Familia, 1882 (Anul 18, nr. 1-52)

1882-02-14 / nr. 7

74 Doue emancipate. — Comedie în 4 acte. — (Fine.) Scena VIII. A­na și Hortensia. (Hortensia închide scrisoarea și o ascunde.) Ana: Vin să-ți cer un mare lucru: adevărul. Hortensia: Nu trebuia să te ’ndoiesci de el, venind la mine. Ana: însă e ... Nu știu cum să ’ncep? Hortensia: Te-aș ajută dăcă aș avea idee des­pre aceea ce văd că te emoționăză. (O chiămă pe sofă, unde apoi șed amendoaue.) Vino ședi aci și spune-mi ce-ți apăsă inimioara? A­n­a : Nu fi atât de amabilă, domnă! îmi faci și mai grea situațiunea. Hortensia: Ce să fie ? Ana: Oh! domnă! Eu am un negru prepus. Hortensia: Ah! Ana, îmi place pe . . . îmi cere mâna un fi­ner, ce.. . H­o r­t­e­n­s­i­a : Un finer ce? Ana: Nu știu. . . Angelica se pare a fi contrară. . .. Omenii die că ... cu dta ... Ah! spune-mi, domnă, de te iubesce ... dl Fardescu? Hortensia: Nu, draga mea. Noi mai că nu ne cunoscem. Fi linistită, tineră amică! Aci el este nevinovat ca sereie, pe care îți jur! Ana: N’ai trebuință ca să juri, domnă. Nu ştiu . . . Insă în dta cred ca în Dumnedeu! Cuvintele dtale mi-au dat fericire pentru o întreaga viaţă. Hortensia: Şi îmi va succede de a ne câş­tigă şi învoirea Angelicei. Ana: Cum să-ţi mulţămesc? Scena IX. Simeon. Cei dintâi. Apoi L­a­i­n­c­o l­n. Simeon (cu demnitate prefăcută şi totuş intrând de bucurie anunţă la uşe) : Dl de Laincoln. (Rămâne stând lângă uşe.) Laincoln (întră şi chice aspru lui Simeon): Laincoln se dici, slugă iritată. Laincoln. Ieşi! Simeon (se uită uimit la el, apoi dice la parte): Mari omeni, dar rabiaţi! Cum die , te omoră în sfânta Vinere. Eu înse tot i-am dat totă cinstea, ca la o viţă de nume, care e tipărit în istorie. (Iese.) Laincoln (venind spre Hortensia) : Iertaţi! Me­­rit când îmi tot schimbă numele cu Laincoln. Sunt nesuferiţi americanii aceia procopsiţi. (Cu politeţă.) Ne­cunoscuta mea mătuse, eu sunt fiul sorei dlui de Train. Hortensia: Vedi în mine pe văduva dniei lui. (Recomandă pe Ana.) Domnişora Măian, o amabilă cu­noscută. Laincoln (îşi pune borgneta, cu un ton uşor): Că este o cunoscută sau ba, nu me importă, însă că este amabilă, aceea me încântă. (îşi ia un scaun şi şede.) îmi permit de a me apropia. Sânt şepte ani de când umblu prin ţări străine, ca să-mi găsesc o soţie. Sânt francez. Nu-mi plac compatriotele. Am şi eu ideia asta comună cu toţi bărbaţii. Am un tată. Sânt făr de mamă; va să­­ibcă, mama a murit. Sânt banchier. Nu­măr 33 temne. Casa proprie în Paris are numărul 17, (cătră Ana,) vor fi anii dtale. Figura mi-o vedeţi. Tem­peramentul mi-i sangvinic, nu pră tare, nu nesuferibil. Religiunea îmi e ceea a liber cugetătorilor. Onestitatea mea e cunoscută. Soliditatea o garantez. Isprăvnicia însă vrea să vi-o documentez. (Se scolă și vorbesce cătră Hortensia.) Madame de Train! Respectată mă­tuse! Frumosă femeie! Familiile acelora de Train şi de Laincoln m’au ales pe mine din cercul lor de tineri bine crescuţi, ca cel mai demn de a veni aici şi de a ve inmanua declaraţiunea aceasta. (Scoate din joc un document, şi-l dă Hortensiei.) în hârtiile aceste stă mai ântâiu, că nămul nostru întreg află nedemn un remă­­■ şag, care se găseşce în codicil la testamentul dlui de I Train, şi că el, cu mine dimpreună, renunţă la tot be­­nificiul ce li-ar pute aduce. Noi de cuprinsul codicilu­lui am avut numai acum cunoscinţă şi condamnăm purtarea părinţilor noştri, cari l’au causat. Diar chiar le pare rău de ce au făcut şi aşa ni-au comunicat lu­crul spre a le fi într’ajutor la repararea lui. Suntem francezi, domnă. Suntem bărbaţi in totă puterea cuven­­jtului; este dejositor pentru noi de-a împărţi modestul capital al unei văduve. (Bicjănd.) Ori care punct din testament îl vei călca, de noi să n’ai sfială, domnă! Dreptul de a judecă slăbiciunile inimei nu şi-l arogă nimene mai puţin decât noi francezii. Hor­tensia: Acolo unde femeia, urmând pro­fanelor şapte ale inimei sale, calcă legile sensului pro­priu , acolo se şi şefe ea uşor ascunde de ochiul jude­cătorului. Lain coin (sărutând mâna): Un jurământ, nu-mi putea documentă mai mult decât vorbele aceste, îmi permit a-ţi aduce omagiul întregului năm de Laincoln şi de Train, şi a te rugă de a primi pentru copiliţa t­atale cele cinci mii de galbeni, care cu hârtiile aceste­a le vei scote dela banchierul nostru. Hortensia: Nu ştiu, domnule, cum? Laincoln: Familia nostră nu s’a purtat pră bine faţă de dta şi faţă de tatăl copiliţei dtale. Noi, cât am putut, am căutat a repară aci greşelile părinţi­lor noştri. Me ruşinez, domnă, când începi a-mi mul­­ţămi. Ni-a fost datorie. (Cătră Ana.) Am apoi o mare­­ desteritate de a vorbi şi pentru mine, domnişoră, de­­moiselă, înger şi fecioră! Sânt şepte ani de când um­blu prin ţări străine, ca să-mi găsesc soţie. Totdăuna am ajuns .. . Scena X. Fardescu: Cei dintâi. Fardescu: Cântă ângerii în cer, îmi bate inima în triumf, am învoirea tatei. Laincoln: Totdăuna am ajuns, ca acuma, pră­mârdiu. Fardescu (cătră Hortensia): Fără de dita nu găsiam ângerul acesta. La incoln: Mătuşica! La ocasiunea a doua in­­grigeşc­e şi de mine! Sânt şepte ani. . . (întră Simeon cu o faţă triumfătore.) Scena XI. Simeon: Cei dintâi. Apoi Măran, Clopoţel, F­u­r­d­u­­­e­a şi Gâmfala. Simeon: Vine deputăţie. (Remâne lângă uşe, întră Măran, Clopoţel, Gamfala şi Furdulea. Toţi în cra­vate albe şi frac.) Cl o p o ţ e 1 (vine spre Laincoln) : Te salut, fiu al marelui stat! Laincoln: Staţi domnilor! Nici odată nu mi s’a întâmplat ceva mai curios. Hortensia (cătră Ana şi Fantescu): Să-i lă­săm ! Are să iăsă o comică încurcătură. De­sigur ser­vitorul meu ... Să ieşim, căci altcum veţi isbucni în ris. (Iese Hortensia, Ana şi Fardescu.) Clopoţel (cătră Laincoln): Nu suntem curioşi noi bărbaţii cei mai de ispravă în oraş. (Recomandând pe ceialalţi) : Dl Măian, dl Furdulea, dl Gâmfală şi eu , avocatul dr. Clopoțel. Laincoln (gânditor) : M-am audit de nume. Unde, unde ? Clopoțel: Fete­că și dincolo de ocean. E­ătre FAMILIA. Anul XVIII.

Next