Flacăra, iulie-septembrie 1988 (Anul 37, nr. 26-39)
1988-09-09 / nr. 36
Sport Succes olimpicilor Un avion al companiei „Tarom“ a decolat, in urmă cu citeva ore, de pe aeroportul Otopeni in direcţia Seul, purtînd delegaţia sportivă a ţării noastre care va participa la cea de-a 24-a ediţie a Jocurilor Olimpice de vară. Acest start a fost, de fapt, punctul terminus a patru ani de căutări şi angajamente, de speranţe şi verificări, de pregătiri şi aşteptări — toate acestea intr-o luptă vizibilă şi invizibilă pentru a prinde un loc sub semnul olimpic, adică acolo unde gloria oricărui sportiv se află la apogeul unei recunoaşteri fără egal. Pînă la urmă, succesive analize şi deliberări asupra şanselor pe care le-am putea avea la Olimpiadă, întorcind problema acestei participări pe toate feţele, adică măsurînd de vreo zece ori şi tăind o dată, s-a ajuns la opţiunea definitivă de a înscrie un concurs 64 sportivi la 10 discipline olimpice : atletism, canotaj, caiac-canoe, tir, gimnastică, box, lupte (greco-romane şi libere), scrimă, haltere şi nataţie. Lotul olimpic al ţării cuprinde sportivi de mare valoare, laureaţi în repetate rînduri la diverse competiţii internaţionale, „veterani“ ai întrecerilor mondiale şi olimpice, am putea spune, dar şi foarte mulţi tineri, abia intraţi sau trecuţi de vîrsta adolescenţei şi tocmai de aceea dornici de afirmare într-o competiţie de mare anvergură. Pentru Maricica Puică, Nicu Vlad, Aurel Macarencu, Ion Corneliu, Sorin Matei, această Olimpiadă nu mai poate stîrni fiorii unei premiere, dar poate constitui prilejul confirmării la nivel înalt a performanţelor lor, încheierii apoteotice a unor cariere sportive de excepţie. Pe de altă parte, puştoaicele de la gimnastică şi nataţie, boxerii Dumitrescu şi Vaştag, „piticii“ halterelor — Socaci, Cicărean, Czanka —, floretistele Tufan şi Kazăr, băieţii de la gimnastică, recordmena lumii la junioare Alina Asaftei, luptătorii Cărare şi Tămăduian şi alţii vor păşi pentru prima oară în agora întrecerilor olimpice, cu speranţă, cu ambiţie, dar şi cu emoţii inevitabile. Sportivii noştri s-au angajat să obţină 17—19 medalii, din care 6—8 de aur , de vor reuşi sau nu, asta e greu de spus, pentru căaceastă întrecere este, înainte de toate, cu necunoscutul. Oricum, vom fi alături de ei cu gîndul şi cu speranţa că ne vor face să ne bucurăm, foarte des, ori de câte ori vor reuşi să fie „altius, citius, fortius“ ! OCTAVIAN ŞTIREANU g1 Echipa de gimnastică 22 Fotbal: Gupele europene, o nouă ediţie Pentru antologia fotbalului (Urmare din pag. 24) la ce subtilităţi tehnico-tactice mai apelează ei. Iar ceea ce s-a petrecut către sfirşitul meciului cînd jucătorii praghezi păreau total lipsiţi de vlagă şi într-o completă derută în timp ce ai noştri zburdau de parcă abia atunci intraseră pe teren, astfel incit citeva minute n-au permis adversarilor nici măcar să se atingă de minge şi i-au transformat în jaloane printre care executau ceva ce semăna cu slalomul uriaş explică de ce campioana noastră, aflată de la un moment dat irezistibil la cîrma jocului, merita cu prisosinţă victoria la un asemenea scor care, după părerea noastră, şi fără nici o exagerare, ar fi putut fi şi mai mare dacă n-ar fi fost citeva ratări uriaşe, inerente în condiţiile unei lupte de o asemenea tensiune. Scor care ne scuteşte de emoţii in legătură cu calificarea in turul doi al C.C.E. şi care reflectă maturitatea acestei echipe, formidabila ei voinţă de a se dărui în aşa fel pe parcursul întregii partide incit să-şi îngenuncheze adversarii fără menajamente de ordin emoţional. Nimeni nu ne-a iertat vreodată dacă a avut prilejul să ne administreze o lecţie severă. Miercuri însă Steaua a răzbunat multe din înfrîngerile ruşinoase pe care le-au cunoscut echipele noastre de fotbal. Aşa e firesc, aşa e bărbăteşte, aşa e legea jocului. De altfel, înşişi jucătorii de la Sparta Praga au recunoscut superioritatea jucătorilor români şi au aşteptat respectuoşi ca mai intîi să iasă de pe teren şi să se îndrepte spre vestiare cei care au cîştigat partida. E un gest emoţionant, e un gest cavaleresc care îi onorează. Iar Lung, Dan Petrescu, Ungureanu, Iovan, Stoica, Belodedici, Lăcătuş, Hagi, Ilie Dumitrescu, Pena, Rotariu precum şi cei doi jucători care au intrat în a doua repriză, Balint şi Măstăcan l-au meritat din plin. A fi ca şi calificat in turul al doilea intr-o competiţie de o asemenea anvergură, din primul meci, este o performanţă care nu-i este dat oricui s-o cunoască. De aceea încheiem, aşa cum e şi normal, aşa cum de altfel ne-am obişnuit în ultimii ani, cu o felicitare ce devine tradiţională : „Bravo Steaua !* Tranşant şi convingător (Urmare din pag. 24) argumente mai principale, inevitabilul s-a produs : echipa din Lahti a început să cedeze, ocaziile de gol ale dinamoviştilor s-au înmulţit din minut în minut, au venit şi cele două goluri — şi mai puteau veni şi altele dacă Lupu nu vărsa oala plină a prestaţiei sale de pînă atunci dînd cu piciorul intr-un penalty pe care l-a ratat (în urma unui fault asupra lui Vaişcovici), dacă Vaişcovici nu vroia să treacă cu mingea şi prin ochiurile plasei (după ce driblase tot ce-i ieşise in cale, dacă lobul lui Mihăescu nu poposea pe transversală, dacă portarul finlandez nu răsărea că din pămînt în calea unor mingi pe care toţi le vedeam în plasă ş.a.m.d. După pauză, şi îndeosebi după primirea celui de-a doilea gol, echipa din Lahti a încercat marea cu degetul, făcînd tentative de a ieşi spre atac, in căutarea unui gol dătător de speranţe. Au fost momente care ne-au explicat cum a rezistat echipa din Lahti timp de 176 de minute fără gol în faţa Stelei, confirmînd că şi acum finlandezii alcătuiesc o echipă redutabilă, cunoscătoare a regulilor unui joc în deplasare însă, în ciuda intenţiilor ei inteligente, nu s-a putut exprima asta pentru că Dinamo, şi cu asta credem că am spus totul, a fost mereu deasupra jocului şi adversarilor, deopotrivă. Alături de proporţiile scorului, care-i asigură o confortabilă calificare în turul doi (minuni se mai întîmplă, dar mai rar, totuşi), îmbucurătoare a fost la Dinamo maturitatea competiţională : nu s-a precipitat văzînd că nu-i „iese“, n-a intrat în jocul distructiv al adversarilor, a reluat cu migală, de fiecare dată, şirul atacurilor şi al combinaţiilor, şi-a făcut propriul joc, la care se lucrează de atîta vreme şi, lucrul cel mai important, a ştiut cînd şi cum să schimbe foaia, astfel incit reduta finlandeză să cedeze. Toate astea, repet, pe fondul unei prospeţimi în joc şi al unei excelente pregătiri fizice — capitol care era cîndva meteahna fundamentală a echipelor noastre. Acestea fiind spuse, se înţelege că şi scorul la care s-a încheiat partida ne îndeamnă să felicităm întreaga echipă dinamovistă, pe antrenorii ei şi, nu în ultimul rînd, întreg „statul major“ al oamenilor de bine şi de suflet care sunt alături de Dinamo in această campanie europeană, pentru că, nu-i aşa, nici o campanie nu poate fi dusă „de unul singur“. Turul ciclist al României In cronica atât de colorată a ciclismului nostru a mai trecut o ediţie a „Turului României“, a 26-a, o ediţie parcă mai puţin agitată, datorită, în special, superiorităţii învingătorului, dinamovistul Vasile Mitrache, care a purtat tricoul galben încă de la început şi l-a păstrat cu brio, „cu panaş“, cum se spune, pină la Bucureşti. Prima etapă avea să dea tonul Întrecerii, fiind ca un „original“, „xeroxat“ apoi în mai multe rînduri. După monotona parcurgere a autostrăzii Bucureşti — Piteşti, după citeva hărţuiri nesemnificative, Mircea Romaşcanu, însoţit de Gheorghe Nefliu şi Ion Alexandru, şi-a manifestat pretenţiile, demarînd sec cu 10 km înainte de sosire. Numai că Mitrache, Cornel Nicolae şi Costică Paraschiv au prins repede „roata“ micului grup, iar la sprintul de la Curtea de Argeş prima victorie de etapă revenea lui Vasile Mitrache, şi, odată cu acest succes, şi tricoul galben, poziţia mult rîvnită fiind consolidată la Tg. Mureş (evadare in trei, cu Romaşcanu, cîştigător de etapă, şi Mihai Oros, localnicul), acţiune care a stabilit configuraţia podiumului final, intrucit ceilalţi au sosit la 6 minute şi peste. Să reamintim şi „intermezzo“-ul de la Sibiu, unde a cîştigat turcul Salih Korkmaz, un rutier cunoscut, cu un palmares impresionant : 100 de victorii în diferite probe de şosea şi velodrom. De la Tîrgu Mureş rămînea de văzut dacă, şi cum, vor reacţiona ceilalţi pretendenţi la victoria finală. Erau în joc, de asemenea, alte două tricouri distinctive, cel roşu, al sprinterilor, şi cel albastru, al căţărătorilor. In lupta pentru acesta din urmă, purtat iniţial de Valentin Constantinescu, ciştigătorul de anul trecut al „Micii bucle“ (după care s-a cam resemnat, inexplicabil...) şi-a demonstrat, etapă de etapă», calităţile un tînăr rutier bulgar, Stanislav Fotev („Veţi mai auzi de el şi în alte mari competiţii internaţionale, mai ales după încă doi ani“, ne declara antrenorul lui), care şi-a adjudecat în cele din urmă, dar destul de detaşat „Premiul Munţilor“. In ce-l priveşte, Vasile Mitrache n-a slăbit nici un moment alura, trecind cu succes şi proba, drastică, decisivă adesea, a muntelui, cu o nouă victorie la Piatra Neamţ, o etapă destinată, parcă exclusiv, „grimpeurilor“, cu două puncte de căţărare de prima categorie. După jumătatea cursei, plutonul îşi îngăduie un scurt moment de respiro, de care profită italianul Gianpaolo Grimaldi, primul in municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar a doua zi liderul punctează din nou, la Sf. Gheorghe, inscriindu-şi în palmares a treia victorie de etapă. Ultimele două tronsoane ale cursei, cele mai lungi, Sf. Gheorghe — Buzău şi Buzău — Bucureşti, au fost marcate de tresărirea de orgoliu a doi favoriţi iniţiali, în opinia majoritară a specialiştilor, Ludovic Lauri pentru „mica buclă“ Covaci şi Cornel Nicolae, învingători la sprint. In încheiere, să punctăm citeva aspecte ale cursei. Mai întîi, citeva cuvinte despre învingător . Născut la 2 iulie 1964, la Bucureşti, Vasile Mitrache a fost legitimat prima dată în 1977 la Clubul sportiv şcolar numărul 1 de prof. Francisc Gera, la recomandarea profesoarei de... română a viitorului campion Elena Calcan. A trecut apoi la Dinamo Bucureşti, sub îndrumarea antrenorului emerit Nicolae Voicu (acum îl are antrenor şi pe... Mircea Romaşcanu), impunîndu-se destul de curînd, chiar în 1978, cînd şi-a adjudecat primul titlu, la campionatele republicane de juniori mici. In total, pînă în prezent are 15 titluri la juniori şi 14 la seniori, şase dintre acestea anul trecut, ceea ce i-a adus distincţia de cel mai bun ciclist în 1987. Ca o paranteză, poziţia respectivă nu i-a fost de-ajuns pentru a fi selecţionat în echipa de „Cursa Păcii“, fiind considerat exclusiv un pistard şi un contratimpist, deşi încă în 1983 cîştiga o etapă în „Turul României“ (Braşov — Cîmpulung Muscel), iar anul trecut a făcut, pe munte, o evadare de 85 km, clasîndu-se în final al treilea. Al doilea clasat, Mircea Romaşcanu, a dovedit la cei 35 de ani (împliniţi în martie) aceleaşi excelente calităţi de tehnician, tactician şi de voinţă care l-au făcut cunoscut ca rutierul nostru cel mai bun mai bine de un deceniu. Acum antrenor, Mircea Romaşcanu a dat,in „Tur“ un exemplu personal tinerilor săi elevi . Surprinzătoare, poate, pentru mulţi, poziţia a treia ocupată de Mihai Oros, mai ales că el prezintă un caz particular, începînd ciclismul de performanţă la... 22 de ani, la Electromureş Tg. Mureş . Prima formaţie a României (condusă în această competiţie de Nicolae Voicu), a doua selecţionată (antrenor Ion Stoica) şi Selecţionata sindicală A (Constantin Ciocan) şi-au adjudecat „medaliile“ pe echipe, iar la sprinteri s-a impus tot Vasile Mitrache. 9 „Menţiuni“ pentru Ludovic Covaci, Cornel Nicolae, Cristian Neagoe, Dănuţ Catană, Ion Alexandru, din primele noastre echipe, Nicolae Aldulea, Ovidiu Mitran, George Olteanu, Florin Sandu (care a obţinut un premiu din partea C.M.B.E.F.S. — Bucureşti), Viorel Grosu, Cristian Ivancea, Gheorghe Nefliu, care au apărut, constant ,în comunicatele caravanei. 0 Ca şi in anii trecuţi, „întrecerea“ capetelor de etapă a revenit organizatorilor de la Piatra Neamţ (preşedinte C.J.E.F.S. — Ion Balcîza), secundaţi de cei din municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Buzău. 0 Un premiu fair-play sui-generis merită, în opinia noastră, antrenorul turc Hasan Sert, care a depanat, intr-o situaţie dificilă, bicicleta bulgarului Krasimir Konev, pe cînd maşina tehnică a acestuia se afla departe, în „coada“ caravanei. Deci, s-a mai încheiat o ediţie a „Turului ciclist al României“. Nu ne rămîne, la sfîrşitul acestor rînduri, decit să spunem : „La anul, din nou la drum", cu minunaţii oameni ai ciclismului. LUCIAN OPREA ■ Gindind la turul al doilea (Urmare din pag. 24) întîlnit o echipă muncitoare, dornică de afirmare, care a vrut dar n-a putut mai mult. Oricum, returul va trebui tratat cu aceeași seriozitate căci nici o echipă care se respectă nu se poate considera deja calificată înaintea ultimului fluier“. Portarul Niţu a salvat echipa din citeva situaţii extrem de dificile . „N-a fost un meci uşor, aşa cum s-ar fi putut crede. Ne-au incomodat temperatura la care ne-am adaptat cu greu, terenul dar şi adversarul, o echipă ambiţioasă comparabilă cu multe echipe de la mijlocul campionatului nostru. Am dovedit că sîntem mai buni, în special după prima jumătate de oră. Apărarea noastră, cu excepţia a 3—4 greşeli, s-a sincronizat destul de bine iar mijlocul a excelat. Am făcut un pas mare spre calificarea în turul doi unde mi-ar place să eliminăm o echipă mare“. Atîta modestie încape în munca lor încît, uneori, nici nu băgăm de seamă cit meritau în obţinerea unei victorii. De astă dată, medicul Eugeniu Craioveanu (secondat de preparatorul fizic Lucian Sîrbu) a făcut o treabă cit se poate de vizibilă : „Meci desfăşurat pe o căldură neobişnuită ridicînd probleme de echilibrare electrolitică datorate transpiraţiei excesive. In afară de această problemă, schimbările bruşte de foc şi climat ambiental au declanşat citeva cazuri de viroză respiratorie care, în preziua meciului, au produs unele incertitudini. Prin terapie adecvată şi aplicată la timp s-a reuşit ca la momentul jocului toată lumea să fie aptă“. Dumitru Dragomir, preşedintele A.S. Victoria, pentru a privi spre viitor cîntăreşte cu luciditate : „Competiţia la nivelul acesta nu îţi permite să rişti. Aceste jocuri cu echipa malteză pot fi folositoare însă pentru viitor, permiţînd o acomodare. Nu se mai pune problema calificării ci doar aceea a omogenizării şi fixării jucătorilor pe posturi. Meciul retur înseamnă acum doar o etapă intermediară, o etapă pregătitoare pentru turul II. Vom căuta să nu existe fisuri în comportarea jucătorilor dar, cum există şi neprevăzut, pregătirea se va face cu toată atenţia. Lotul numeric mic (doar 18 jucători) implică de asemenea măsuri suplimentare. Returul cu echipa malteză va fi tratat totuşi cu toată seriozitatea, aşa cum merită orice meci din această competiţie şi cum ne povăţuiesc experienţele trecute“. Buturuga mică, există şi un fotbal (Urmare din pag. 24) După pauză italienii, cu orgoliul zgîndărit de faptul că nişte jucători încă necunoscuţi în Europa le pun probleme atacă prin combinaţii rapide dar fundaşii noştri se apără sub deviza „pe aici nu se trece“. De Agostini pune o talpă mare cît pentru cizma peninsulei. In acest moment Cornel Dinu face o schimbare de mare inspiraţie. 11 introduce în teren pe Drăgoi, titirezul care va croşeta mereu apărarea Juventusului cu driblingurile şi viteza lui. Se schimbă culoarea jocului gălăţenilor. In min. 59 Profir îi telefonează „printre“ o minge lui Drăgoi, acesta zvicneşte în careu şi este faultat în extremis de Agostini. Penalty ! Momente de preinfarct în tribune ! Execută ireproşabil Profir şi visul întregului Galaţi este de acum o realitate. Marele Juventus este condus. Evident enervaţi de ceea ce părea o utopie, italienii atacă furibunzi. Cine este acest Drăgoi care îl driblează pe Agostini 7 Cine este acest Agiu, culmea, cu prenumele lui italienesc Mario, care îl anhilează pe vulpoiul de Altobelli 7 Un ziarist italian da cu pumnul în masă strigînd Forza ! Dar cum forza, cînd nu se poate din cauza acestor băieţi de pe malul Dunării cu şapte inimi în piept ? Italienii umblă şi la provizia de faulturi măturind tuşa cu extremele noastre. Tribunele erup ca un vulcan de încurajări. Au strîns in ele toate focurile furnalelor gălăţene. Juventiştii introduc mingea în poarta noastră ca la un melc de rugby cu portarul nostru cu tot. Firesc, arbitrul anulează golul. Dar rezistăm, ba chiar la fluierul final Octavian Popescu este faultat în atac. Un vis frumos s-a realizat. Luptând ca nişte eroi băieţii noştri au învins pe Juventus obţinînd un rezultat de mare prestigiu pentru oraşul lor, pentru fotbalul românesc. Telexurile se vor grăbi să ducă vestea acestei mari surprize. Temperatura sufletelor celor din tribune a atins nivele greu de măsurat. Cornel Dinu : „Băieţii au făcut o partidă bună, peste aşteptări. Ne vom pregăti ca la Torino să facem un joc plăcut pentru spectatorii italieni şi apoi vom vedea...“. Jucătorii şi antrenorii italieni, cu firma şifonată, nici n-au mai venit la conferinţa de presă. Flacăra - anul XXXVII- Nr. 36 (1733) - 9 septembrie 1988