Familia, 1973 (Anul 109, nr. 1-12)
1973-08-01 / nr. 8
10 FAMILIA In mod paradoxal, a vorbi despre necesitatea lecturii, a invita la o constantă preocupare livrescă în accepția pozitivă a termenului și nu în semnificația sa consacrată cu un iz pejorativ însă — te scutește de trimiteri și consultări bibliografice. Cărțile sunt scrise pentru a fi citite și a pleda pentru citirea cărților e cam tot același lucru cu a îndemna oamenii să umble îmbrăcați sau a afirma că alimentele sunt făcute pentru a fi mîncate. Nimeni nu se îndoiește că lucrul tipărit se adresează cititorului, că lectura este absolut necesară, dacă nu dintr-o seculară obișnuință generată de progresul civilizației umane, atunci totuși ... pur și simplu pentru a te descurca în profesiune sau a trece la diferite examene. De aceea o pledoarie pentru lectură, pur și simplu, constituie un truifl. Principalul nu e că trebuie să citim, ci ce, cum și de ce să citim, adică obiectul, modalitățile și finalitatea lecturilor noastre. In jumătatea a doua a veacului trecut, reprezentanții universităților burgheze cultivau idealul eruditului. Acumularea mecanică de cunoștințe cît mai multe și variate îți sporeau, conform acestui ideal filistin, valoarea și respectabilitatea. Exprimat folcloristic, cu cît îți făceai capul calendar, cu atît erai considerat mai deștept. Dar erudiția în sine — cum spune un filozof — este o platoșă invulnerabilă pentru omul inteligent, însă devine o povară pentru cel nevolnic pe care-l strivește cu greutatea ei. Apoi, trebuie subliniat că înmagazinarea de cunoștințe se făcea la modul unilateral. Erudiții înghițeau literalmente tone de hîrtie tipărită, dar era vorba doar de cărțile care nu constituiau nici un pericol pentru orînduirea constituită, pentru autoritățile a căror pretinsă imuabilitate se cerea în permanență apărată. Cartea revoluționară, cu potențial dinamitard, era respinsă arbitrar de pontifiiautelor academice, dacă nu supusă interdicțiilor polițienești, devansarea lugubrelor autodafeuri hitleriste de mai tîrziu. încă Hegel critica această stearpă erudiție drept o manifestare a vanității conștiinței de sine și afirma că „Cu cît e un om mai cult, cu atît comportamentul său se înfățișează mai puțin singular, adică întîmplător". Cu alte cuvinte, cultura organică presupune, pe plan etic, modestia inerentă autenticului cărturar și savant. Pentru timpurile noastre noi, care preconizează printr-o sinteză a teoriei cu praxisul, personalitatea multilateral dezvoltată, firesc integrată în rosturile ei social-istorice ,superioare, eruditul nu mai poate constitui un ideal. Lectura gratuită e un non-sens, doar sancționarea ei de către practică, valorificarea ei în interesul obștei, îi conferă o valoare autentic-educativă, umană. S-a spus adesea, în ultimul timp, că omenirea trăiește azi o perioadă de explozie informațională, în această constelație condițiile lecturii trebuie redimensionate. Lectura, prin ordinea necesară a lucrurilor, devine intensivă, selectivă, în caz contrar nu face decît să contribuie la umplerea, oricum și cu orice, a unui gol în timpul nostru liber. Totodată, lectura are azi și o funcție de eugenie intelectuală. Fluxul informațional continuu care ne copleșește se exercită nemijlocit, vizual, printr-un invitație la lectură adevărat bombardament cu imagini pe care omul le asimilează sau nu, direct, intuitiv. E cazul televiziunii de pildă. Față de această „vizualizare" fatală a acțiunii culturale, cartea, care presupune o distanțare, permite un răgaz, incită deci la reflecție, constituie o contrapondere necesară față de avalanșa informațională. T. V.-ul, filmul, etc. sunt efecte ale revoluției tehnico-științifice, dar această revoluție nu e posibilă decît meditînd pe marginea cărților, a cunoștințelor foarte abstracte (V. Matematica), a valorificării creatoare a celor comunicate prin intermediul cărții. Activitatea științifică se face îmbinînd cartea cu practica și nu prin pasiva luare în posesie, mură în gură a unor reprezentări intuitive. In altă ordine de idei se poate constata cu regret că în timp ce oamenii cu profesiuni științifice sau tehnice cunosc surprinzător de bine problemele literare, sunt intresați de beletristică, oamenii de litere și cu profesii umanistice cunosc insuficient marile probleme ale științelor naturii. Sîntem convinși că la un posibil referendum s-ar constata că nu există în România un singur inginer care să nu-l fi citit pe Eminescu, în schimb nu puține ar fi profesoarele de engleză care n-ar putea defini o funcție sau n-ar cunoaște ce însemnează reproducerea biologică prin crossingover. Diferitele anchete la T.V. sau în presă, în rîndul unor persoane care lucrează nemijlocit în institutele științifice sau în producție ne demonstrează o cunoaștere și exigență crescîndă a acestora față de fenomenul artistico-literar. Trăim o epocă de uluitor progres științific, s-a pătruns în lumea intraatomară, tainele celulei organice sunt în curs de dezlegare, zborurile astronauților cuceresc virginale spații cosmice. Și totuși, mulți — cu așa zisă formație umanistică — nu cunosc lucruri elementare din domeniul științei. E inadmisibil ca un om cult să nu știe ce este o funcție, o derivată sau integrală, să nu aibă noțiuni elementare asupra structurii atomului sau organizării materiei vii. Sunt cunoștințe științifice care ar trebui să facă parte din patrimoniul oricărui om cult, ca și Iliada, Hamlet sau Luceafărul. Ni se va obiecta că aceste probleme sunt inaccesibile, că idealul acelui „uome universale" al Renașterii e azi practic imposibil de realizat din cauza excesivei specializări, că Eminescu a fost un geniu poetic deși n-a reușit să-și dea examenele la matematică. Răspundem: nimeni nu pretinde să fii specialist în aceste domenii, dar sînt cărți care prezintă în mod cît se poate de accesibil, de interesant, problemele actuale ale științei. în acest context merită a fi relevată contribuția extrem de prețioasă a Editurii enciclopedice române, una din numeroasele realizări în cultura noastră odată cu eliberarea țării și instaurarea socialismului, al acelei minunate colecții care este Enciclopedia de buzunar, atît în formatul ei mai vechi cît și în cel recent. Apariții editoriale ca Lumea peste două decenii (cu studii de Norbert Wiener, Pierre Laffitte, Koichi Yamada, Werner von Braun etc.), Măreția și limitele gîndirii matematice, cristalină și substanțială expunere a matematicianului filozof Oskar Becker, Orologiile biologice ale distinsului om de știință și rafinatului poet Al. Lungu, Logica viului de Francois Jakob, Timpul și gîndirea fizică contemporană de I. L. Rigas, Ideile fundamentale ale fizicii de Ernest H. Hütten, Astrofizica de E. Ginzburg sau succinta dar densa introducere în logistică și teoria mulțimilor de indimenticabilul și de neînlocuitul spirit ce a fost Gr. Moisil etc. ne oferă o familiarizare deloc vulgarizatoare cu probleme fundamentale ale științelor naturii, cu noile domenii defrișate ale realului. Aceste cărți poartă semnături prestigioase și pe lîngă cultură științifică ne oferă temeiuri noi în concepțiile noastre materialist-dialectice, argumente decisive în favoarea viziunii noastre ateiste, prilej, de formare și educare a unei gîndiri raționale riguroase, disciplinate și ordonate. Și am putea prelungi lista. Aceste cărți și multe altele oferă lectorului o orientare generală și indispensabilă în problemele actuale ale științelor naturii. Credem că știința ocupă în viața noastră contemporană o pondere atît de decisivă, încît un adevărat umanist e de neconceput fără a-i cunoaște problemele esențiale. In noțiunea nouă de umanism intră ca o componentă definitorie cultura științifică. Cît despre Eminescu? Dacă posezi geniul lui poetic, poți să-ți permiți luxul să te dispensezi de matematică! De altfel se știe că Einstein era în liceu un prost matematician, iar H. Poincare greșea la tabla înmulțirii chiar și mai tîrziu. Ceea ce evident nu trebuie să constituie un exemplu. Dar să subliniem încă un fapt extrem de important, pentru a înțelege just ceea ce citești, pentru a aprecia critic lecturile din diferite domenii, trebuie să ai și o serioasă pregătire ideologică. Toți sîntem conștienți de importanța uriașă a însușirii și aplicării creatoare a ideologiei marxist-leniniste, singura justă și riguros științifică, a studiului temeinic al clasicilor, al aprofundării documentelor partidului nostru, al luminoaselor opere ale secretarului nostru general, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Un înalt nivel ideologico-politic ne asigură o mai profundă înțelegere a realităților, o activitate profesională și obștească mai eficace, mai rodnică, o mai justă atitudine atît față de colectivul din care facem parte cît și față de noi înșine. Spunea cineva odinioară că lectura este singurul „viciu nepedepsit". Totuși nu este așa. Există o artă, o știință, o metodă a lecturii adevărate și eficiente. După cum păstrarea celor citite doar în forul nostru intim, nelegarea lor de viață, de curentele noastre probleme reale, profesionale ori civice, stă sub amenințarea unei grave pedepse. Cine nu știe cui în adevăratul înțeles al cuvîntului poate ușor transforma lectura într-o fadă „virtute pedepsită". Radu ENESCU TZVETAN TODOROV______ introducere în literatura fantastica_____ Distincția făcută de Todorov între poetică și critică ca reprezentînd „forme ale opoziției mai generale dintre știință și interpretare" (p. 166) se vădește definitorie pentru înțelegerea demersurilor sale din această introducere în literatura fantastică. Revendicîndu-se din poetică el optează pentru știință, adică pentru fundamentarea unor principii abstracte — singurele ce pot da fermitate — în definirea și delimitarea genului fantastic problemă ce-și propune să o rezolve în construcția sa teoretică. Exigența nu este nouă ea putînd fi întîlnită încă de la formaliștii ruși cu care are afinități de metodă. Propp, bunăoară, analizînd clasificările basmului acuza lipsa lor de logică internă tocmai prin absența unor fundamente abstracte, general valabile care să poată cuprinde în concepte întreaga complexitate a acestor clasificări și întreaga bogăție și varietate de material. Elementul abstract comun tuturor basmelor îl găsește Propp în funcțiile personajelor, singurul, după opinia sa care permite o clasificare ce se revendică de la aceeași unitate. Structuralist de descendență formalistă, Todorov caută aceleași elemente abstracte în definirea fantasticului ca gen literar. Or, ceea ce remarcă el în discuția statutului genului în literatură, fapt ce determină și lipsa de coeziune internă a lucrărilor teoretice consacrate problemei — este neputința de a identifica aceste elemente abstracte sau refuzul de a le lua în considerație. De aceea socotește important să-și definească nivelul teoretic de la care pornește în corelație cu cele trei aspecte ale operei: verbal, sintactic și semantia —, stabilite în concordanță cu teoria generală a semnelor căreia literatura i se subordonează. Drept condiție preliminară a investigațiilor sale trebuie „să considerăm toate elementele universului literar care se oferă observării imediate ca fiind manifestările unei structuri abstracte și distante, produs al unei elaborări și, să căutam organizarea la acest unic nivel". (p. 37) Exigențele amintite se vădesc cu limpezime în definiția genului fantastic ale cărei elemente, cum se deduce din exemplele pe care le discută satisfac, această nevoie de abstractizare amintită. Condițiile fantasticului, ezitarea între explicația naturală și supranaturală care devine „una din temele operei" prin faptul că este împărtășită de unul din personaje, evitarea interpretării alegorice sau poetice a textului corespund celor trei aspecte ale operei stabilite inițial. Ezitarea ne trimite la aspectul verbal creind viziunile ambiguie, a doua condiție răspunde aspectului sintactic și semantic în același timp. Odată descoperite în structurile și funcționalitățile operelor fantastice aceste elemente, deci a definirii fantasticului, el procedează de pe pozițiile cucerite la critica unor definiții enunțate de Lovecraft, Penzoldt, Caillois etc., prin analiza unor lucrări bine cunoscute ale genului definit. Conform acelorași criterii enunțate, se fac delimitările între miraculos și straniu se stabilesc relațiile ce există între acestea și fantastic, de fiecare dată adăugind noi elemente în definiția acestuia, ce lămuresc raporturile sale cu romanul polițist cu alegoria și poezia. Definirea acestor genuri înrudite cu fantasticul înlătură confuziile ce s-ar putea face la un moment dat între ele. Ezitarea în momentul interpretării între natural și supranatural, constituie elementul fundamental al acestor diferențieri. Faptul că această ezitare este un element al prezentului, „face din fantastic un gen al continuiei evanescențe „p. 60“. Dată fiind importanța pe care structuralismul o acordă sistemului și unității dintre elementele constitutive ale structurii care esti sistemul, în cazul de față opera, el va urmări „la toate nivelele, consecințele acestei ambiguități de percepție a cititorului prin care se caracterizează fantasticul" (p. 96). Unitatea structurală se realizează în discursul fantastic prin două aspecte — verbal constituit din enunț și enunțare și sintactic ce se referă la compoziție și care încorporează diferite aspecte supuse și ele aceleiași unități și nevoi de abstractizare, lucruri a căror minuțiozitate nu o putem detalia. Sigur nu punem în discuție nici coeziunea internă a acestor construcții teoretice nici fondarea lor pe observații ce coboară direct din studiul atent al lucrărilor genului. Mai mult, ele țintesc cel mai adesea, să depășească sfera genului fantastic cuprinzînd sugestii, valoroase, opinii uneori originale despre literatură în genere, fondate în specificitatea acesteia. Ultima problemă nu din cele mai neînsemnate legată de unul din cele trei aspecte ale operei este cea a unității structurii la nivelul semantic — ce corespunde în plan abstract temelor fantasticului. După modelul lui Propp — este doar o analogie-unitatea semantică este descoperită prin temele eului și tuului, categorii abstracte ca și funcțiile personajelor la Propp ce se identifică în toate operele studiate pornind de la criterii formale. Importanța acestui aspect este subliniată de faptul că „fantasticul se definește ca o percepție particulară a unor evenimente stranii( p. 113), în care cititorul joacă un rol indiscutabil. Polemizînd cu reprezentanții criticii tematice (J. P. Richard), Tzvetan Todorov se ocupă de aspectul semantic al operei și tinde spre două obiective mari: să studieze „temele fantasticului" și să propună, o teorie generală a „analizei tematice". Ori spre a putea facilita opera criticului și interpretului sarcina teoreticianului „este de descriere a acestei structuri goale (tema) pe care vin să o umple interpretările criticilor și cititorilor". (p. 117) Temele eului și titului au după el această calitate fundamentală pe care o reclama încă la începutul cărții, de a fi abstracte și de a se păstra în interiorul limbajului deci în interiorul literaturii ceea ce răspunde nevoii stringente ca produsul literar să fie definit prin propriile sale mijloace. Afirmațiile programatice privind metodologia țin de codul structuraliștilor, valabilitatea lor nu poate fi contestată, ele pornind de la exigențe reclamate azi și de alte orientări. Cu toate aceste afirmații făcute uneori pe un ton autoritar reclamîndu-și vocații de fondator, zelul său nu se menține întotdeauna în limitele enunțurilor făcute, fiind marcat adesea de evidente contradicții ce pot fi depistate în diferite compartimente ale exegezei. Deși reclamă rigoare și abstracțiune ceea ce presupune instrumente și o metodologie de lucru adecvată, tot el mărturisește vorbind de teme „că ne vom mărgini să aplicăm o tehnică elementară care nu presupune vreo anume metodă generală" (p. 128) sau mai departe, referitor la greutățile ce trebuie surmontate în studiul aspectului semantic (gruparea formală a temelor și interpretarea lor) principiile sunt abandonate în favoarea intuiției: „Astfel nu ne rămîne decît să ne lăsăm în voia unei intuiții pe care deocamdată, ne este greu să o explicăm" (p. 129). Numeroase contraziceri se întîlnesc apoi în utilizarea conceptului de reprezentativ. Literatura fantastică nu este reprezentativă — „ea nu se referă în sensul exact al acestui cuvînt la nimic care să-i fie exterior" (p. 78) ca apoi să admită că unele din temele și motivele literaturii fantastice au devenit teme de cercetare le psihologilor și psihiatrilor și, evident însăși definirea sa prin evenimente natural, supranatural, cititor etc. ne duc la anumite exteriorități. Faptul că se încearcă și o abordare din punctul de vedere al psihanalizei deși el neagă acest lucru încercînd o departajare de psihanaliză nu constituie în sine un rău, meritele psihanalizei fiind cunoscute, constituie o abatere de la proiectul structuralist proclamat. Aceleași ezitări între structuralism și alte orientări teoretice se vădesc și în final cînd opinii ale unor autori aflați la antipozi sînt acceptate drept concluzii. Nimic surprinzător în această acceptare a poziției a lui Maurice Blanchot, cum se conciliază însă cu structuralismul aceste demersuri și în ce măsură autorul își respectă propriile programe enunțate inițial devin întrebări legitime pentru cititor. Crăciun BEJAN