Gazeta literară, ianuarie-iunie 1963 (Anul 10, nr. 1-25)

1963-03-28 / nr. 13

Cînd termini lectura, plină de Incantaţii, a ^Poemelor co- Dane*4, cărora Eugen Jebeleanu le-a dăruit un veşmânt fes­tiv, iţi apare limpede faptul că imaginea fotografică menită să popularizeze la noi figura autorului (o fotografie a unui Guillen meditativ şi oarecum sever, cu braţele sprijinite pe maşina de scris) este extrem de străină esenţei lirice şi per­sonalităţii sale de poet profund popular. Guillen ar trebui prezentat in postura cîntăreţului de ghitară, pentru că este un aed în accenţia cea mai directă a cuvântului, adică un poet-cîntăreţ, în ale cărui creaţii muzica, dansul şi poezia alcătuiesc lui tot indisolubil. El însuşi evocă în splendide versuri instrumentul delicat, ale cărui coarde pornesc din chiar sufletul negrului trăind o dramă teribilă, dar şi bucuria înfringerii ei in contemporaneitate: „Arde ghitara tăcută, / luna se stinge, pustie, / arde şi nu vrea să fie / roabă pier­dută. ...Nu un genunchi, ci măreaţă, / rîsul şi plînsul să-şi cînte şi ne’ncetat să-şi împlânte / gheara în viaţâ“. Sau, mi-ar place un Guillen aplecat asupra tobelor afri­cane, dăruit ritmului suav şi infernal, menit să puie întreg universul în mişcare. Pentru că, în trupul şi în conştiinţa ca de poet, se unesc şi se amestecă două drumuri, două fe­luri de sînge, două moduri de a înţelege existenţa, de a sim­ţi vibraţia muzicii: draimul ghitarei iberice şi al bongo-ului cu­ban, venit din îndepărtata Africă, odată cu navele avînd pe­tecul plin de nefericirea sclavilor. In „Arşiţă“ răsună direct huruitul ritmat al tobelor africane, împrăştiind chema­rea îndurerată a unui întreg continent: „Arşiţă grea peste negri. / tobele ! / Arşiţă pe umeri lucioşi. / tobele ! / Ar­şiţă, limbi de văpaie, / peste spinările goale... / Tobele ! / Apele stelelor / lin umezesc cocotierii / treziţi. / Tobele ! /­­Naltă lumină a stelelor. / Tobele ! / Steaua polară ce clatină... / Tobele! / Hei, foc la bord! Foc la bord ! / Tobele !“. Şi dacă peste „ghitarele cu pântec de mulatră“ („Elegie cubană") degetele poetului alunecă sco­ţând vibraţii de voluptate, de durere pentru trecut, de bucu­rie a unei noi existenţe în Cuba eliberată, tobele, bongo-urile, ia parte integrantă din însăşi fiinţa sa de vlăstar al unei rase hăituite: „Ei bine, acum vă întreb: / nu vedeţi tobele­­acestea în ochii mei ? / Nu vedeţi tobele-acestea întinse, lo­vite, de două lacrimi seci ? / N-am oare, / un străbun noc­turn ! c-un mare semn negru / (mai negru de­cât pielea în­săşi) / semnul cel mare / făcut de-un giibaci ?“ Există în poezia lui Guillen, de valoare universală, recu­noscută nu numai de către prieteni, dar şi de adversari, o durere şi mândrie a negritudinii, un strigăt de revoltă, plin de nobleţă, împotriva discriminării şi asupririi rasiale, îm­potriva colonialismului şi imperialismului. Se petrece, în ansamblul literaturilor lumii, un fenomen extrem de interesant, începînd cu finele secolului al XIX- lea, dar mai ales in secolul nostru. Este vorba de apariţia unei întregi generaţii de scriitori afro-europeni, sau afro-­ americani, de limbă spaniolă, franceză şi engleză, procla­mi­nd, cu o artă de un rafinament care a uimit şi bucurat pe iubitorii de bună literatură, marile virtuţi ale popoarelor africane. Lucrul a fost posibil numai în condiţiile unei opo­ziţii hotărî­te împotriva discriminării rasiale, opoziţie reali­zaţi prin eforturile unite ale tuturor spiritelor avansate şi, in primul rând, ale comuniştilor din întreaga lume. Un isto­ric burghez, Georges Balandier (în „Littératures noires“, din „Histoire des littératures“, vol. I, „Encyclopédie de la Plé­iade“) recunoaşte că apariţia literaturii scrise a negrilor­­există şi o vastă literatură orală, în limbile popoarelor afri­cane), se datoreşte, printre altele, „dezvoltării unei luări de conştiinţă, favorizată de către răspândirea marxismului“. Forţa de evocare a poeziei lui Guillen nu poate fi despărţită de faptul că poetul este comunist, că a luptat împotriva regimului Battista, că a cunoscut exilul şi închisorile, că a luptat, în Spania, împotriva fascismului, că este astăzi un constructor al socialismului în Cuba şi un adversar implaca­bil al opresiunii coloniale. Toate acestea constituesc fondul de adincă umanitate al liricei lui Guillen, îi oferă substanţa mîndriei sale de cîntăreţ negru. Adevărul stă în faptul că Guillen nu este negru ci metis, ca mai toţi compatrioţii săi. Lupta sa in numele negrilor şi tuturor popoarelor oprimate rasial, în această lume, îi conferă, în plus, o notă de pro­fund umanism* Spre sfîrşîtul secolului al XVI-lea, Manuel Ignacia da Silva Alvarenga, socotit ca ce mai mare poet mulatru al Braziliei, era obligat să-şi manifeste dispreţul faţă de fraţii săi negri, pentru a exista ca poet alb, altfel posi­bilitatea de a crea fiindu-i suprimată. Guillen răzbună, in poezia sa toridă, pe toţi umiliţii nefericitului continent afri­can, aduşi în servitute colonialistă. Există, şi apare mereu, de-a lungul întregii sale lirici, pro­blema diferenţei dintre cele două culori fatidice: alb, negru. O mulatră îşi ascunde ascendenţa neagră, afirmînd virtuţile culorii albe.­ Poetul îi atrage atenţia cu ironie bine venită: „Ştiu c-ai spus cuiva, mulatră, / ştiu c-ai spus cuiva pe drum / că mi-i nasul meu cam cum / este nodul la cra­vată. / Şi-apoi să mai ştii că tu / albă nu prea eşti la piele, / şi ţi-i gura cam pe-atîta / şi-ai un păr creţ doar inele“. Pen­tru a termina cu o explozie de umor, amestecat cu sarcasm: „Şi acuma adevăru-l / spun pe şleau: / mi-i iubita neagră­­neagră / şi pe tine nu te vreau !“. Iar „angelicei femei... care-şi ascultă atentă europeanul singe“, i se reaminteşte spectrul străbunului negru: „Ah, doamna mea ! Aceste miste­rioase vine / priveşte-le, şi-n unul ce-n tine-i porţi, vîsteşte / privind cum crini şi totuşi plutesc pe ape line ; / căci o să vezi Pe ţărmul umbros cum, pururi vie, / suava umbră neagră-a strămoşu­lui goneşte : / cel ce-a-ncreţit bălaiul tău păr pentru vecie“. Patetică este che­marea străbunilor africani, în frumosul poem „Numele“. Disecînd sunetele his­panice ale numelui său, poetul face să apară şi să defileze cohortele de sclavi, purtîndu-şi tragica şi necunoscuta lor istorie . „Priviţi-mi scutul : pe el e un baobab, / un rinocer şi-o lancie. / Eu sînt, să ştiţi, nepotul, / strănepotul, / râs-strănepotul unui sclav. / (Ruşinea pe stăpîn să cadă ?) / Să fiu eu Yelofe ? / Nicolas Yelofe, poate ? / Sau Nicolas Bakongo ? / Poate Guillen Banguila ? / Sau Rum­ba ? / Poate că Guillen Rum­ba ? / Sau Kongué ? / Aş putea fi Guil­len Kongué? / Oh, cine ştie! / Ce taină intre ape !“. Şi, profund impresionantă, răsună chemarea negrului venit pe pâ­­mîntul pîrjolit al Spaniei, pentru a-i a­­păra libertatea împotriva fascismului : „Eu, / fiu al America!, / fiu al tău şi al Africii, / sclav al vătafilor albi, stă­pâni peste bice colerice ; / astăzi sclav al iankeilor plantatori de trestie de za­hăr, nesăţioşi / eu înfundîndu-mă-n sîn­­gel­e obscur, în care se afundă Antilele mele; / sufocat de fumul acru-verzui al plantaţiilor de tres­tie; / înmormântat în noroiul tuturor carcerilor; / înconjurat zi şi noapte de nesătulele baionete; / pierdut în pădurile zum­zăitoare ale insulelor crucificate pe crucea Tropicului; / eu, fiu al Americii, / mă grăbesc spre tine, mor pentru tine. / Eu, care iubesc libertatea cu simplitatea / cu care iubeşti lui copil, sau soarele, sau arborele plantat în faţa casei, / ...eu vă strig cu vocea-mi de om liber, care-o să vă-nsoţeascâ, / tovarăşi, că o să merg, păşind cu voi alături, / simplu şi ve­sel...“. Poemele lui Guillen sunt, în bună parte, imagini indelebile ale suferinţei maselor populare cubane, ale mizeriei, foame­tei, asasinatelor practicate sadic şi arbitrar de către colonia­liştii yankei. Stilizînd, într-o expresie lapidară, dar de o mare forţă de evocare, situaţia existentă în vechea Cubă, Guillen notează: „Negrul, / lingă trestia de zahăr. / Ian­keul / deasupra trestiei de zahăr. / Pămîntul / sub trestia de zahăr. / Singele nostru / jefuit !“ („Trestie de zahăr“). Poet al internaţionalismului proletar, Guillen vede victoria libertăţii într-o desâvîrşită unitate şi armonie a tuturor cu­lorilor lumii şi ale oamenilor: „Mi-e dulce patria pe dinafară“. Există în „Poemele cubane“ ale lui Guillen o mare diver­sitate de stiluri, de la explozia onomatopeelor africane, creind incantaţii auditive, de la ritmurile tobelor, cadenţele „soi­urilor, ale melodicelor „conga“ şi „carioca“, sau „cha-cha“­­urilor atît de cubaneze, pînă la „blues“-ul negrilor ameri­cani, sensibil în elegii, sau „spirituals“-uri, în maniera că­rora este scrisă ampla şi atît de răscolitoarea „Elegie pentru Jesus Menendez“ (unul din conducătorii muncitorilor cubani de pe plantaţiile de trestie de zahăr, ucis de către colonia­lişti la Manzanillo în ianuarie 1918). Lirica lui Guillen este­­ o colecţie a modalităţilor poetice populare, africane, ameri­cane sau iberice, în care se întâlneşte nu numai spirituali­tatea neagră, ridicată de către Guillen la o mare altitudine, dar, pretutindeni, în dogoritoarele sale melodii, profundul umanism socialist al epocii noastre, mîndria legitimă a oa­menilor liberi, deveniţi fraţi şi tovarăşi, opunîndu-se ferm opresiunii coloniale, imperialismului, discriminării rasiale. Este un cântec negru al măreţiei conştiinţei revoluţionare, un cîntec care nu poate fi uitat. Guillen a găsit în Eugen Jebeleanu nu numai un prieten, dar şi un interpret de o fineţe remarcabilă. Temperamentul meridional al poetului român şi-a aflat o cale de realizare, în plus, în domeniul acestor fermecătoare melodii cubaneze. Traducerea liricei lui Guillen, atît de variată, plină de mari surprize la fiecare pas, în permanenţă legată de ritmurile stranii ale străbunilor săi africani, nu a constituit o operaţie uşoară. Am sentimentul că, înfruntînd dificultăţi, Eugen Je­beleanu le-a făcut insesizabile în textul său clar, cu impre­sionante rezonanţe melodice, menite să ne introducă intr-un univers poetic pînă acum necunoscut nouă. Ion VITNER Intr-o clinică londoneză de psihia­trie a fost internat un nou pacient. Dădea semne de deprimare, arăta o tristeţe fără margini, părea inspăi­­mintat şi se comporta ca un haluci­nat. Nu era primul bolnav prezen­­tind aceste simptome. Medicii cale­lor de sănătate din Londra ca şi din alte oraşe apusene au avut din bel­şug clienţi, victime ale psihozei de război şi care nu arătau altfel de­cât acest bolnav. Omul nostru dor­mea prost, avea coşmaruri şi la în­trebările doctorilor răspundea acelaşi lucru : i s-a vrut să trăiască, „nu­­mai vrea să fie nimic, nici pe lumea asta, nici pe cealaltă“. Diagnosticul a fost : „maladia lui Lovecraft“, un mame nou în încăr­cata terminologie medicală. Explicînd boala, doctorul a scris în fişa psihopa­tului: „Nu poţi citi trei nuvele de I­ovecraft, una dupâ alta, fără să nu fii cuprins de un total sentiment de neîncredere, ace­st sentiment persistă şi după lectură. Este de înţeles faptul că mulţi oameni refuză să le citeas­că şi vor chiar să le ardă , pentru prima oară pricep ce înseamnă a avea frică de frică“. La o altă clinică de acelaşi gen, din vestul Angliei, a fost adus un alt bolnav avînd cam aceleaşi simptome cu cel de mai sus. Cri­zele de melancolie erau urmate de ieşiri violente. Vorbea tot timpul de inutilitatea lumii acesteia şi de pu­ternica necesitate ce o resimte de a regăsi un univers absurd, universul coşmarurilor sale. Profitînd de un moment de neatenţie a infirmierilor, bolnavul s-a sinucis, ducîndu-se ast­fel in lumea fantomelor ce-l chi­nuiau, lumea halucinantă a lui Lo­vecraft. Iată clar, că printre maladiile ner­voase înregistrate de medicină a apă­rut şi una ce poartă numele unui scriitor, generată de lucrările sale. „Maladia lui Lovecraft* este recentă, se încadrează perfect în medul de trai occidental, are la activul său doar două victime :» primele — dar medicii — optimişti — aşteaptă cu în­credere şi alţii". Cine este scriitorul care şi-a îm­prumutat numele unei boli de nervi? Lovecraft s-a născut şi a trăit a­­proape toţi cei 47 de ani ai vieţii sale — a murit in 1937 — in orăşelul englez Providence. Fire ciudată, îşi petrecea vremea studiind istoria civi­lizaţiilor, chimia, astrofizica, matema­tica şi limbi străine. Trăia din adap­tarea unor opere străine pentru ma­gazinele literare. In rest, visa şi își transpunea visele în povestiri pe care nu le publica. Abia la un sfert de veac dupâ moarte, povestirile lui Lovecraft încep să fie răspîndite și să cunoască oa­recare popularitate. Pricina: editurile au descoperit o afacere, iar ideologii burghezi un nou aliat în acţiunea de alienare a culturii, de in­fundare a literaturii in mocirla dezumani­zării, morbidului, imoralului. Love­craft a scris doar citeva nuvele : „Demoni şi minuni“, „Coşmarul din Innsmouth", „în abisul timpului", „Dincolo de zidul somnului", „Sunt din altă lume“, „Cel ce-a vizitat basnele“ etc. Simpla enumerare arată preocu­parea scriitorului pentru straniu, pen­tru tot ce este halucinant, demoniac. In majoritatea nuvelelor sale a căror acţiune este plasată intr-o lume ireală, Lovecraft reconsideră o serie de mituri şi simboluri cunoscute din Ilegendele clasice, încărcîndu-le de sensuri maligne. Lampa lui Aladin care, in legenda orientală găzduiește un geniu bun, se transformă la Lo­vecraft în „Cel ce a vizitat besnele", intr-o piatră locuită de un spirit rău. Geniul lui Aladin există și pentru scriitorul englez numai că el este demonic, face numai rău. De altfel Lovecraft nu vorbeşte nici­odată de frumos, de bine, de adevăr ori de dreptate. El descrie doar ororile exis­tente in univers, macabrul şi morbi­dul. „Prin aceasta, scrie Alexandre Kalda în „Arts“, este scriitorul cel mai imoral ce poate fi ratat“. Opera lui Lovecraft trece drept ştiinţifico-fantastică, deoarece, dată fiind formaţia scriitorului, el folo­seşte date ce a­u fost confirmate de ulterioare descoperiri. Numai că uti­­lizind date ştiinţifice exacte, el le transformă dindu-le alte valori în­tr-o mitologie particulară : monştri ciclopici, vampiri, larve, gîngănii, care o cităm din nou pe Kalda, „dacă dovedeşte că Lovecraft este un prozator modern prin inspiraţie îl arată în acelaşi timp drept unul din cei mai primitivi, prin­ chipul în care îşi manifestă atracţia pentru tot ce e ignobil. Lovecraft pare a fi mitologul fricii, expert in demono­logie“. Acestui propagator al fricii, de loc cunoscut In timpul vieţii sale, cri­tica literară occidentală închină ulti­ma vreme studii numeroase ridicin­­du-l în slăvi. Medicii, mai serioşi decit criticii literari şi editorii, au dat un diagnos­tic mai exact acestei literaturi şi aşa cum interzic tandomida ca avînd efecte criminale asupra generaţiei viitoare, socotesc opera lui Lovecraft simplu factor producător de maladii nervoase. Al. GORNEAŢA hhhhhrhbhhmmrhhhhmsbmhmhshmmhnhhhmhk La una din ultimele sale conferinţe de presă, preşedintele Kennedy a afirmat că ceea ce îl sperie „cel mai mult“ este declinul economic. Vizitatorul răuvoitor. Fotomontaj de A. JITOMIRSKI (U.R.S.S.) Carnet sovietic La plecarea din ţară, scriitorii sovietici care ne-au vizitat au ţinut să adreseze cîteva cuvinte cititorilor noştri : Biyo »ve ** jLcfr­­a. : tyQ**/*.«, 'i e ITe / /h'fSd jhcT&srzr $**+***». . (Ne vom aminti de dumneavoastră, dragi prieteni. Nu vă spunem , adio. Vă spunem , la re­vedere !). Revista „Novîi Mir“ a publicat recent un stu­diu literar al criticului V. B. Aleksandrov, stu­diu elaborat în timpul războiului antihitlerist. . Lucrarea, întitulată „Ma­nuscrise de pe front“, este de mare importanţă pen- I tru ştiinţa literaturii so­vietice. Ea reproduce şi analizează o serie de cre­aţii literare ale soldaţi­­lor şi ofiţerilor care se aflau pe front, şi se-nţe­­lege că foarte mulţi din­tre aceştia nu erau scri­itori — să zicem aşa — „de meserie“. Criticul în­să, fără să acorde nici un „rabat” şi neignorînd ceea ce este, eventual, doar nepricepere sau stîn­­găcie, se interesează mai ales de înzestrarea artis­tică înăscută a autorilor despre care vorbeşte, şi de talentul lor omenesc. V. Alekandrov scrie cu­­ foarte multă consideraţie şi cu deplină sinceritate despre ceea ce ar trebui să înveţe scriitorii „de meserie“ de la cei mai buni dintre autorii care au scris pe front — şi anume despre talentul de a putea vedea viaţa direct, de a-ţi putea re­prezenta nemijlocit viaţa. ★ „Luceafărul” — scrie re­vista sovietică „Nedelea” din 3—9 martie a.c. — este numele teatrului tineretului din capitala R.S.S. Moldoveneşti. A­­­­cum trei ani a fost inau­gurat studioul moldove­nesc al şcolii „Puşkin” de pe lingă teatrul Vahtan­gov din Moscova. Tinerii artişti moldoveni absol­venţi ai acestei şcoli au fondat apoi „Luceafărul“ care este astăzi nu nu­mai un nou teatru, ci a devenit într-adevăr şi un nou eveniment de seamă în viaţa culturală a re­publicii. In „Vicleniile lui Scapin jucată pe scena „Luceafărului”, s-a dis­tins în mod deosebit A. Fusu, actor de mare ta­lent. în prezent, aflindu­­se în turneu la Moscova, teatrul „Luceafărul” va reprezenta „Vicleniile lui Scapin", piesa „Copii şi mere”, precum şi — sub titlul mAutorul moa­re azi­ — „Celebrul 702* a lui Al. Mirodan. ★ „Literaturnaia gazeta”, fondată în 1830 de emi­nentul poet rus A. A. Delvig cu sprijinul şi par­ticiparea lui A. S. Puş­kin şi P. A. Viazemski, a apărut timp de aproape un an. Au trecut de-a­­tunci­­mai mult de o sută treizeci de ani ; cele 109 numere ale vechii „Litera­turnaia gazeta“, păstrate pînă în zilele noastre, fac parte din fondul de aur al istoriei presei ruse şi al culturii ruse.­­ Cu această Informaţie „Litera­turnaia gazeta“ din 7 mar­tie 1963 începe republi­carea unei serii din arti­colele apărute în paginile ei prin 1830—1831, iar pri­mul dintre acestea il con­stituie, în același număr, cîteva fragmente dintr-un articol de P. A. Viazem­ski. VINCENT VAN GOGH 110 ani de la naştere „Livadă în floare" CONTRAPUNCT MAR SAU CAISĂ ? — aceasta-i shakespeariana întrebare la care a avut de răspuns ziarul catolic „Fami­lia creştină” unei cititoare. Povestea începe de la aserţiunea unor savanţi britanici care au lansat ipoteza că faimosul fruct oferit de Eva Iul Adam, şi din cauza căruia aceştia şi-ar fi pierdut privilegiul de loca­tari al paradisului terestru — n-ar fi fost un măr­ei... o caisă . Principalul argument al susţinăto­rilor teoriei caisului este faptul că în Mesopotamia — unde Biblia a situat paradisul terestru — nu se consu­mau, pe atunci, decit caise şi pruna. „E MORIRE A MADRID", filmul artistic-documentar realizat de Fre­­d­eric Rossif nu va apărea pe ecra­nele pariziene — cel puţin aceasta este ultima hotărîre a Ministe­rului de Externe francez, care nu vrea să rănească susceptibilitatea lui Franco. In speţă este vorba de un montaj documentar asupra războiului civil spaniol, începînd cu victoria Frontului popular şi sfîrşind cu în­­necarea, In sînge, a poporului spa­niol de către Franco şi generalii săi. Filmul arată episoadele dramatice ala apărării Madridului, chipul Iul Gar­cia Lorca, împuşcat de franchişti la Grenada, avîntul brigăzilor Internaţio­nale, venite din toate ţările să com­bată, alături de spanioli, fascismul, intrarea în Madrid a tancurilor Iul Mussolini şi a legiunii Condor a Iul Hitler, masacrul de la Guemnica. — In sfîrșit, zguduitoarele imagini ale exodului celor mal buni fii al Spa­niei. EDITURA „LA TABLE RONDE" va scoate de sub tipar, în luna aprilie cartea Iul Felippe, principe de Orsini, fost camerier — scos din funcție, — al Papei. In rîndurile castei nobiliare romane bate un vînt de spaimă. „Ex-bunii mei prieteni — a declarat principele Orsini, astăzi retras din „dolce vita” — n-au de ce se teme. In această carte nu e vorba nici de revelaţii inoportune, nici de vendete postume. Această carte nu e o operă memorialistică, el o simplă carte de amintiri. Eu, principe de Orsini, po­vestesc la persoana întîia despre oa­menii pe care i-am cunoscut, despre saloanele pe care le-am frecventat. Voi fi obiectiv, ca orice cronicar ce i se respectă". Totuşi, seculara adver­sitate dintre nobilii de Orsini şi Tor­­lonta îşi va găsi şi aici prilejul de a se manifesta — e drept, nu prin­­tr-o baie de sînge. Intr-adevăr, prin­cipele Torlonta i-a „suflat” lui Orsini postul de camerier al Papei... Acest lucru, Orsini nu 1-1 iartă. JACQUES I.EMARC­H­AND, cronica­rul teatral al hebdomadarului „Le Figaro littéraire“ prezintă cititorilor ultima piesă a romancierei Mar­gueritte Duras, „Les viaducs de Seine-et-Oise“, a cărei premieră a avut loc de curînd la „Théâtre de Poche”. Ceea ce obsedează opera ro­mancierei şi autoarei dramatice — spune cronicarul — este ideea că oamenii nu numai că nu se pot pune de acord şi înţelege între ei, dar sunt incapabili de a se înţelege pe ei înşişi, de a detecta, în străfun­durile lor sufleteşti, ceea ce l-a de­terminat să acţioneze într-un anu­mit fel. Această incomunicabilitate a fiinţelor umane, unul din lelt­­motivele literaturii Marguerittel Du­ras, se dublează — continuă cro­nicarul — cu actul de renunţare conştient al omului de a se cunoaşte pe sine însuşi. Subiectul piesei, inspirat dintr-un fapt divers, e ur­mătorul : o pereche de pensionari vegetînd într-una din sumbrele peri­ferii ale Parisului îşi căsăpeşte sluj­nica fidelă în bucăţi. Pe urmă, seară de seară, aruncă bucăţi din cadavrul hărtănit de pe un viaduct, pe plat­formele trenurilor ce trec în goană spre toate regiunile Franţei. Poate fi imaginat un mod mai sigur de a dispersa un cadavru? Numai că Societatea naţională de căi ferate a Franţei, plictisită să tot găsească cînd o mînă la Bordeaux, cînd un picior la Marsilia etc. etc., îşi dă seama că toate acele trenuri treceau pe sub acelaşi­­viaduct. Criminalii sînt arestaţi. Aceasta-i piesa, „al cărei dia­log bizar poate fi asemuit dialogu­rilor din cabinetele psihanaliştilor”. De altfel, într-un interviu acordat unei reviste pariziene, autoarea a decla­rat că eroii săi şi-au ucis slujnica din plictiseală şi „pentru că nu aveau conversaţie..." I­ ­ntra­punct DE CE S A SINUCIS RUEHSEN? O afacere senzaţională pasionează in ultimul timp opinia publică occidentală: dispariţia — şi în urmă constatarea sinuciderii lui Georg Ruehsen, directorul liceului din Geesthacht, localitate situată la 30 km. sud-est de Hamburg. Biografia sinucigaşului e din cele mai banale: belfer modest de provincie, om serios, liniştit, a reuşit să ajungă, graţie unei munci asidue , la gradul de director. Ducea o viaţă conjugală tihnită, era tată a doi băieţi şi proprietar al unei căsuţe confortabile. Nu avea ambiţii nici veleităţi şi părea predestinat să-şi termine viaţa anonim, cum anonim­ul-o trăise. Atunci, ce l-a împins pe Georg Ruehsen — ca să vor­bim în graiul faptului divers — să facă gestul funest ? Al cărui fapt se datorează actualitatea lui Georg Ruehsen, al cărui cadavru a fost găsit, după minuţioase cercetări, plu­tind printre sloiurile îngheţate ale Hibei, într-o dimineaţă plumburie de februarie a acestui an ? Şi, la urma urmei, pe vină avea de ispăşit directorul, ca să nu poată găsi altă so­luţie decît în moarte, pentru a pune capăt chinurilor sale morale ? Dacă am avea de scris romanul vieţii şi morţii lui Ruehsen, pivotul acestuia ar­e capitolul pe care l-am intitula : Unde intervine in acţiune amiralul Doenitz Ce legătură poate exista însă între acest personaj „istoric", fost mare amiral al marinei naziste, fost ultim „führer“ al celui de al treilea Reich, fost conducător al războiului sub­marin hitlerist, şi, în ultimă instanţă, criminal de răz­boi — şi anonimul director al unui liceu dintr-un burg obscur al Germaniei ? Ei bine, oricît s-ar părea de ciudat, există o legătură. Mai mult , unii sunt de părere că vina morţii lui Ruehsen o poarta tocmai Doenitz, că dacă Doenitz n-ar îi cedat unei prea amabile invitaţii, Riuehsen ar fi dus şi azi, o viaţă liniştită. Dar să ajungem la ceea ce a determinat drama. Pentru aceasta, trebuie să Introducem în acţiune un al treilea per­sonaj: profesorul de Istorie Kock — Herr Doktor Kock — fost profesor la Hamburg, exclus, in 1946 — nu ni se spune de ce — de la catedră şi trimis ca să­­ se uite, probabil, urma, tocmai la Geesthacht, in aceeaşi funcţie de profesor de Istorie. Ca sâ-şi facă mai explicite lecţiile sale, el a avut într-o zi ideea nici mai mult nici mai puţin decît să-l Invite pe fostul amiral Doenitz la o oră pentru a-i lămuri pe elevi asupra evenimentelor care s-au desfăşurat In cursul ultimu­lui război mondial, Doenitz a binevoit a veni, a explicat aşa cum­ se pricepea el lecţia­­ de faţă fiind întregul corp pro­fesoral, Inclusiv directorul Ruehsen, — şi la urmă a părăsit liceul în aplauzele întregii asistenţe. O paranteză: în prea­labil, elevii fuseseră „prelucraţi“ de director să nu pună în­trebări indiscrete, să nu-l contrazică pe Invitat, să ţină seama de faptul că era un om cu un... trecut nu tocmai curat şi că ispăşise, la închisoarea din Spandau, niscai crime de răz­boi... Cine a declanşat scandalul ? Presa — susţin toţi acei care-l pling pe... bietul Ruehsen. De Kock s-a amintit prea puţin. Şi-apoi Kock mai era încă un membru Influent al partidului la putere, partidul democrat-creştin. Interogat, el a răspuns „că nu are de gînd să facă nici o declaraţie“ şi că întreaga vină a celor ce au urmat — adică sinuciderea lui Ruehsen — o poartă presa. „Un om politic e obişnuit să fie atacat prin presă — a explicat, unul gazetar noul director al liceului. Dar un profesor, un idealist ca Ruehsen...“ Consultată, poliţia a dat vina tot pe ziare. Consultaţi, pro­fesorii liceului au răspuns la fel. Consultat. Inspectorul şco­lar care a „anchetat“ cazul s-a dezvinovăţit, spunînd că nu numai că nu l-a ameninţat cu sancţiuni pe Ruehsen, dar s-a şi străduit a fi cît se poate de curtenitor, cordial chiar, ur­mărind doar să aducă unele lămuriri. Aşadar, poliţie, profe­sori, Inspectori, toţi sînt de acord : presa e de vină. Ea l-a făcut pe bietul Ruehsen să-şi piardă minţile şi, într-un mo­ment de panică, să-şi pună capăt zilelor... Care va să zică, nu ideea criminală de a chema să ilustreze istoria nazismului şi­­a celui mai criminal dintre războaiele de cotropire şi jaf pe însuşi exponentul acelei Istorii şi al acelui război, ca omul care a fost condamnat la închisoare pentru crime de război e obiect de Indignare în R.F.G., — ci acţiunea presei progresiste care a demascat murdăria de la liceul din Geesthacht. L D­­IN CLIŞEUL DE MAI SUS: Doenitz rostindu-şi „confe­rinţa" de la înălţimea cate­drei liceului din Geesthacht (uitînd parcă trecutul: fost mare amiral al marinei na­ziste, fost ultim „führer“ al cehii de-al treilea Reichs fost conducător al războiu­lui submarin hitlerist, cri­­minal de război). REDACȚIA I București B-dul Ana Ipăteacu 15. Telefoni UMMI 12.74.28; 11.S9.S8. ADMINISTRAȚIA Spa. Kisulelf ar. 19. Telefon 15.63.99. ABONAMENTE : 3 luni 6,59 lei; 6 luni IS teli­­­an 26 ML Tiparul : întreprinderea Poligrafică nr. 2, str. Brezoiaan 23,ît,

Next