Familia, 1878 (Anul 14, nr. 1-98)

1878-02-23 / nr. 16

BUDA­PEST­A 23 Februariu st. v. 7 Martiu st. n. : Va esî joi’a si duminec’a.­­ Redact.: strad’a Havas nr.*, Ir. 16. x xtjlu XIV. 1878. I Pretinlu pe unu anu 10 fl. 1 J Pe */s de anu 6 fl.; pe •/, de î­n anii 2 fl. 70 cr. I Pentru Romani’a 2 galbeni.­­ S­é­r’a. Sér’a-i mândra, alb’a luna Stă pe ceriulu înstelatu, Si zefirulu linu resuna Fluerulu îndepartatu. Periuasiulu de la vale Murmura încetisioru, Facându omulu de pe cale Se cânte de-unu tainicu domu. Eu ascultu ... nu sciu ce-mi vine, Gânduu­le navalescu Pân’ la tine, pentru tine Simt că lacrime-mi pornescu . . . Emilia Lungu. SECRETELE CASTELULUI.­ ­ Romanu, de XAVIER de MONTÉPIN. — (Urmare.) Contele Rahon lui lamp’a si se întărită d’a im­pune tăcere emotiunii sale sfasîatore, care îl facil slabu ca unu copilu. Intră, închise usi’a dinapoi’a sa, si se opri apucata d’o durere nemărginită si d’o spai­ma cumplita. Inchi­sarea în care petrunse, era strimta, bolti­ta, mai întunecosa decâtu unu mormântu, si nu primiâ aeru decâtu prin o ferestre cu grab­ia ce se deschidea spre coridoru. Unu patu de lemnu acoperitu cu o plapona sub­țire, unu urcioru si unu scaunu compuneau tote mo­bilele; lângă urcioru se vedea o gramada mare de pâ­­ne neagra ce n’a fost atinsa. In acelu patu miserabilu era culcata o femeia cu fasi’a intoarsa catra părete. Audându deschidiendu-se si închidiendu-se usi’a, acea femeia murmură : — Ce mai voiți? Lasati-me se moru în pace . . . acest’a e singur’a grasia ce mai ceru de la Dumne­­dieu, uniculu favoru ce-mi ceru de la voi . . . — Vocea ei! — dâse contele, a cărui anima ape­­sata începu se palpite d’odata mai usioru, — e vocea ei. Elu alergă pana la patu, apucă pe prinsonier’a, o redică se-i véda fași’a si esclamă cu acea esaltatiu­­ne, ce omulu numai odata simte în viétia: — Mario! asia dara e adeveratu ! esti tu! Abia rosti elu aceste cuvinte când fasi’a con­tessei îmbracă o espressiune de schimbare forte spai­­mântatoare, căci o fericire atâtu de neașteptata o pu­tea ucide ca unu tresnetu. O lucare estraordinaria o transfigură; ai fi dusu, că în giuruiu frunții sale pa­lide s’a aprinsu o aureola; totu corpulu seu palpi­­tându vibra, si recadiu pe peptulu contelui siop­­tindu: — Annibal . . . Te-am revediutu . . . Esti aice . . . lângă mine . . . me iubesci . . . Ah! suferintiele mele sânt resplatite . . . Nici odata n’am suferitii si Dumnedieu acuma me poate lua . . . Ea închise ochii, dar pe buzele sale ratec­a o drepta si aceast’a siepta ducea: — Annibal ! . . . Annibal! . . . — Nu, multu iubit’a mea, nu, — respunse con­tele Rahon, stringându-o cu căldură. Dumnedieu nu te va lua ! Ne va reda unulu altuia, ca sa nu ne mai despartîmu nici odata. Durerile tale sânt finite. Vei rencepe vieti’a ta si îti jura, că voiu sterge urm’a la­­crimelor tale prin puterea fericirii si a amorului. Contele se întrerupse, si aruncându o privire spre traseturile alterate, spre membrele slăbite ale sermanei martire, murmură cu o voce surda, cu unu accentu de ura si de mania cumplita: — Oh ! infamii ! . . . infamii! . . . cum te-au fa­­cutu se suferi ! Prin ce torture neaudîte vor putea es­­pia suferintiele tale ? — Nu torture ... nu resbunare, — respunse în­cetii contess­a cu ochii totu închiși. — Uita . . . fă cu mine . . . suferitu-am eu? Nici nu mai tânu minte. Credi tu că cine­va se poate gândi la ura, când ini­­m’a-i e plina de bucuria ? . . . — Angelu, tu ierți pe caleii tei! — I iertu si­­ binecuventu, pentru că lor le da­­torescu aceasta fericire suprema ce n’asiu fi gustatu fara ei . . . Sciutu-asiu fi câtu de multu me iubesci, de cumva nu eram în fundulu închissorii, unde te-ai 8coboritu se me gasesci acuma? — Mario, tu nici odata nu te-ai indoitu de mine, nu-i asiu ? — Nici odata . . . De cumva m’asiu fi îndoitu, traire-asiu încă? . . . Sermine amicu, tu me credeai moarta, sciu, si m’ai plânsu . . . Eu speram în tine . . . îmi dîceam­ . Intr’o dî elu va afla, că a fost înstelatu, si în dîu’a aceea, de-asia fi în fundulu pământului, va fi în stare se me gasésca . . . Acésta cugetare me tînea si îmi dedea putere d’a trai . . . Vedi dara, că aveam cuvântu se credu si se speru . . . — Vino, multu iubit’a mea, se plecămu !­­Deja?. . . — Nu grabesci se fugimu din aceasta închisspre înfricosiata ? 16

Next