Gazeta literară, ianuarie-iunie 1955 (Anul 2, nr. 2-26)
1955-01-13 / nr. 2
s PERPESSICIUS astfel Premiul de Stat acordat lui Perpessicius pentru marea lui lucrare, ediţia critică a operelor lui M. Eminescu, consacră nu numai zelul unui neobosit cercetător, dar vine să d°a o satisfacfie tuturor acelora care, urmărindu-i activitatea de mulţi ani de zile, au recunoscut în el una din figurile cele mai pure ale generaţiei de scriitori dezvoltaţi în epoca dintre cele două războaie. Sînt aproape patru decenii de cînd, inscriindu-mă printre ucenicii facultăţii umanistice, găseam reputafia formată a studentului, originar din Brăila, Dumitru Panaitescu, discipolul lui Ovid Densușianu, D. Evolceanu, I. Bianu. In vechea sală de lectură a bibliotecii Academiei, printre maeştrii bibliografiei române, alături de Sădi Ionescu, zărisem uneori pe tînărul cu părul abundent, ridicindu-şi la răstimpuri ochii din groasele tomuri care il refineau, pentru a privi copacii infloriți în curtea învecinată. De la o vreme, Dumitru Panaitescu n-a mai luat loc in scaunul care-l primea ca pe unul din cititorii cei mai punctuali. A venit primăvara bătăilor de flori, aruncate parcă peste mormintele care aşteptau să se deschidă, a venit apoi războiul. Cind Dumitru Panaitescu şi-a reluat locul la una din lungile mese, in al căror lucru lămpile cu gaz aerian coborau cite o floare de lumină in fiecare seară, am observat o schimbare in înfăţişarea colegului nostru mai virstnic. Mina lui dreaptă atirna în banduliera neagră, lipsită de funcţiunile ei, dar strigă continua să scrie cu hărnicie, cu acele caractere împodobite, sprintene şi curioase ieroglife, pe care oricine le poate recunoaşte dintr-o mie. Invalid de război, luptînd pentru drepturile atit de nesocotite ale tovarăşilor de sacrificiu, Dumitru Panaitescu a devenit atunci scriitorul Perpessicius. Acest pseudonim avea ceva ciudat în sonoritatea şi înţelesul lui şi, cîtva timp, cititorii l-au silabisit cu greutate. Era, dacă nu mă înşel, un derivat şi un compus al verbului patior “ sufăr, pe care latinistul Panaitescu îl alesese pentru a desemna conştiința lui îndurerată, aşa cum se formase in vremea unei tinereţi foarte grele şi a războiului, în care ostaşului îi fuseseră rezervate toate încercările vremii. Perpessicius aducea, de pe front şi din spital, un caiet de versuri. Revistele i s-au deschis şi lumea literară a înregistrat atunci un sunet nou in simfonia poetică a momentului. Se ivise manifestarea lirică a unui spirit sensibil şi învăţat, plin de o grafie firească, discret în durerile lui, înzestrat cu o ironie care putea deveni muşcătoare. Volumul „Scut şi targă“, apărut în 1926, dezvolta teme inspirate de experienţa războiului şi de amărăciunile care au urmat pentru luptătorii lui, în vremea dezmăţului politicianist, a arivismului, a averilor agonisite într-o săptămînă. A urmat colecţia „Itinerar sentimental“. Aceste volume au rămas multă vreme pe masa cititorilor de poezie, care le deschideau mereu, pentru a afla una din inspiraţiile cele mai delicate şi mai spirituale ale epocii. Intre timp a apărut şi „Repertoriu cuUC" culegere de note publicate mai iniiiaţitr-o revistă de bibliografie şi care completau imaginea poetului cu aceea a iubitorului de cărţi şi a criticului. Aici, ca şi in seria „Menţiunilor critice“ sau in „Jurnal de lector“ şi „Dictando divers" se întregea figura originală a criticului literar. Nu este carte rominească de literatură, apărută in deceniile dintre cele două războaie care să nu-şi fi găsit caracterizarea ei atentă şi cumpătată în notele şi foiletoanele lui Perpessicius. Ştim cit de greu ii este unul critic să urmărească întreaga producţie literară a vremii şi să-şi facă o idee despre felul şi valoarea fiecărei înfloriri a bogatei recolte. Perpessicius cunoştea tot ce apărea, urmărea toate filiaţiile, era edificat cu privire la toate modificările suferite de o operă la trecerea ei dintr-o revistă intr-un volum. Opera critică a lui Perpessicius este mai inui u un imens repertoriu bibliografic şi interpretativ, de care nu se va putea lipsi nimeni dintre acei ce-şi vor lua sarcina de a studia literatura ultimilor treizeci de ani. Folosul acestor lucrări se însoţeşte cu agrementul. Criticul scrie cu mijloacele unui poet, nu dispreţuieşte ornamentul stilistic, cedează asociaţiilor lui, culese dintr-o informaţie foarte bogată in domeniul literaturilor antice şi moderne. Fraza lui are, din această pricină, o sinuozitate complexă şi un articol de-al lui se desfăşoară în volute. Unii i-au reproşat lui Perpessicius ceea ce alcătuieşte fondul personalităţii lui morale: bunătatea şi generozitatea. Criticul este uneori prea indulgent şi, ca urmare, contrastele aprecierilor lui sunt oarecum reduse. Dar câţi tineri n-au extras puteri întăritoare din verdictele binevoitoare ale lui Perpessicius ? Şi de cite ori cuvîntul lui de publicist şi de cetăţean nu s-a pronunţat in favoarea celor slabi şi prigoniţi ? Democrat convins, prin vocaţiune adincă, Perpessicius a arătat adeseori curaj în apărarea omenirii oprimate. Viitorii lui biografi vor trebui să ţină seama de această latură a personalităţii şi a manifestării lui publice. Multă vreme profesor in invăţămintul secundar, la Tîrgu-Mureş, la Arad, la Brăila, Perpessicius ducea dorul locului său de cititor în biblioteca Academiei. Prietenii lui primeau scrisori melancolice, compuse ca nişte poeme. A revenit, după o lungă absenţă, in Bucureşti şi profesorul a putut să trăiască mai in acord cu chemarea lui. Puţini sunt cercetătorii care să cunoască mai bine ca el veacul al XIX-lea romînesc, cărţile, publicaţiile periodice şi manuscrisele lui. Şi acest erudit, pe care Universitatea l-ar fi putut folosi cu rezultate atit de bogate pentru tineretul studios, a poposit într-o zi in faţa operei principale a vieţii lui. Manuscrisele lui Eminescu cu cele cincisprezece mii de pagini ale lor, pline de uimitoare surprize în fiecare moment, atrăseseră pe mai mulţi cercetători, fără ca vreunul din aceştia să fi extras tot ceea ce ele puteau să dea. încă de-acum douăzeci de ani, Perpessicius s-a angajat în studiul lor şi, în 1939, începea să publice monumentala ediţie critică a operelor lui Mihail Eminescu. Meritele acestei opere sunt dintre cele mai mari. Corectări de vechi lecţiuni greşite, critica ediţiilor anterioare, un imens material de note şi variante, minuţia şi exactitatea tuturor observaţiilor, fac din lucrarea lui Perpessicius una din cele mai de seamă realizări ale filologiei româneşti. Nimeni nu va mai putea studia pe Eminescu, istoria şi conexiunile fiecăreia din operele lui, geneza şi ecourile lor in istoriografia şi critica literară, fără să pornească de la ediţia critică a lui Perpessicius. De curind au apărut Postumele, şi cercetătorii ca şi publicul cel mai întins aşteaptă volumul de note al Postumelor, apoi scrierile în proză şi cele politice cu tot aparatul lor critic. Cind opera întreagă va sta în faţa noastră, Eminescu va apărea într-o lumină şi o plinătate a figurii lui, pe care puţini o bănuiesc astăzi. Răsfoiesc Antologia poeţilor de azi, apărută în 1925, şi aflu, din indicaţiile unei notiţe, că printre operele manuscrise ale lui Perpessicius se găsesc două romane care n-au văzut niciodată lumina tiparului: „Faima sau focul de paie“ şi „Amor academic“. Bănuiesc că scriitorul nu le-a dus la capăt şi că ele au rămas in regiunea în care, după vechile credinţe, odihnesc sufletele neintrupate... Dar eite alte opere de-ale lui Perpessicius nu vor fi rămas nedesăvîrşite sau in stare de simplu proiect, pentru că autorul lor posibil s-a consacrat unei mari lucrări de erudiţie şi hărnicie, în serviciul celui mai mare dintre scriitorii români, în serviciul lui Eminescu ? Putem încerca uneori regretul că postul, istoricul literar, prozatorul au consimţit la sacrificiu. Dar nu ne putemîmpiedica de a spune că Perpessicius s-a realizat astfel prin partea cea mai bună a naturii lui morale, prin modestia, generalitatea și devotamentul lui. Premiul de stat care încunună astăzi principala operă a criticului vine să confirme merite netăgăduite. Tinerii vor medita la exemplul lui Perpessicius. Unii din ei îl vor urma. Tudor Vianu CÂRTI NOI In EDITURA TINERETULUI au apărut: — „Făurari de frumuseţe” — de Cicerone Theodorescu, volum de versuri pentru copii. Intîlnim, printre altele, „Intîmplarea din grădină’’, „Gogu Pintenegu", „Domnişoara Brinză mare”, „Plutaşul”, „Sondorul Popa", ciclul „Copiii cartierului nostru, etc. „Făurari de frumuseţe’’ se bucură de o bogată şi atractivă ilustraţie. — „Baba iarnă intră-n sat — versuri de Otilia Gazimirr, cu ilustraţii de Ana Bilţan. — „Cîntăreţul-vrăjitor”, de Robert Browning, în romîneşte de Maria Banuş. — „Micii marinari”, de Majtényi Erik, in romîneşte de Ana Tudoraş. — „Hoţu şi Pachita” de Demostene Botez, ilustraţii Dem. — „Căpitan la 15 ani”, de Jules Verne, in romîneşte de A. Ghiţulescu şi S. Schiieru. Romanul este însoţit de o prefaţă despre viaţa şi opera lui Jules Verne. „Tînărul englez”, de Wilhelm Hauff, în romîneşte de Lil. Soare, ilustraţii de Val. Munteanu. „Soarta de orfan”, de Boleslaw Prus, prefaţă şi traducere de Olga Zaicik, ilustraţii de Rusu Ciobanu (în „Biblioteca şcolarului”). „Poezii alese", de Dimitrie Bolintineanu, cu un cuvînt înainte de Al. I. Ştefănescu. Ilustraţii de Gh. Labin (In „Biblioteca şcolarului”). UNUL CARE APLICĂ ZICALELE!.. Desen NELL COBER Romadu Theodoru nu este încă un nume cunoscut. A apărut pentru prima oară în anul care s-a încheiat, pe coperta unui voluminos roman is toric, din care cunoaştem deocamdată primulUn nou roman istoric Deşi pentru aprecierea completă a romanului „Brazdă şi Paloş“ e firesc să aşteptăm editarea lui integrală, ni se pare de pe acum necesară, cronica, atit pentru a semnala cititorului începutul plin de făgăduinţi al unui roman şi al unui scriitor, cît şi pentru a pune în discuţie unele probleme actuale ale epicii noastre istorice. Radu Theodoru şi-a ales din istoria patriei o perioadă scurtă in ani, dar incărcată de semnificaţii: perioada diwiniei lui Mihai Viteazul. El ne-a dat o încercare îndrăzneaţă şi bogată in rezultate, de a face istoria artistică a vieţii poporului nostru la sfîrşitul zbuciumatului veac al XVI-lea. Scriitorul tînăr, la primul său roman, impresionează prin marea sa capacitate de a cuprinde perioada istorică pe care şi-a ales-o, pe baza unei vaste documentări şi cu multă forţă a fanteziei creatoare. Dar realizarea romanului istoric depinde de măsura în care scriitorul a izbutit să-şi însuşească o cunoaştere temeinică a istoriei pe baze marxist-fenimiste, aşa precum slăbiciunile romanului se datoresc înainte de toate lipsurilor înţelegerii sale istorice. Documentarea oricît de imensă devine inertă şi inexpresivă fără claritatea interpretării, iar imaginaţia artistică clădeşte tablouri diforme, de îndată ce nu poate încadra fiecare element în ansamblul unei viziuni istorice juste, pînă in amănunte. Interpretarea justă în genere şi în detaliu a epocii istorice zugrăvite determină totul într-un roman istoric, de la valabilitatea istorică şi artistică a temei şi a eroilor, pînă la găsirea celei mai juste formule pentru compoziţia epică şi pentru echilibrarea artistică a diferitelor episoade. Se poate spune de la bun început că romanul lui Radu Theodoru, aşa cum apare în primul său volum, realizează o imagine puternic realistă a anilor pe care-i înfăţişează. Scriitorul a găsit, fără îndoială, un sprijin nepreţuit în faptul că are un mare predecesor în înfăţişarea „istoriei romînilor sub Mihai Vodă Viteazul“. Numeroase pagini ale romanului sunt transmutări artistice ale minunatelor caracterizări făcute de Bălcescu stării sociale a vremii. Nu este oare limpede că tendinţa mariiboierimi, înfăţişată atit de viu în roman, întruchipată in figuri atît de diferite unele de altele, ca acelea ale boierului Dan sau vornicului Chisar de o parte şi Stroie Buzescu sau Radu Florescu de altă parte, ilustrează în totalitatea ei cuvintele lui Bălcescu: înghiţi proprietăţile cele mici, concentrindu-le in proprietăţi mari, a răpi deodată cu proprietatea şi libertatea individuală a ţăranilor, prefăcindu-i In servi (şerbi, n.n.), a dobîndi dreptul de a se scuti de cele mai multe dajdii, aceasta fu ţinta ei“. Dar numai studierea epocii prin prizma materialismului istoric i-a dat posibilitateaautorului să închege toate faptele istorice într-un tablou unic al vremii, într-o imagine a vieţii satului şi tîrgu'ui de la sfîrşitul secolului al XVI-lea, cu semnificaţia concretă, palpabilă, a ceea ce însemna traiul şi lupta poporului în condiţiile jugului turcesc, ale complicatului sistem de jecmănire a ţăranilor pentru îmbogăţirea tuturor treptelor ierarhiei sociale — de la zapcii pînă la domnitor, — ale corupţiei şi lăcomiei dlin sinul marii boierimi şi al înaltului cler. Cartea lui Theodoru arată că scriitorul şi-a însuşit în bună măsură o învăţătură de bază a realismului socialist şi anume că personajele romanului, fie ele personalităţi autentic istorice sau întruchipări ale fanteziei artistice, trebuie să ilustreze prin individualitatea lor proprie raporturile esenţiale dintre forţele sociale care se întîlnesc în lupta decisă a epocii descrise. In acest sens putem spune că scriitorul şi-a valorificat în largă măsură calităţile care ne-au impresionat de la primele capitole: seriozitatea documentării istorice şi capacitatea de a creia, pe calea ficţiunii artist) Radu Theodoru — Editura Tineretului, ,Brazdă şi Palas", ved. I. Stipe, cadrul de personaje ilustrative pentru epocă. Principala figură istorică, cea a lui Mihai Viteazul, se anunţă în primul volum a fi sezisată de autor cu claritate şi adîncime. Romanul avea în faţă primejdia de a se lăsa antrenat de legende şi de cronici părtinitoare şi imtîmpina dificultăţi inlămurirea contradicţiilor adinei alle acestei mari personalităţi naţionale. Scriitorul a izbutit să facă din Mihai un OM, un om al vremii sale, oglindind în caracterul propriu, cu o mare complexitate, trăsături ale clasei sale. Scriitorul a rezolvat cu dibăcie problema aducerii în povestire a lui Mihai, care — prin rolul său istoric — trebuia să ocupe locul central al romanului. Romanul nu începe cu el şi credem — după logica pe care trebuie s-o aibă compoziţia epică, — nu se sfîrşeşte cu el. Mihai este adus de scriitor după o amplă prezentare — chiar prea amplă, după cum vom vedea, ocupînd jumătate din volum, a diferitelor stări sociale, de la şerbi şi moşnenii, pînă la tîrgoveţi şi boieri. Domnitorul este pus astfel faţă în faţă cu epoca sa, a cărei creaţie este şi căreia trebuie să-i corespundă ca om de stat şi conducător al unei lripte măreţe. In vedem prima oară pe domnitor în momentani cînd alaiul domnesc se îndreaptă spre ţară, pentru a ocupa tronul. Figura viteazului apare de la început acoperită de cuitele frămîntărilor adinei : cel ce avea să lupte pentru neatîrnarea ţării şi pentru realizarea unui stat centralizat, vine înconjurat de slujbaşi turci, primeşte coroana în schimbul pungilor de aur date la Constantinopole şi e intîmpinat de sfetnici care urmăresc propriile lor interese, fie că sînt mari boieri divaniţi, zarafi care i-au împrumutat bani sau bogaţi boieri olteni, care l-au sprijinit în cîştigarea tronului. E un mare merit al scriitorului de a fi ştiut să precizeze, prin scurte dialoguri, situaţia complexă a domnitorului. Cîteva rinduri care înfăţişează o discuţie a domnitorului cu prietenul şi ruda sa apropiată, comisul Radu Florescu, sînt grăitoare pentru arta cu care tînărul scriitor a surprins dificila personalitate a lui Mihai (v. pag. 397): la intrarea în ţară, poporul înti impină pe domn cu jalbe, arătî r,du-i starea jalnică în care a fost adus de cotropitorii străini ca şi de boierii păminteni. Domnitorul simte nevoia să fie lăsat „cu gindurile lui“. De aceea tresare cînd Radu Florescu numeşte pe jălbari „minţi proaste şi tigve căpăţinoase“ şi cînd acesta preconizează ca moşnenii să se vîndă de bună voie către boieri. „Comisul vorbea bine din partea lui“ ■— arată scriitorul judecata eroului său principal. Din partea lui, dar nu din partea lui Mihai: „Dar nu boierilor trebuie să se închine, ci domniei...“ Aşa cer interesele lui de domnitor şi gîndul domnitorului dezvăluie conflictul dintre scaunul domnesc şi boierime, vrăjmaşe în tendinţa de a cîştiga pe moşneni pentru a-şi întări fiecare puterea economică şi politică. Dar gîndul domnitorului e tăinuit adine şi se ciocneşte curind cu altă cugetare a lui, cînd comisul asuile mai departe cu dispreţ vorbe de ocară pentru boiernaşi şi prostime: „S-ar putea — spune Mihai — ca boiernaşii să fie credincioşi Scaunului. Cit despre prostime are şi ea un suflet al ei..". Gîndurile domnitorului sînt apăsătoare, căci cugetul lui trebuie să împace dragostea sinceră pentru popor, omenia lui, cu Interesele domniei feudale, ale lui însuşi ca cititor numit de Poartă dar şi ca exponent al luptei pentru independenţă şi pentru centralizarea puterii, cu interesele boierilor care-l înconjoară şi pe care se bizuia, cu interesele micilor boiernaşi din rîndul cărora şi-a recrutat căpitani viteji şi de încredere, şi cu nevoile moşnenilor care-l pot sprijini în conducerea neatîrnată a ţării. E un examen greu pentru un Scriitor această înfăţişare a gîndurilor contradictorii ale unei mari personalităţi, fără a cădea în nesfîrşite consideraţiisociologice sau în psihologism. Radu Theodoru a trecut cu succes acest examen. A trecut cu oarecare succes şi alt examen în crearea personalităţii lui Mihai: acela de a înfăţişa viaţa sufletească a eroului în cutele ei adinei, de a ri-l arăta in viaţa lui intimă pe domnitorul cunoscut din istorie numai în războaie sau cu cuca domnească pe cap. Theodoru a evitat îndemînatec dulcegăria şi schematismul şi ne-a făcut să înţelegem viaţa sentimentală a acestui mare feudal, care ştie să se apropie cu duioşie bărbătească de amanta lui credincioasă, dar în acelaşi timp este, in ciuda contradicţiei logice, dar nu împotriva spiritului vremii, un soţ care uneori ştie să găsească în soţia sa legitimă o tovarăşă de frămîntări pe care o stimează şi de care este legat adtînc. Totuşi, scenele — două la număr în volum, una pentru întîlnirea cu Tudora, amanta, alta întilnirea cu Doamna — nu sînt organic încadrate în acţiune, arătind cititorului un chip evident că scriitorul a „introdus“ cu sita scenele respective, pentru a-şi face datoria şi faţă de viaţa sentimentală a eroului său. Radu Theodoru a înţeles bine sarcina sa de a da întregii acţiuni un grandios fundal istoric şi, cum am arătat, de a introduce eroul principal tocmai pe acest fundal, — şi nu ca erou excepţionali, creator el însuşi al istoriei. Romanul său dovedeşte năzuinţele şi serioasele lui posibilităţi de a realiza acest fundal la proporţii epopeice, construind o varietate uluitoare de la. Nouri de epocă, de la satele de bordeie ale iobagilor şi cele maii înstărite ale moşnenilor, pînă la diversele aspecte ale tîrgului, cu zarafi şi meşteşugari, cu calici şi hangii, cu oşteni şi diplomaţi, — şi pînă la palatele contrastante, prin luxul lor excepţional, cu tot ce se află în Ţara Rominească a secolului XVI. Theodoru arată mult meşteşug in îmbinarea documentului autentic cu imaginea creată de fantezia orientată just spre imaginarea acelor elemente menite să concretizeze, să materializeze cunoştinţa despre epocă. Cartea I-a, închinată satului,cu două mari capitole: rumînii şi moşnenii) este o frescă bogată a vieţii ţăranilor de pe timpul lui Mihai Viteazul, în genul paginilor de antologie pe care le-a creat Camil Petrescu în partea îmtîia a romanului său „Un om între oameni" despre ţăranii de la începutul secolului al XIX-lea. Insă aici iese la iveală una din acele lipsuri ideologice care antrenează pe scriitor în construirea eronată a unor episoade. Opunînd boierimii hrăpăreţe forţa curată a ţărănimii, Theodoru ajunge să deformeze adevărul istoric şi îngenunchiază fantezia sa creatoare, mutilind-o înscene neveridice, idilice. Pentru Theodora obştea ţărănească devine un scop în sine, ea reprezentind parcă un ideal al scriitorului, căruia ii face elogiul, aureolîmdu-l. El nu sezisează faptul istoric obiectiv că obştea începe să devină în acea vreme o formă economică depăşită şi că lupta eroică a moşnenilor nu poate duce decît la victorii trecătoare, iluzorii, aşa cum se va întîmpla şi cu răscoalele ţărăneşti de diferite proporţii din secolele următoare. Obştea ţărănească nu putea face faţă forţelor mult superioare ale statului feudal care — în mod inevitabil — o va destrăma. De aceea autorul trebuia să pună în izbînda Cremenarilor dramatismul luptelor vitejești ale poporului care, mai devreme sau mai tîrziu este din nou scăldat în singe de către dușmanii săi de moarte, marii latifundiari, atîta vreme cit nu e răsturnată însăşi orînduirea socială în care stăpînesc exploatatorii. Dimpotrivă, Theodoru creiază iluzia că, prin vitejia unor moşneni conduşi de un cneaz viteaz se poate menţine o insulă patriarhală în care domnesc străbune legi de egalitate şi ajutor reciproc, şi unde oamenii se bucură de belşug şi linişte, cu condiţia să nu uite vechiul meşteşug de luptător cu sabia pentru a-i alunga pe eventualii cotropitori. Dar un neajuns mai mare decît acesta ni se pare că găsim în alcătuirea integrală a cărţii, în construcţia ei epică. Fundalul istoric amplu cere muită chibzuinţă şi măiestrie pentru conducerea artistică a acţiunii după un fir unic, pentru echilibrarea între ele a episoadelor, pentru cititorirea judicioasă a locului pe care trebuie să-l ocupe în roman fiecare personaj. Cheia pentru asemenea construcţie meşteşugită o dă necontenit viziunea ideologică temeinică, care selectează din vălmăşagul datelor istorice, al tablourilor interesante în sine şi alunititudinii de figuri ale epocii, pe cele mai reprezentative, pe cele mai hotărîtoare pentru desfăşurarea acţiunii. Theodora s-a lăsat antrenat de valoarea izolată a fiecărui tablou istoric luat în parte, selectînd slab şi creînd, în ciuda marilor calităţi, un roman cam grec, în lectura căruia te încurci în largi episoade lăturalnice şi te poticneşti die personaje secundare, tratate în maniera în care sunt tratate normal personajele principale. Theodora n-a reuşit încă să sugereze prin citeva linii un tablou secundar dar semnificativ, nici să schiţeze un gest al unui personaj oarecare pentru a-l face chiar de neuitat, în ciuda apariţiei lui trecătoare. Dimpotrivă, uneori avem impresia că scriitorul a uitat de epică şi a început să prezinte o înşiruire de interesante „scene“ istorice, sau că ar fi scris mai întîi diferite scene proprii vremii, neintegrate in acţiune, pentru ca abia în urmă să te însăileze pe toate unde se poate. De exemplu, de la primele pagini începe povestea de dragoste dintre Gheorghe Drăgoi şi Năstăsia, continuată cu Întreruperi pînă la sfîrşitul volumului, deşi Fără aceasta nu s-ar fi schimbat nimic în desfăşurarea acţiunii. Un conflict temporar în legătură cu un moşneam cumpărat de duşmani (Rubiu) începe la pag. 131 şi se încheie la pagina 264, încărcînd de asemenea acţiunea fără necesitate, semnificaţia acestui conflict puţind fi rezolvată fugitiv printr-un scurt episod. Dar scriitorul pare să fi fost atras de interesul epic al fiecăruia dintre aceste conflicte lăturalnice, care ar putea să facă singure subiectul unor povestiri. (Trebuie să precizăm că multe din aceste episoade, în special chiar acesta cu Rubiu, stat bine realizate şi ar fi călduros primite, dacă n-ar obosi pe cititor, care vrea — pe drept cuvînt — să urmărească într-un roman o acţiune bine condusă de la un capăt la altul). E interesant de remarcat că primul volum nu cuprinde decît un an din domnia lui Mihai, înainte să fi început măcar primul război, prima manifestare de răscoală Împotriva turcilor. Cum va continua romanul, tremite alte sute de pagini, să prezinte situaţiile atît de complexe care abia urmează ? Şi mai gravă este lipsa de proporţii a romanului în privinţa construirii personajelor. Romanul numără numai în primul voluta peste o sută de personaje, întîlnimi nume mereu cu alte nume, care nu sunt pomenite doar în treacăt, ci de cele mai multe ori reţin pagini întregi, scriitorul oprindu-se pe îndelete la portretul fizic şi moral, ca şi la biografia a zeci de personaje. Dacă unele din ele — cum sînt cei trei căpitani ai lui Mihai Viteazul — Gheţea, Mîrzea şi Racea, fiecare cu arborele lui genealogic, cu rosturile şi frămîntările proprii — stat intr-adevăr memorabile, cele mai multe încarcă de prisos amintirea cititorului, care nu poate face un fişier atit de amplu şi se rătăceşte. Cu răbdare şi pasiune pentru literatura istorică, e drept însă că citeşti pînă la capăt volumul şi-l Închei cu sentimentul că ai făcut bine citindu-l. Dar scriitorul trebuie să-şi revizuiască construcţia epică, măsurînd cu zgîrcenie spaţiul fiecărui episod şi fiecărui personaj, pe cîntarul aspru dar sigur al aprecierii juste ideologice pentru rolul jucat din fiecare fapt şi de fiecare individ în procesul istoric. Lectura completă a romanului ne va sta posibilitatea unei păreri mai precise asupra acestui nou romancier care este Radu Theodoru şi care , în ciuda lipsurilor arătate mai sus, a unor stîngăcii în limbă şi în stil şi a unor reminiscenţe evidente din lecturi anterioare, care vor putea fi mai bine analizate după apariţia celuilalt volum — este in orice caz un scriitor adevărat. Savin Bratu GAZETA LITERARĂ. loan Grigorescu: „Scrisoare din Moscova“ Sub titlul ,,Scrisoare din Moscova", loan Grigorescu înmănunchează reportaje al căror rost îl afli mărturisit cu simplitate pe cea dintîi pagină a culegerii: „Aceste însemnări ale unui student român în U.R.S.S. sunt menite să vorbească cititorilor din ţara noastră despre cele văzute în Uniunea Sovietică, despre cele învăţate acolo şi despre oamenii pe care i-a am cunoscut”. Volumul, realizat din fragmente care se împlinesc între ele, alcătueşte un tot unitar, împărtăşind experienţa de viaţă, emoţiile şi sentimentele tînărului scriitor fericit de a fi avut prilejul să studieze la Moscova. Parcurgînd reportajele întrunite in acest volum, îţi dai seama cu uşurinţă că autorul lor nu rămîne la suprafaţa imediată a fenomenelor, a faptelor,— interesul său orientîndu-se către pătrunderea subtilă a oamenilor despre care vorbeşte, a oamenilor sovietici, a ceea ce au ei mai semnificativ şi mai remarcabil, subliniind cu mijloace variate resorturile intime, impulsurile generoase care-i animă în viaţa de toate zilele. Ioan Grigorescu surprinde trăsăturile morale specifice cetăţeanului sovietic. Eroii vii ai reportajelor sale, Grigorii Moskovskin, Olga Kostenko şi Pulheria Ivanova ne apar cu fizionomia şi preocupările lor, primitori şi prietenoşi, adevăraţi cetăţeni ai ospitalierei ţări sovietice. Imaginea figurii acestora, autorul ştie s-o întregească cu zugrăvirea emoţiei primului contact cu pămîntul sovietic, a discuţiilor amicale, a umorului cald, a festivalului improvizat, toate contribuind la redarea atmosferei prieteneşti de care s-a simţit înconjurat în timpul călătoriei spre Moscova. Mărturii evidente ale priceperii tînărului scriitor de a ne dezvălui individualităţi conturate, sunt desiguri figurile unor studenţi ca: Rizard, Kin Şi Frantişeck. un eroi ca aceştia palpită elanul tineresc al cunoaşterii, dorinţa fierbinte de a cuprinde şi asimila cu mai mult in timpul anilor de studiu de la Moscova, pentru ca întorşi apoi în ţările lor, înzestraţi cu nepreţuitul tezaur de învăţătură, să-şi poată cheltui energia creatoare în slujba patriilor lor dragi. Aceluiaşi grup de portrete, reliefate cu minuţie, i se alătură Victor Pogodin — tipul tînărului sovietic în care identifici „ceva din dârzenia lui Pavel Korceaghin şi din forţa plină de romantism a eroilor lui Fadeev”. Găseşti în Victor Pogodin vibraţia lăuntrică, vigoarea şi intensitatea în acţiune, demnitatea şi dragostea neasemuită pentru patrie. Capacitatea de a fi reţinut în scrisul său gestul plin de înţeles, convorbirea sau episodul semnificativ ne încredinţează că Ioan Grigorescu poate încerca pe viitor cu succes şi alte genuri literare decit cel al reportajului. Din „Ucenici la şcoala lui Gorki" sau „O cunoştinţă veche", înţelegi însă că autorul ,Scrisorii din Moscova de la începutul drumului său, cînd graba şi puţina experienţă scriitoricească l-au împiedicat să asigure uneori înfăţişarea artistică dorta. De aceea, aspectele relatate în „Ucenic la şcoala lui Gorki* nu transmit decît într-o slabă măsură activitatea tumultuoasă a studenţilor Institutului de Literatură Universală „Maxim Gorki” din Moscova. Cartea lui Ioan Grigorescu despre momentele trăite în Uniunea Sovietică, ne aduce nu numai aspecte inedite şi pitoreşti ale vieţii oamenilor sovietici, ci afirmă un talent tînăr al căru debut îndeamnă să urmăreşti cu toată atenţia activitatea lui viitoare. Liviu Călin Cronica literară, apărută intr-unui din numerele trecute ale ,,Gazetei literare", la romanul „In oraşul depe Mureş" de Francisc Munteanu,a stirnit nedumeririle lui Al. Simion. Credem Insă că articolul Său „Alături de ţintă” nimereşte alături de cronică. Memoria reprezintă una din principalele facultăţi umane; de aceea vom recurge la ajutorul ei pentru a răspunde la o serie de obiecţii ridicate de Al. Simion. Al. Simion consideră cronica o analiză a slăbiciunilor romanului, nişte săgeţi ce trec cu totul pe lingă ţintă. Este necesară o mică corectură. Cronica nu constituie un atac la adresa romanului, ci încearcă să fie o analiză a construirii reuşite a unei galerii de eroi, o apreciere a calităţilor incontestabile ale talentatului romancier Francisc Munteanu, căruia, spuneam în cronica apărută, „eveniment destul de rar in literatura noastră, i-au izbutit personajele pozitive mai mult decit cele negative Eroul din roman care atrage asupra sa o critică mai ascuţită a cronicii noastre este Mircea Rotaru. Crezind că a prins pe Dumnezeu de picior, Al. Simion il transformă pe Mircea Rotaru intr-o minge de foot-ball cu care, alergind pe gazonul unei jumătăţi de articol, încearcă să marcheze goal. Acestei acţiuni de cultură fizică şi sport li corespunde următorul raţionament logic: — 1) In momentul de faţă e de mare actualitate lupta împotriva idealizării eroului pozitiv. — 2) I. Mihăileanu se pronunţă împotriva trăsăturilor negative ale lui Mircea Rotaru. — 3) Deci I. Mihăileanu este „cavalerul sanctificării eroilor pozitivi“. Logica asta de fier are un mic cusut: I. Mihăileanu nu se pronunţă împotriva existenţei trăsăturilor negative ale lui Mircea Rotaru. Se poate admite că Al. Simion a citit grăbit cronica Incriminată, că a trecut peste citeva rinduri, dar e greu de presupus că n-a observat pasaje întregi care contrazic acuzaţiile sale de idealizare a eroului pozitiv. Al. Simion îmi atribuie afirmaţii de acest fel, că resping momentele eventuale de dezechilibru în dezvoltarea unor personaje, că dezaprob ciudăţenia şi aerul straniu ale lui Mircea, că sunt duşmanul ultra-complicaţiilor sufleteşti. Adevărul străvechiului dicton latin cu privire la imposibilitatea de a şterge cuvîntul scris ne ajută să amintim lui Al. Simion unele citate din cronică referitoare la Mircea Rotaru, care surpă deadreptul soliditatea rafionamentului amintit: „Desigur că șovăiala, nehotărîrea in faţa momentelor fundamentale din realitate este o trăsătură incontestabilă a micului burghez. Aici nu se pot face reproşuri intenţiei autoruluida a făuri un caracter cu puternice contradicţii interioare”. In altă parte se afirma: „Nu pledăm pentru un erou care să fie ferit de influenţa, la un moment dat poate dominantă, a duşmanului. Viaţa arată că există cazuri din acestea care pot căpăta valoarea tipicităţii. Este oare nevoie să amintim de eroi neuitaţi ca Roşcin, Daşa din „Calvarul” care ajung să lupte cu abnegaţie alături de roşii, după ce au cunoscut chinul amar al împărtăşirii ideilor şi acţiunilor albilor? Insă, atit la Daşa, cit şi la Roşcin, existautrăsături nobile de caracter ca cinstea, profunzimea sufletească, forţa de sacrificare în slujba unui ideal, dragostea de patrie, care înving în cele din urmă rătăcirile grele, explicînd veridic un măreţ şi greu proces de transformare”. Nicăieri în cronică nu e combătută exstenţa trăsăturilor negative ale lui Mircea Rotaru. Cronica combate paliditatea artistică a trăsăturilor pozitive în contrast cu veridicitatea, cu forța de expresivitate a tarelor sufletești. In aprecierea operei de artă, a unui caracter, criticul trebuie să fină neapărat seamă de intenţiile creatorului, ale scriitorului. In Mircea Rotaru, Francisc Munteanu a încercat să întruchipeze procesul complicat al unui tînăr mic-burghez, salvat din sterilitatea unei concepţii refractare vieţii noi, un fel de Isaia Ardeleanu tînăr. Pornind de la aceste intenţii ale scriitorului, cronica reproşa faptul că procesul de transformare nu este realizat artisticeşte, datorită schematismului unor trăsături morale pozitive fundamentale, a acelor resorturi interioare care ar fi putut, în contrazicere cu scepticismul şi dezechilibrul său, să declanşeze un dramatic zbucium sufletesc, marele caz Mircea Rotaru, nu micul caz Mircea Rotaru. Cotitura lui Mircea Rotaru este făcută, fabricată pe dinafară, prin schimbarea automată a atitudinii celor din jur faţă de el; scriitorul a schiţat numai, scăpind posibilitatea de a adunei visul lui Mircea de a deveni inginer mecanic, conflictul familiar, ciocnirea cu elemente duşmănoase, etc. Atitudinea combativă a lui Mircea Rotaru din ultima parte, a romanului, nerezultată in urma unui proces de transformare e străină trăsăturilor sale caracterologice, chipului său de zeflemisitor mic-burghez. De aceea unele atitudini noi ale lui Mircea care apar subit nu se Împacă cu întreaga atmosferă, sumbră, cețoasă, pesimistă, care-i învăluie sufletul. De aceea, aminteam în cronică de fapt. Că Mircea Rotaru e o personalitate fără axă, adică un caracter neunitar, expresia unui soi de şablonism al micului burghez neînţeles, înzestrat in mod inutil cu o biografie complicată, încărcată, în zig-zag, căruia nu-i corespunde, insă un real şi profund conflict interior. Desigur că Mircea Rotaru putea rămîne şi un „neînţeles”, la periferia vieţii, care se rostogoleşte in cele din urmă; a judeca astfel lucrurile ar însemna insă să dai dovadă de nepăsare dogmatică faţă de intenţionalitatea creatorului, să ceri scriitorului să scrie un alt roman, să creieze un alt personaj, să-l blameze pe Mircea Rotaru în loc să-l înconjoare cu simpatie, ceea ce e absurd. Privind tocmai din punctul de vedere al concepţiei scriitorului asupra lui Mircea Rotaru, arătam că nedesvăluirea artistică a caracteristicilor luminoase duce la anularea esenţei pozitive a acestui personaj. Dind dovadă de o ascuţită vigilenţă, Al. Simion descoperă că „ne aflăm în faţa unui întreg sistem teoretic deloc fără pete”. Mulţumindu-i, in treacăt, pentru încercarea măgulitoare ce o face de a mă aşeza în rîndurile creatorilor de sisteme teoretice, îmi permit să-mi autocitez propriul „sistem”: „In construirea tuturor eroilor pozitivi e uşor să observi firul roşu al încercării de a-i desprinde din viaţă, fără soluţii preconcepute şablon. Nu poate exista unitate de măsură pentru oameni ca Ardereanu, Farcaş sau Brad. Fiecare reprezintă un alt tip social, fiecare are un anumit nivel de conştiinţă, temperament, caracter”. O astfel a interpretare a modului dialectic în care Francisc Munteanu îşi construieşte caracterele era exemplificată prin evoluţia complicată contradictorie a inginerului Ardeieanu, prin împletirea dintre spontaneitatea cuceritoare şi lăudăroşenia lui Brad, prin cerinţa ca portretul lui Mircea să nu fie o simplă pată neagră, ci o luptă intre umbră şi lumină care să explice tăria sa de mai tirziu. In cronică s-a arătat câ se observă la Francisc Munteanu o vădită predilecție de a înzestra in mod gratuit cu pete pe unii eroi. Cum poate fi caracterizată altfel această tendință atunci cind Pavel, Mircea Rotarul Oniga, trec prin acelaş şablon gratuit al unor legături sexuale desgustătoare fără ca dezvoltarea psihică a personajelor să ceară astfel de episoade, fără ca ele să trezească o condamnare clară a scriitorului, deci şi a cititorilor? Există in viaţă întimplări din acestea a căror reflectare nu atrage macularea eroului. Aceasta depinde de corespondenţa dintre ele cu răsunetul pe care-l au în conştiinţa personajului, de poziţia implicită pe care, nedidactic, o ia scriitorul. Belinski spunea că „într-o operă de artă nu trebuie să exiiste nimic neterminat sau de prisos; orice trăsătură, orice imagine, trebuie să fie necesară şi la locul său“. Ce trăsături ale caracterului lui Oniga se reliefează atunci cind se amintește că — odată — în trecut, s-a lăsat prins in mrejele fostei sale proprietărese? Ce legătură organici există intre acest episod şi viata sa actuală? In articolul său, Al. Simion foloseşte vechiul şi condamnatul sistem al etichetării, al sentinţelor fără drept de apel. Cred că nimeni, nici Al. Simion, nu poate fi de acord citind astfel de epitete ca necavalerescul cavaler al sanctificării eroului pozitiv”, „apărător conştient sau inconştient al „eroului ideal” şi alte aprecieri asemănătoare care nu pot ţine locul unor argumente. Trebuie să recunoaştem că in mod fugar Al. Simion analizează totuşi şi cronica din „Gazeta Literară”, discutind în contradictoriu asupra aprecierii unor personaje. In acest sens lupta de opinii in jurul unor probleme de principiu nu poate fi decit binevenită. Combătând neînțelegerea caracterului ld Mircea Rotaru, tot Al. Simion constată pină la urmă că există momente de complicare gratuită a lui Rotaru, că există momente de alambicare a personajului, situații nelămurite, adică vagi, că se poate reproşa lui Francisc Munteanu promovarea lui Mircea Rotaru pe primul plan al acţiunii, adică, cu alte cuvinte, observaţiile cronicii noastre au un grăunte de adevăr. Din păcate însă, cele citeva rinduri care ţintesc cronica sunt o biată floricică cu care nu se face încă primăvară. Ar fi fost bine ca Al. Simion, situindu-se pe o poziţie principală în cadrul unei polemici, să păstreze un grăunte de exactitate în redarea unor afirmaţii. In acest răspuns pe care-l dau lui Al. Simion nu mi-am propus decit să restabilesc adevărul în legătură cu cele susţinute in cronica la romanul „In oraşul de pe Mureş”. O dezbatere a problemelor de creaţie pe care le ridică această operă valoroasă lupta de opinii care urmăreşte clarificarea unor probleme ale realismului socialist, cum e de pildă aceea a eroului pozitiv, sunt oricind binevenite. Ion Mihăileanu Discuții Alături de cronica