice sau tehnice cunosc sur­prinzător de bine problemele literare, sunt intresați de beletristică, oamenii de litere și cu profesii umanistice cu­nosc insuficient marile probleme ale științelor naturii. Sîntem convinși că la un posibil referendum s-ar constata că nu există în România un singur in­giner care să nu-l fi citit pe Eminescu, în schimb nu puține ar fi profesoarele de engleză care n-ar putea defini o funcție sau n-ar cunoaște ce însemnea­ză reproducerea biologică prin crossing­­over. Diferitele anchete la T.V. sau în presă, în rîndul unor persoane care lu­crează nemijlocit în institutele științi­fice sau în producție ne demonstrează o cunoaștere și exigență crescîndă a acestora față de fenomenul artistico-li­­terar. Trăim o epocă de uluitor progres științific, s-a pătruns în lumea intra­­atomară, tainele celulei organice sunt în curs de dezlegare, zborurile astro­­nauților cuceresc virginale spații cos­mice. Și totuși, mulți — cu așa zisă formație umanistică — nu cunosc lu­cruri elementare din domeniul științei. E inadmisibil ca un om cult să nu știe ce este o funcție, o derivată sau inte­grală, să nu aibă noțiuni elementare asupra structurii atomului sau organi­zării materiei vii. Sunt cunoștințe știin­țifice care ar trebui să facă parte din patrimoniul oricărui om cult, ca și Ilia­­da, Hamlet sau Luceafărul. Ni se va obiecta că aceste probleme sunt inacce­sibile, că idealul acelui „uome uni­versale" al Renașterii e azi practic im­posibil de realizat din cauza excesivei specializări, că Eminescu a fost un ge­niu poetic deși n-a reușit să-și dea examenele la matematică. Răspundem: nimeni nu pretinde să fii specialist în aceste domenii, dar sînt cărți care prezintă în mod cît se poate de accesi­bil, de interesant, problemele actuale ale științei. în acest context merită a fi relevată contribuția extrem de pre­țioasă a Editurii enciclopedice române, una din numeroasele realizări în cul­tura noastră odată cu eliberarea țării și instaurarea socialismului, al acelei minunate colecții care este Enciclope­dia de buzunar, atît în formatul ei mai vechi cît și în cel recent. Apariții edi­toriale ca Lumea peste două decenii (cu studii de Norbert Wiener, Pierre Laffitte, Koichi Yamada, Werner von Braun etc.), Măreția și limitele gîndi­­rii matematice, cristalină și substanția­lă expunere a matematicianului filozof Oskar Becker, Orologiile biologice ale distinsului om de știință și rafinatului poet Al. Lungu, Logica viului de Fran­cois Jakob, Timpul și gîndirea fizică contemporană de I. L. Rigas, Ideile fundamentale ale fizicii de Ernest H. Hütten, Astrofizica de E. Ginzburg sau succinta dar densa introducere în lo­gistică și teoria mulțimilor de indimen­­ticabilul și de neînlocuitul spirit ce a fost Gr. Moisil etc. ne oferă o familia­­­rizare deloc vulgarizatoare cu probleme fundamentale ale științelor naturii, cu noile domenii defrișate ale realului. Aceste cărți poartă semnături presti­gioase și pe lîngă cultură științifică ne oferă temeiuri noi în concepțiile noas­tre materialist-dialectice, argumente decisive în favoarea viziunii noastre ateiste, prilej, de formare și educare a unei gîndiri raționale riguroase, disci­plinate și ordonate. Și am putea pre­lungi lista. Aceste cărți și multe altele oferă lectorului o orientare generală și indispensabilă în problemele actuale ale științelor naturii. Credem că știința ocupă în viața noastră contemporană o pondere atît de decisivă, încît un ade­vărat umanist e de neconceput fără a-i cunoaște problemele esențiale. In noțiu­nea nouă de umanism intră ca o com­ponentă definitorie cultura științifică. Cît despre Eminescu? Dacă posezi ge­niul lui poetic, poți să-ți per­miți luxul să te dispensezi de matematică! De alt­fel se știe că Einstein era în liceu un prost matematician, iar H. Poincare greșea la tabla înmulțirii chiar și mai tîrziu. Ceea ce evident nu trebuie să constituie un exemplu. Dar să subliniem încă un fapt ex­trem de important, pentru a înțelege just ceea ce citești, pentru a aprecia critic lecturile din diferite domenii, trebuie să ai și o serioasă pregătire ideologică. Toți sîntem conștienți de importanța uriașă a însușirii și aplică­rii creatoare a ideologiei marxist-le­­niniste, singura justă și riguros științi­fică, a studiului temeinic al clasicilor, al aprofundării documentelor partidu­lui nostru, al luminoaselor opere ale secretarului nostru general, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Un înalt nivel ideo­­logico-politic ne asigură o mai pro­fundă înțelegere a realităților, o activi­tate profesională și obștească mai efi­cace, mai rodnică, o mai justă atitu­dine atît față de colectivul din care facem parte cît și față de noi înșine. Spunea cineva odinioară că lectura este singurul „viciu nepedepsit". Totuși nu este așa. Există o artă, o știință, o metodă a lecturii adevărate și efi­ciente. După cum păstrarea celor citi­te doar în forul nostru intim, nelega­­rea lor de viață, de curentele noastre probleme reale, profesionale ori civi­ce, stă sub amenințarea unei grave pe­depse. Cine nu știe cu­i în adevăratul înțeles al cuvîntului poate ușor trans­forma lectura într-o fadă „virtute pe­depsită". Radu ENESCU TZVETAN TODOROV______ introducere în literatura fantastica_____ Distincția făcută de Todorov între poetică și critică ca reprezentînd „for­me ale opoziției mai generale dintre știință și interpretare" (p. 166) se vă­dește definitorie pentru înțelegerea de­mersurilor sale din această introduce­re în literatura fantastică. Revendicîn­­du-se din poetică el optează pentru ști­ință, adică pentru fundamentarea unor principii abstracte — singurele ce pot da fermitate — în definirea și delimi­tarea genului fantastic problemă ce-și propune să o rezolve în construcția sa teoretică. Exigența nu este nouă ea putînd fi întîlnită încă de la formaliștii ruși cu care are afinități de metodă. Propp, bunăoară, analizînd clasificările basmului acuza lipsa lor de logică in­ternă tocmai prin absența unor fun­damente abstracte, general valabile ca­re să poată cuprinde în concepte în­treaga complexitate a acestor clasificări și întreaga bogăție și varietate de ma­terial. Elementul abstract comun tutu­ror basmelor îl găsește Propp în func­țiile personajelor, singurul, după opinia sa care permite o clasificare ce se re­vendică de la aceeași unitate. Structu­ralist de descendență formalistă, Todo­rov caută aceleași elemente abstracte în definirea fantasticului ca gen literar. Or, ceea ce remarcă el în discuția sta­tutului genului în literatură, fapt ce determină și lipsa de coeziune internă a lucrărilor teoretice consacrate pro­blemei — este neputința de a identi­fica aceste elemente abstracte sau re­fuzul de a le lua în considerație. De aceea socotește important să-și definea­scă nivelul teoretic de la care pornește în corelație cu cele trei aspecte ale operei: verbal, sintactic și semantia —, stabilite în concordanță cu teoria ge­nerală a semnelor căreia literatura i se subordonează. Drept condiție preli­minară a investigațiilor sale trebuie „să considerăm toate elementele uni­versului literar care se oferă observă­rii imediate ca fiind manifestăr­ile unei structuri abstracte și distante, produs al unei elaborări și, să căutam organi­zarea la acest unic nivel". (p. 37) Exi­gențele amintite se vădesc cu limpe­zime în definiția genului fantastic ale cărei elemente, cum se deduce din exemplele pe care le discută satisfac, această nevoie de abstractizare aminti­tă. Condițiile fantasticului, ezitarea în­tre explicația naturală și supranaturală care devine „una din temele operei" prin faptul că este împărtășită de unul din personaje, evitarea interpretării alegorice sau poetice a textului cores­pund celor trei aspecte ale operei stabi­lite inițial. Ezitarea ne trimite la aspec­tul verbal creind viziunile ambiguie, a doua condiție răspunde aspectului sin­tactic și semantic în același timp. Odată descoperite în structurile și funcționali­­tățile operelor fantastice aceste ele­mente, deci a definirii fantasticului, el procedează de pe pozițiile cucerite la critica unor definiții enunțate de Lo­­vecraft, Penzoldt, Caillois etc., prin analiza unor lucrări bine cunoscute ale genului definit. Conform acelorași cri­terii enunțate, se fac delimitările între miraculos și straniu se stabilesc rela­țiile ce există între acestea și fantastic, de fiecare dată adăugind noi elemente în definiția acestuia, ce lămuresc ra­porturile sale cu romanul polițist cu alegoria și poezia. Definirea acestor ge­nuri înrudite cu fantasticul înlătură confuziile ce s-ar putea face la un mo­ment dat între ele. Ezitarea în momen­tul interpretării între natural și supra­natural, constituie elementul funda­mental al acestor diferențieri. Faptul că această ezitare este un element al prezentului, „face din fantastic un gen al continuiei evanescențe „p. 60“. Dată fiind importanța pe care structuralismul o acordă sistemului și unității dintre elementele constitutive ale structurii care esti sistemul, în cazul de față ope­ra, el va urmări „la toate nivelele, consecințele acestei ambiguități de per­cepție a cititorului prin care se carac­terizează fantasticul" (p. 96). Unitatea structurală se realizează în discursul fantastic prin două aspecte — verbal constituit din enunț și enunțare și sin­tactic ce se referă la compoziție și ca­re încorporează diferite aspecte supu­se și ele aceleiași unități și nevoi de abstractizare, lucruri a căror minuțio­zitate nu o putem detalia. Sigur nu pu­nem în discuție nici coeziunea inter­nă a acestor construcții teoretice nici fondarea lor pe observații ce coboară direct din studiul atent al lucrărilor genului. Mai mult, ele țintesc cel mai adesea, să depășească sfera genului fan­tastic cuprinzînd sugestii, valoroase, opinii uneori originale despre litera­tură în genere, fondate în specificitatea acesteia. Ultima problemă nu din cele mai neînsemnate legată de unul din cele trei aspecte ale operei este cea a unității structurii la nivelul semantic — ce corespunde în plan abstract te­melor fantasticului. După modelul lui Propp — este doar o analogie-unitatea semantică este descoperită prin temele eului și tuului, categorii abstracte ca și funcțiile personajelor la Propp ce se identifică în toate operele studiate por­nind de la criterii formale. Importanța acestui aspect este subliniată de faptul că „fantasticul se definește ca o per­cepție particulară a unor evenimente stranii( p. 113), în care cititorul joacă un rol indiscutabil. Polemizînd cu repre­zentanții criticii tematice (J. P. Ri­chard), Tzvetan Todorov se ocupă de aspectul semantic al operei și tinde spre două obiective mari: să studieze „te­mele fantasticului" și să propună, o teorie generală a „analizei tematice". Ori spre a putea facilita opera criticu­lui și interpretului sarcina teoreticia­nului „este de descriere a acestei struc­turi goale (tema) pe care vin să o umple interpretările criticilor și citito­rilor". (p. 117) Temele eului și titului au după el această calitate fundamen­tală pe care o reclama încă la înce­putul cărții, de a fi abstracte și de a se păstra în interiorul limbajului deci în interiorul literaturii ceea ce răspun­de nevoii stringente ca produsul li­terar să fie definit prin propriile sale mijloace. Afirmațiile programatice pri­vind metodologia țin de codul struc­turaliștilor, valabilitatea lor nu poate fi contestată, ele pornind de la exi­gențe reclamate azi și de alte orien­tări. Cu toate aceste afirmații făcute uneori pe un ton autoritar reclamîn­­du-și vocații de fondator, zelul său nu se menține întotdeauna în limitele enunțurilor făcute, fiind marcat adesea de evidente contradicții ce pot fi de­pistate în diferite compartimente ale exegezei. Deși reclamă rigoare și abs­tracțiune ceea ce presupune instru­mente și o metodologie de lucru adec­vată, tot el mărturisește vorbind de te­me „că ne vom mărgini să aplicăm o tehnică elementară care nu presupune vreo anume metodă generală" (p. 128) sau mai departe, referitor la greutățile ce trebuie surmontate în studiul aspec­tului semantic (gruparea formală a te­melor și interpretarea lor) principiile sunt abandonate în favoarea intuiției: „Astfel nu ne rămîne decît să ne lă­săm în voia unei intuiții pe care deo­camdată, ne este greu să o explicăm" (p. 129). Numeroase contraziceri se în­­tîlnesc apoi în utilizarea conceptului de reprezentativ. Literatura fantastică nu este reprezentativă — „ea nu se re­feră în sensul exact al acestui cuvînt la nimic care să-i fie exterior" (p. 78) ca apoi să admită că unele din temele și motivele literaturii fantastice au de­venit teme de cercetare le psihologilor și psihiatrilor și, evident însăși defini­rea sa prin evenimente natural, supra­natural, cititor etc. ne duc la anumite exteriorități. Faptul că se încearcă și o abordare din punctul de vedere al psihanalizei deși el neagă acest lucru încercînd o departajare de psihanaliză nu constituie în sine un rău, meritele psihanalizei fiind cunoscute, constituie o abatere de la proiectul structuralist proclamat. Aceleași ezitări între struc­turalism și alte orientări teoretice se vădesc și în final cînd opinii ale unor autori aflați la anti­pozi sînt acceptate drept concluzii. Nimic surprinzător în această acceptare a poziției a lui Maurice Blanchot, cum se conciliază însă cu structu­ralismul aceste demersuri și în ce mă­sură autorul își respectă propriile pro­grame enunțate inițial devin în­trebări legitime pentru cititor. Crăciun BEJAN

Next