Gazeta literară, iulie-decembrie 1965 (Anul 12, nr. 27-53)
1965-07-01 / nr. 27
gBazekA 1 LITERARA i. d. bălan: „structura universului artistic al lui Octavian goga“ PROZĂ ȘI VERSURI: CICERONE THEODORESCU, HARALAMB ZINCĂ, GEORGE DEMETRU PAN, GRIGORE HAGIU, TRAIAN FILIP LEGEA FUNDAMENTALĂ Un anotimp darnic în evenimente deosebite ne-a adus în aceste zile proiectul Constituţiei Republicii Socialiste România. Avem în faţa ochilor, semnalizînd luminos, şi în adîncul inimii, vibrînd cu intensitate, legea fundamentală a vieţii poporului nostru, emanaţia puterii şi gîndirii lui, expresia unor biruinţi ce echivalează cu un nou şi strălucit capitol în lungul şi zbuciumatul şir al luptelor purtate pentru un „stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, suveran, independent şi unitar“. Niciodată sentimentul acut al istoriei, dominată şi făurită de oameni, iluminată de idealurile lor cele mai înalte, nu ne-a copleşit mai mult decît acum cînd fiecare cuvînt, fiecare articol al noii Constituţii vorbesc cu o expresivitate maximă despre drepturile şi îndatoririle ce şi le orînduieşte singur un popor liber şi stăpîn pe soarta sa. Sînt înscrise aici nu numai dominantele vieţi socialiste, relaţiile lor directe cu viitorul patriei, dar şi determinările trecutului, tot ceea ce marii gînditori, luptătorii şi visătorii ei au întrevăzut, au năzuit, au plătit cu jertfe şi cu dezamăgiri. Dincolo de sensul imediat, cu un ecou larg în prezent, titlurile şi articolele acestei legi fundamentale proclamă parcă tocmai împlinirea unui sacru testament al înaintaşilor, al revoluţionarilor paşoptişti, al luptătorilor clasei muncitoare. Fluxul continuu al ideilor dă, astfel, viaţă istoriei noastre, trăită şi înfăptuită unitar, în spaţii şi pe coordonate fireşti. Toată puterea şi nobleţea poporului se întemeiază pe muncă. Prin ea îşi sporeşte bogăţiile şi frumuseţile. Fără ea n-ar fi fost de conceput realizările memorabile, consfinţite de noua Constituţie, în cele mai felurite ramuri, multe inexistente altădată, ale economiei naţionale. Munca arată acum ca o oglindă cu o mie de feţe, în apele căreia îşi văd chipul cele nouăsprezece milioane de muncitori cu braţele şi cu mintea, aici în ţara unde exploatarea omului de către om a fost desfiinţată pentru totdeauna, întreaga structură a statului reflectă domnia muncii libere şi creatoare, a poporului pentru popor, transformarea acestui principiu într-o chestiune de onoare, blazon al conştiinţei şi eticii socialiste. Toate legile promovează şi protejează munca, hărnicia, cinstea, adică temeliile puterii poporului, ale statului înălţat şi condus de el, prin libertăţi largi şi îndatoriri patriotice. Logica istoriei, ca o lumină Ion BRAD (Continuare în pagina 7) uitate, ce tînjeau în inerţie, sunt legate în circuitul industrial şi ies din anonimat. Timpul, altădată parcă înţepenit în pămînt, e trezit de buldozerele şi excavatoarele constructorilor şi devine istorie. Văd uriaşele izvoare de energie electrică, reţeaua liniilor ei de transport şi distribuţie. Şi ca într-o cronică nescrisă a obştei strămoşeşti îmi aud strigate numele rîurilor chemate să dea ţării această energie : Dunăre, Argeş, Lotru, Sebeş, Someş, Olt Criş. Şi mă opresc abia stăpînindu-mi emoţia. Aşadar toate satele noastre vor ieşi din bezna milenară şi se vor încorpora în sistemul civilizator modern. Incomensurabile consecinţe pentru difuzarea culturii prin mijloacele moderne. Caut în proiectele de Directive prevederile care se referă la sectorul meu de activitate, al învăţămîntului şi al culturii, domeniul în care se creează o altă energie, infuzată tuturor sectoarelor de muncă, domeniul formării social-intelectuale a Emil GIURGIUCA 'Continuare în pagina 7) ClTEVA FlNTÎNI Iubesc fîntînile, pe cele ţîşnitoare mai ales. Le iubesc fiindcă sint graţioase şi dinamice, fiindcă vin din miezul pămîntului şi după ce i-au filtrat aromele, asprimile, tainele, apar cu elanul lor dezinvolt să se nască (şi să se curbeze) în lumina zilnică a oraşului. Visez mereu un oraş plin de fîntîni, neîntrerupte efigii sonore ale elanului, ale vieţii ce nu se sfîrşeşte. Sînt alături de Bietul Ioanide care vedea mare şi fantast o cetate plină de porţi, de turnuri şi de ape. In şesul Capitalei noastre, pe peluzele din faţa masivelor blocuri, apa e un complement natural care pune totul în vibraţie. Iată de pildă şase fîntîni ţîşnitoare în faţa Gării de Nord în parcul Ministerului Transporturilor, ar fi un perpetuu cîntec de bun venit. O jerbă de ovaţii discrete. O neodihnă încîntătoare. (In paranteză , acea piaţă e foarte reuşită seara, cînd prin magazinele de la parterul blocurilor capătă un brîu luminos. De jur împrejur lumini, numai pe Bd. Golescu spre gara Basarab nu. Acolo blocul stă sever, rupînd, regretabil, linia luminoasă . — de ce ? Iubesc deci fîntînile şi le aştept mirifica frenezie peste oraşul nostru de şes, una din puţinele Capitale aşezate pe o mică, modestă cureluşe de apă. Ştiu acum că n-am să le lasdegeaba. Am văzut eu însumi o fîntînă imensă, una din cele mai mari poate, culcată orizontal pe pămînt, fîntîna mare, fîntîna matcă, din care se pregătesc să țîşnească viitoarele havuze aie Bucureştiului. Am umblat în ea, dedesubtul ei, dedesubtul coajei aspre de şisturi, la locul unde se adună din patru cămări, prin patru şuvoaie, puterea unită a patru rîuri, unde din patru zămuice se despică patru rădăcini de apă şi merg de-a-ndaratelea spre patru obîrşii să se piardă In nemişcarea muntelui. Am văzut trunchiul lung al fîntînii care se perforează acum, fîntînă culcată de-a lungul sub rocă, cu pereţi cetluiţi în beton, ghintuiţi un fier în care Vîlsanul şi Topologul, Argeşul şi Rîul Doamnei îşi vor uni fiinţa lor fluidă, ca să vină nepotolit şi să izbucnească în cîntările arteziene ale Capitalei ţării. Acolo în chimirul tainic al muntelui se fac şi se prefac acum căile acestei izbucniri. O să avem mai multă apă şi mai multă lumină. O să avem în străzile noastre mai mult munte şi mai multă pădure, mai mult foşnet Paul EVERAC (Continuare în pagina 7) tept O AM EPOCA PERSPECTIVE TIMPUL DEVINE ISTORIE Fiecare dintre noi are posibilitatea să vadă întregul, ansamblul problemelor ce privesc ţara şi dezvoltarea ei, cadranul uriaş al vieţii, în care toate orele sunt chemate să bată simultan treptele creşterii. Citesc proiectele de Directive ale Congresului al IV-lea al partidului şi am senzaţia că mă aflu pe un munte care iradiază o lumină albastră şi văd în adîncimea acestui întreg, secţiune de secţiune. Ii văd legătura strînsă dintre părţi. Ii văd solidele temelii tehnico-materiale. Giganţii de oţel ai industriei grele propulsoare. Văd răsărind, repartizate armonios pe suprafaţa ţării, noi construcţii industriale şi urbane. Oraşe ORAŢIE LA ZENIT înalţă-te neclătinat cuvînt al cumpenei de secol, suitoare, născut din tîmpla de zenit fecund în care lumile pronunţă soare. De aur suveran acest obraz. Amiaza, trunchi al stemei tale fie. Oglindă-mamă, orizont viteaz, REPUBLICA SOCIALISTA, ROMÂNIE. Cezar BALTAG învăţătorul Deseori observaţiile generale cu o sorginte, aş zice, intimă şi casnică. Uitînd propria-mi copilărie cu tăbliţă şi condei de piatră, ziua cînd băiatul meu a plecat în prima lui dimineaţă la şcoală, m-a făcut să-l descopăr din nou pe învăţător. Nu-l uitasem de tot, dar de vreo douăzeci de ani încoace întîlnirile noastre erau viciate de profesia reporterului : eu puneam întrebări şi el răspundea. Intr-o pauză de zece minute, între două lecţii marcate de rîsul şăgalnic al clopoţelului, aproape n-aveam timp să observ că învăţătorul nu îndeplinea numai o simplă profesie. încă din prima zi de şcoală, copilul meu, întocmai ca milioane de alţi copii din ţara asta, a dobîndit ceva mai mult decît un tată şi o mamă şi ceva mai mult decît un prieten. In viaţa noastră a intrat de la ora 8 a acelei dimineţi, învăţătorul, cu înţelepciunea şi rîului de albină modestă, ca un fel de unchi cu abecedar, aspru şi prietenos în acelaşi timp, zidar în mîinile căruia mistria stătea ocrotită de paginile abecedarului. In universul de jucării al copilului, au pătruns literele mari şi mici, silabele, numerele pînă la o sută şi un milion, istoria şi geografia, bunele deprinderi oglindite în nota de la purtare, cu un univers tot mai profund de uimiri, revelaţii şi certitudini. La o eclipsă de soare, Ţucurel şi-a pregătit cu o zi înainte un ochelar de geam afumat, la lotul şcolar a plecat cu stropitoarea de apă şi, de la fereastra unui tren, mi-a arătat Dunărea la Porţile de Fier, informîndu-mă că aici se va construi complexul hidroenergetic. A plecat în excursie şcolară la Fundulea şi cînd s-a întors, parcă devenise agronom, mi-a pomenit despre porumbul dublu-hibrid. A visat rind pe rînd să fie şofer, cosmonaut, lup de mare, strungar la o maşină cu comandă electronică, constructor de hidrocentrale şi arhitect şi în toate aceste visuri vedeam fruntea boltită a învăţătorului său, smalţul insignei de pionier şi rodul peren al primului abecedar. Uite aşa, reporterul din mine şi-a reamintit de învăţător, uimit a descoperi în drumurile sale mii de şcoli noi, cîte treizeci de învăţători într-un sat unde odinioară era unul singur (uitat şi ■stingher), mîndru să întîlnească lâ Ostrov sau la Belinţ un liceu cu profesori şi cu examen de maturitate, fericit să afle că în fiecare toamnă statul împarte gratuit milioane de abecedare, aritmetici, geografii şi cărţi de citire. Acum, de ziua învăţătorului, caligrafiez o scrisoare de recunoştinţă şi respect tuturor acelora care ne învaţă copiii să crească frumos şi înţelept, pe măsura epocii noastre socialiste. Pe condei, lingă mîna mea, simt cum stau milioane de mîini micuţe. Cum aş putea uita, în această împrejurare, faptul că patria mea se află printre cele dintîi din lume în ceea ce priveşte preocuparea pentru educaţia copiilor, pentru învăţămînt, pentru ocrotirea plină de grijă umanistă şi patriotică a viitoarelor generaţii de constructori ai comunismului ! Numai în viitorii cinci ani, statul nostru va aloca pentru învăţămînt astronomica sumă de 3,5 miliarde lei. Iată o investiţie superbă prin coordonatele ei morale, şi, prin ea, partidul nostru dovedeşte o dată în plus cit de profundă şi minunată este legătura lui cu însăşi fiinţa poporului nostru. Miile de şcoli noi, construite de-a lungul şi de-a latul ţării, miile de învăţători şi profesori care an de an sporesc numărul acestor entuziaşti purtători de lumină, sutele de mii de elevi şi studenţi care ies de pe băncile şcolilor — toate acestea laolaltă fac din ziua învăţătorului una din cele mai frumoase sărbători ale calendarului. Petru VINTILA z‚ uFLU Q_ z O cn o › Oi › Oo LUz 3 X ¥ .! ■ ! • .. @.. •. ' ‚•. ' Jlîttf. LiHO jpj TABLETĂCe este „Arta"? începusem sä mä gîndesc la Arta oltenească, de care Îmi voi vorbi altă dată dar de la călimară la hîrtie condeiul mi s-a strîmbat. Ai mai auzit, Bade Ioane, de vorba asta Artă? Dă-mi voie sa încerc să fi o tîlmăcesc. Ţi-aş mărturisi că nu-i prea uşor. Au încercat şi alţii mult mai chemaţi decît sluga dumitale, fără să-şi poată duce făgâduiala pînă la capăt, ca, de pildă, unul Tolstoi, de care am bănuială că ai fi auzit mai mult, o minte mare, într-adevăr. Numele lui poate fi pus în Scripturi alături de cel ce a scris acum cîteva mii de ani, Deşertăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune, Ecleziastul, cum ar veni pe româneşte Popa sau Patriarhul, adică acela care făcea slujba in altar. Numele lui de om nu se cunoaşte, pentru că şi l-a şters din scrieri, de teamă să nu cadă şi el în deşertăciune. Tolstoi fusese mare dregător la Curtea împărăţiei, dar scîrbit sa fie mare şi puternic, a plecat într-o bună zi fără ştirea nimănuia, din lasnaia Poliana, din mijlocul moşiilor lui, în pribegie. Căutat pretutindeni pe toate întinsurile fără margini a ţării Ţarului, împăratul, se părea că ar fi pierit. Dar din întîmplare a fost descoperit mort într-o staţie de tren pierdută prin pustii, cu picioarele goale, înnotate în mocirlele pribegiei, ca un ţăran din miile de ţărani morţi pe drumurile dintre Moscova şi Siberia, rătăcitori şi flămînzi din marea împărăţie, mare cît 20 de ţări mari, împărăţie uriaşe. Mare în tot ce cugeta şi învăţătură, contele Tolstoi a scris o carte pe franţuzeşte Ce este Arta ? Pribegeam şi eu pe atunci, acum vreo 60 de ani prin străinătăţi, i-am cumpărat cartea, i-am citit-o şi recitit-o, am venit cu ea subsuoară în Bucureşti, am pus-o deasupra cărţilor mele cu grîje şi cartea Apostolului, cum eram socotit, mi-a fost furată. Nu pentru problemele ei, ci ca să fie vîndută de semenul literar hoţ. Multe cărţi mi s-au tîlhărit astfel şi pe unele le-am cumpărat, semnate de mine, din nou de pe la negustorii de cărţi vechi, numiţi pe la noi anticari. Nici din cartea marelui scriitor n-am putut afla ce este Arta, cum nici dumneata nu ştii. Insă dumneata o faci, o faci aşa pe neaşteptate şi o faci tare frumoasă. O faci din pămînt frămîntat şi ars, la gura unui cuptor de oale, zmălţuită şi înflorită, cu ştiinţele din cei mai vechi străbuni, trecute din neam în neam şi păstrate întregi de dumneata. Lasă-mă, Bade Ioane, să-ţi zic mai bine tu, ca lui Dumnezeu. O faci în scoarţe şi ţoale, cu femeia şi fetele tale şi in cusături gingaşe, cu izvoade pe marame şi cămeşi. O faci în urma plugului, la seceră şi coasă. Dovadă cîntecele tale, mai frumoase decît tot ce au scris condeiele, decît tot ce zic naiul, alăuta şi cimpoiul. Sînt şi eu o fărîmă de lăutar, dar nu te pot ajunge pe tine. Mă baţi oridecîte ori mă silesc să şuier după fluierul tău. Tudor ARGHEZI CRITICI AUTORI îmi spunea el, de a nu cunoaşte personal pe aproape nici unul din autorii despre care îşi propunea să scrie. Am convenit de îndată că ignoranţa în această privinţă nu poate fi decit în favoarea exercitării actului critic, o garanţie în plus a deplinei obiectivări necesare în fata operei, obiectivare para altfel se obţine numai cu preţul unor dificile eforturi de abstragere. Cît de dificile anume am constatat eu însumi în numeroase ocazii. Citesc de pildă noul roman al prozatorului X (despre care urmează să scriu un articol) și-i găsesc o seamă de slăbiciuni care, toate la un loc, mă duc la încheierea că lucrarea în cauză reprezintă un eşec. Scriu asta în articol şi plec apoi la redacţie unde primul om cu care mă întîlnesc e tocmai autorul meu, „victima". Face parte, am convingerea, dintre persoanele cele mai stimabile căci nu văd să-i pot reproşa alt lucru decît chestiuni de ordin literar. De cînd ne cunoaştem legături prea strînse n-am avut, însă tacit, cum se întîmplă cîteodată, un curent de simpatie pare să se fi statornicit între noi. Mă întîmpină deci, ca de obicei, radios, îmi strînge mîna cu o afecţiune pe care sint convins că nu o simulează. Eu In schimb mă simt dintr-o dată nespus de stingherit, fals, meschin : am în buzunar nefericitul acela de articol. Schiţez un zîmbet chinuit, îngîn cîteva vorbe şi plec mai departe abătut. Mai public articolul sau îl rup? II public totuşi, deşi presimt că începutul gingaş al unei prietenii posibile a fost umbrit pentru multă vreme. Dar nu vreau să-l mai plictisesc pe cititor cu evocarea acestor „dureri înăbuşite" ale criticilor : dincolo de aspectul anecdotic chestiunea are latura ei gravă, cu consecinţe adînci pentru literatură, şi mai ales asupra acestora îmi propun să stărui în însemnările care urmează. Aprecierea unei opere şi persoana care a produs-o sînt lucruri ce trebuie considerate separat în cadrul actului de e- G. DIMISIANU (Continuare In pagina 7) Un amic, confrate de breaslă, îmi mărturisea într-o zi că îl încearcă un sentiment de nostalgie după vremea, nu prea îndepărtată de altfel, cînd, proaspăt ieşit din Universitate şi nevoit, din pricini oarecare, să-şi petreacă cea mai mare parte a săptămînii departe de Bucureşti, beneficia de împrejurarea, ideală pentru un critic. ÎNAINTE Lovind în stîncile colţuroase ale trecutului şi în gheţarii albaştri din faţă, ţara s-a revărsat în marea ei albie deschisă cu ciocanul. Cine-ar putea — pămînt în pămînt — să nu încovoaie spinarea bătrînâ asemeni lui Atlas ? Părinţii noştri înşişi aleargă la temelia apelor, împreună să ne arătăm un acelaşi chip, ca al lumii. Dragoş VRINCEANU