Gazeta Transilvaniei, septembrie 1919 (Anul 82, nr. 180-202)
1919-09-11 / nr. 188
Anul al 80-lea Nr. 188. Redacţia şi aiuministraţia Braşov, Str. Prundului Nr. 15. Telefon 226. I Bani 25 Numărul Braşov, Joi, II Septemvrie ISIS Partidul Naţional Român — Credinţe — Aceste trei cuvinte provoacă fiecărui român ardelean, din creere şi până în vârful degetelor, un curent electric de o sensaţiune ce abia se poate descrie: Un simţământ de pietate, de energie, de iubire şi de mândrie. Mândria însă abea acum câteva luni era un simţământ de suferinţă stoică, foarte veche, simţământul martiriului. Partidul Naţional din Ardeal nu este un partid politic de rând, pe care azi îl creiază prin oarecare iscusinţă şi prin o doză mare de ambiţiune un anume om politic, grupând în jurul său adepţi de idei şi mai ales adepţi de interese, iar mâine îl fusionează, îl schimbă, îl râzbotează după versul constelaţiunilor intereselor streine. El în realitate nici nu e un partid, ci o adevărată religie naţională, prin a cărei doctrine trebuie să se închine orice Român iubitor de neam, căci ceea ce credinţa creştină este pentru întreaga omenire, Partidul Naţional Român din Ardeal este şi trebuie să fie pentru întreg neamul românesc. Toate celelalte partide politice din ţară s-au născut din ciocnirile de interese ale diferitelor clase ale aceluiaş neam, ele sunt rezultatul frecărilor între boerimea împilătoare şi ţărănimea apăsată. Astfel, de exemplu, originea Partidului Naţional liberal din Regat, sau aşa numitul partid al ruşilor, în opoziţie cu partidul boeresc, al albilor, o putem urca până la revoluţiunea din 1848 şi chiar până la acea a lui Tudor Vladimirescu, mişcări cari au deşteptat conştiinţa naţională în ambele Principate şi au provocat Unirea lor şi au determinat războiul Independenţei de la 1877. Aceste două partide istorice primeau totuşi în sânul lor destule elemente streine, pe toţi veneticii din Balcani şi din Levant pe cari îi naţionalizau fără să-i poată întâia asimila adevăratei idei naţionale. Acei streini, atraşi de avuţiile ţării noastre se stabileau şi intrau în partidele noastre, politice nu pentru vreun ideal naţional românesc, ci pentru idealuri naţionale greceşti, bulgăreşti, armeneşti etc., cari slăbeau grozav naţionalismul nostru, dar mai ales întrau în politică pentru chiverniseală personală, la care puteau ajunge sub o firmă politică oarecare, să stoarcă ţăranul, să fure statul. De aceea a izvorît prea multă corupţie, prea multă imoralitate politică în ţară, ceea ce a slăbit caracterele şi a compromis reputaţia politică a ţării în occident; reputaţie rea, de care poporul român nu are nici o vină, fiindcă adevăratul popor, săteanul, era cu totul deposedat, atât materialiceşte cât şi politiceşte. Factorii corumpători erau streinii, levantinii şi in urmă evreii, cari toţi aveau interese deosebite să coboare nivelul naţional şi nivelul moral al ţârii, pentru ca să o speculeze pe aceasta. Nu trebuie să uităm că numai prin încrucişări prea eterogene a unui neam, fără alt adaus cultural, creşte inteligenţa lui, dar îi scade caracterul, pe când prin neîncrupişare inteligenţa se desvoltă mai încet, dar se conservă mai bine Caracterul. Primul proces trebuie să-l atribuim păturei suprapuse din vechiul Regat, care nu se amesteca cu poporul, ci numai cu streinii, iar al doilea proces îl priveşte pe restul poporului român, în special pe cel ardelean, care fără nici o încrucişare streină şi-a plămădit şi desvoltat conducătorii politici şi naţionali. Astfel am ajuns în timpul de faţă ■?! marelui războiu mondial, în care valorile adevărate ale neamului încep să se cristalizeze în toată strălucirea lor şi să se distingă bine de putregaiurile politice ale generaţilor întregi, mascate cu o coaje de vieaţă aparentă. Partidul Naţional Român din Ardeal a rămas virgin de la prima licărire a vieţei lui , până în ziua de azi. El şi-a păstrat mereu puritatea lui naţională şi de rassă, ca un bloc de cristal de piatră nestimată de care nimic n’a aderat din noroiul strein ce-l înconjura. El înainte de a fi avut o naştere reală, avusese o concepţiune naţională foarte veche, cu totul ideală, întocmai precum ia fiinţă copilul nematerial din încrucişarea privirilor alor două persoane de sex diferit, când ele se iubesc. Acest nou născut ideal îndeamnă acele două persoane la unire pentru ca ideea să devie o realitate şi noul născut ideal să se întrupeze. Acest ideal naţional a încercat să ia naştere concretă în ziua când Mihai Viteazul a intrat triumfal în cetatea Alba Iulia, deşi fructul încă nu era copt pe deplin; a mai încercat să ia naştere prematură prin revoluţiunea lui Horia şi mai ales prin aceea a lui Avram Iancu. Toate aceste avortări de înfăptuire ale idealului naţional au fost cauzate de lipsa de pregătire politică suficientă, pregătire pe care a putut-o înfăptui cu aşa succes strălucit Partidul Naţional Român din Ardeal, reorganizat în ultimele decenii, încât în momentul când imperiul austro-ungar a ajuns în punctul de a se prăbuşi, acest partid, deşi mic în aparenţa lui parlamentară, era în realitate aşa de tare şi aşa de mare încât cu mânile goale, numai cu sufletul a putut lua frânele imperiului dintre Carpaţi şi Tisa până ce în fine a putut sosi şi dorobanţul român să îndeplinească împreună fapta Marei Uniri. Puterea şi mărirea Partidului Naţional zăcea in faptul că el reprezenta întregul popor român din Ardeal, conştient de menirea lui. Partidul Naţional Român din Ardeal deşi n’a avut soarele liber din Regat şi a trăit mereu sub teroarea şi ademenirea dominaţiunei maghiare, a rămas curat naţional, şi va trebui să rămâie tot astfel. Tot ce a putut pregăti Ardealul sub îngrijirea educaţiunei naţionale mai de seamă, toţi dascălii, toţi intelectualii lui de inimă i-a trimis peste munţi pentru întărirea sufletească a pornirilor naţionale din Principate şi din Regat. Aşa că Partidul Naţional Român din Ardeal nu numai că a rămas curat la suflet şi vecinie cu crucea de martir pe umeri, acasă la el, dar prin apostolii lui a pregătit sufleteşte şi partidele politice din Regat, pentru ca în momentul suprem în o comunitate Sufletească, să putem distinge limpede ursita neamului, ascunsă în vultoarea vulcanică ce învelui deodată lumea întreagă. Importanţa istorică a Partidului Naţional Român nu numai că nu este mai mică în realizarea marelui ideal naţional, decât cum este aceea a partidelor istorice din Regat, ci trebue să recunoaştem că această importanţă istorică abia acum a putut să şi-o manifeste în libertatea deplină, pentru ca să-şi probeze virtuţile şi rolul lui în consolidarea noului stat naţional român. Lupta milenară de conservare a neamului românesc în Ardeal, sub jugul maghiar, victoria neamului asupra acestui inamic archisecular îndreptăţeşte Partidul Naţional Român, strâns până mai ieri în obide, să-şi desfacă larg braţele chiar şi peste vechile hotare şi să primească de-acum înainte în sânul lui pe toţi cei cari înţeleg prin o credinţă nealterată viaţa de veci a neamului românesc. Dr. Al. Tărăşescu. şi ce poate reveni omul rănit streinilor. Din când în când, între braşoveni se răspândesc ştiri din partea uneltelor lui Mangra, de tristă amintire, că Vlaicu a fost pus pe picior, liber şi că se reîntoarce la Braşov. Acum în apropierea alegerilor, mai ales circulă astfel de versiuni. Bineînţeles că nu trebue să le mai desminţim. Vlaicu este vinovat atât de grav, ancheta faptelor lui nepatritice atât de obositor de lungă, prin abundenţa actelor şi dovezilor, încât nici vorbă de a fi eliberat. Va rămâne deci acolo unde se află până ce va fi judecat şi condamnat. Chiar pentru acei câţiva rătăciţi partizani ai lui sau unelte trebue să fie lămurit odată că acest om nu mai poate reveni liber la Braşov. Presupunând prin imposibil că ar veni, cei cari îşi aduc poate aminte da unele mici servicii ce le-a făcut — cu preţul trădării de neam şi numai ca să-şi câştige o popularitate in poporul sărac şcheian pe care să-l poată vinde ungurilor mai uşor — aceştia, zic, vor vedea că Vlaicu nu mai poate trăi între noi. Fiindcă Vlaicu nu mai are într’ajutor stăpânirea ungurească şi nici cum să mai aducă servicii. Un om mort, înainte de-a muri—iată cine este acela care n’a pregetat în mișelîile lui împotriva neamului. In vremea tristei lui glorii, Vlaicu a făcut poate câtor-va servicii. Autoritatea ungurească se grăbea a-i satisface cererile fiind-că trebuia să-i dea greutate acestui vânzător de neam. S’au întrebat oare, de ce nici un român nu putea face astfel de servicii sub unguri? Tocmai fii:-J » erau buni români. S’au întrebat cei cari au primit trista binefacere dela Vlaicu, care erau preţul ei? Era trădarea neamului, era vinderea către unguri a drepturilor pe cari neamul le câştigase cu lupte de sute de ani. Nu ne închipuim să fie în Braşov un singur om care să nu regrete, să se îngrozească că a putut fi servit de acest trădător când ştie care era preţul serviciilor lui. Numai amintirea legăturilor cu acest om este deajuns pentru a fi compromis. Poftească astăzi trădătorul. Să vedem unde i s’ar mai deschide uşa. La Budapesta, desigur, ar fi primit cu braţe deschise. Dar libertatea lui e restrânsă. Judecata se apropie şi condamnarea va fi numai o uşoară ispăşire a nenumăratelor lui crime naţionale. Reforme pentru muncitori Participarea la beneficii a mesei Iaşilor şi lucratorilor fabricelor in declaraţia autorizată pe care dl Mihai Popovici, şeful resortului industriei, a făcut-o la adunarea de reorganizare a partidului în Braşov, asupra reformelor ce urmăreşte a înfăptui privitor la muncitori, d-sa spune: „Dacă am îngrijit de ţărani, nu mai puţin ne gândim şi la muncitorii fabricelor. Muncitorii şi lucrătorii, meseriaşii în genere, sânt un element de forţă într’un stat, care trebuie să lucreze umăr la umăr cu noi. De aceea se fac reforme largi, de aceea ne-am grăbit a împlini cererile lor, fixând 8 ore de lucru. Vom introduce toate reformele cele mai moderne, vom lupta pentru asigurările cele mai largi de boală, accidente, lipsa de lucru, bătrâneţe şi mai ales pentru participarea la beneficii a muncitorului la întreprinderile la care lucrează. Declaraţia aceasta are o deosebită, importanţă fiind făcută de însuşi şeful resortului industriei, adică de acela care priveghează la raporturile dintre muncitori, meseriaşi şi patroni. Convingerea că o nouă viaţă trebue să se deschidă pentru muncitori, că lor trebuie să li se dea participarea la beneficiile întreprinderilor la cari lucrează — arată cât de înaintate sânt ideile călăuzitoare ale acestui reprezentant al Consiliului dirigent. In afară de aceasta, declaraţia făcută de şeful resortului de industrie are importanţă şi din faptul că vine de pe locul ocupat mai înainte de un socialist democrat. Prin demisiunea acestuia, prin urmare, nu s’a făcut un pas îndărăt în democraţie —cum aveau aerul să susţină socialdemocraţii cu prilejul eşirei tovarăşilor din Consiliul Dirigent — ci dimpotrivă, încă un pas spre progresul muncii. Se dovedeşte clar că nu e nevoie numaidecât de internaţionalism şi de organizări sindicaliste — socialiste, ca să poţi avea idei sănătoase înaintate şi să respecţi munca lucrătorilor. Partidul naţional nu prin contactul şi colaborarea cu socialiştii avea aceste idei. Ele erau înscrise în programul său înaintat, ca rodul unei judecăţi mature şi ca rezultat al luptelor pentru democraţie, strâns legate de cei mulţi şi oprimaţi. Declaraţia făcută de dl Popovici era numai ecoul acestei convingeri iar promisiunile făcute sântem siguri că partidul naţional va şti să le aducă la îndeplinire, după cum cele două mari reforme, electorală și agrară, sânt astăzi fapte îndeplinite de el.: Apel „Liga Consumatorilor“ face apel la baroul avocaţilor din Braşov, ca pe toţi acei avocaţi, care mijlocesc permise şi livrete de comercianţi pentru oameni necompetenţi, sau apără pe speculatori, provocând în felul acesta în mod indirect scumpirea traiului şi luptând împotriva interesului public, să-i tragă în cercetare disciplinară, ca pentru nişte acte mmorale. Braşov la 9 Sept. 1919 Comitetul „Ligei Consumatorilor“ ePovasle Eu i-am văzut pe-o zi de primăvară Cum rătăceau prin vie... el uitase In mâna lui o mână;ea ’ntr’ o doară, Făcându-se că uită, i-o lăsase. Şi mai târziu pe zi de vară 'n soare, Eu i-am văzut nepăsători şi singuri, Prinzând cununi de visuri’pe lăstare De ramuri în umbroase bolţi de [crânguri Şi ’ntr’un amurg de toamnă, la răscruce, Eu i-am văzut uitându-se-amândoi La iarbă ce prindea să se usuce, La vântul ce ’ndoia copacii goi. Dar într’o iarnă, când clădise vântul Mormane de omăt pe la fereşte, Eu am văzut cum le săpa mormântul Iubiţilor din trista mea poveste. 1919 Const. Tl si minai. iin apostol! Citit-am cu o adâncă mulţumire într’unul din nuraerile trecute ale unui ziar cotidian din Capitală, o recentă „pastorală* a I. P. S. S Mitropolitului Pimen al Moldovei. Am avut înalta cinste să’l cunosc personal şi să stau de vorbă cu I. P. S. S şi de multe ori, l’am auzit vorbind, fie prin comitetele numeroase din care face parte, cât şi când ocazional vorbea mulţimei, şi mi-am formulat o convingere. — Acest înalt prelat este un adevă® rat apostol în plinul sens al cuvântului... şi cine a simţit sufletul lui în zilele de grea restrişte nu lupta pe viaţă şi moarte ce se da la porţile Moldovei, cine a văzut speranţa nestrămutată a lui în triumful final al marei cauze pentru care am suferit cât şi prodigioasa lui activitate in Moldova pe timpul răsboiului, poate să nu zică cu adevărat că acest prelat, care a condus atunci biserica neamului şi a fost consilierul Tronului în cea mai mare criză sufletească prin care am trecut vreodată, — este un sfânt ! El este cel dintâi şi aproape singurul dintre înalţii ierarchi ai timpurilor noastre, din altarul căruia, cu autoritatea lui, au pornit îndemnuri, încurajare şi interes, nu numai pentru biserică, dar şi pentru activitatea extrabisericească a preoţilor, privind chestiuni de competinţa altora şi cari deşi îndatoraţi să le rezolve, le-au neglijat sau le-au dat puţină importanţă. (1. P. S. S. a dat „Pastorale“ privitoare la criza alimentară, la datoriile preoţilor în lupta neamului, la colportări de ştiri false). Pentru El, omul Bisericei, războiul nostru a fost un război sfânt şi îndatoririle ce le impune prin „Pastorala* Lui de acum preoţilor din eparhia Moldovei (şi e un păcat că numai Moldova se va folosi de ea) sunt tot aşa de sfinte ca şi îndatoririle canonice. In general „Pastorala* aceasta urmăreşte istoricul suferinţelor poporului din timpul marelui război. — Istoric, care va fi icoana adevărată a luptei poporului cepăstoreşte ca un adevărat apostol al bisericei şi al neamului. Olteanu. Limba literară în Ardeal de I. Rădulescu-Pogoneanu. S’au împlinit cincizeci de ani de când fostul şcolar al gimnaziului românesc din Braşov, Titu Marescu chiema luarea aminte a scriitorilor şi jurnaliştilor români din monarhia austro-ungară asupra germanismelor de care era plin scrisul lor. De atunci, neapărat, s’a săvârşit o mare schimbare, la care nu puţin va fi contribuit şi acea critica senină a merelui nostru învăţător, începând cu Tribuna de la Sibiiu, de acum vre-o treizeci de ani, până la Patria, Gazeta Transilvaniei, Renaşterea română, şi celelalte ziare de astăzi, şi de la tânărul Coşbuc de atunci, până la Goga, Agârbiceanu, Blaga şi ceilalţi scriitori ai generaţiei de acum, apropierea de izvorul limpede al limbei populare, pe deoparte, şi de limba literară din „Ţară*, pe de alta, s’a înfăptuit aproape deplin. Unitatea politică a naţiunii noastre a fost precedată de săvârşirea unităţii culturii şi în deosebi a limbii noastre literare — ca o pregătire şi o temelie a ei —, iar aceasta îşi avea ea însăşi condiţiile mai adânci în acea tainică şi profundă unitate milenară a vieţei sufleteşti a ţărănimei noastre de pretutindeni. Totuşi pentru desăvârşirea unităţii sufleteşti în păturile zise „de sus*, îndeosebi în limba românească a acestor clase „conducătoare* mai rămân încă multe de îndreptat. Ca şi asupra vieţei noastre sufleteşti, şi asupra limbii în care ea se înfăţişază trebue să avem o neadormită priveghiere, spre a face ca influenţele culturilor streine de la care ne adăpăm (aşa de necesare pentru propăşirea oricărei culturi naţionale) numai să ajute îmbogăţirea şi împrospătarea limbii noastre, iar nu să o abată, în vocabularul, în sintaxa, în formele şi în stilul ei, de la drumul său firesc. Şi când zic acestea, mă gândesc nu numai la d-voastră cei de aici, ci şi la noi, cei de dincolo; căci poate într’o măsură mult mai mare decât germanismele dela d-voastră e năpădită de franţuzisme limba jurnalelor şi a păturilor culte de la noi. Ar fi folositor un studiu mai întins în această privinţă, dar şi orice contribuţie cât de mică, în acest sens, cred că nu e de prisos; de aceea îngăduiţi-mi ca în câteva note în fugă să ating această chestiune. Mai mult decât oricare alta păcătueşte înpotriva spiritului limbii noastre, limba publicaţiilor oficiale dela d-voastră, adesea trebue tradusă îndărăt în nemţeşte, spre a fi înţeleasă. Neapărat, e explicabilă neîndămânarea aceasta, prin împrejurările de până acum; dar trebue cât mai grabnic înlăturată, pentru ca poporul să poată înţelege deplin cele ce i se aduc la cunoştinţă şi pentru ca să ajungem şi în această privinţă la acea unitate sufletească necesară pentru întărirea statului şi a culturii noastre naţionale. Iată câteva pilde, la întâmplare : în publicaţiunea afişată îa Braşov acum câteva săptămâni pentru înscrierea alegătorilor, am citit: „Conscierea alegătorilor pentru casa deputaţilor*... „Conscriere“ e latineşte şi „casa* româneşte, dar amândouă după nemţeşte: zusammenschreibung şi Abgeordneten Hans; terminologia românească corectă e: înscrierea alegătorilor şi Camera (sau Adunarea) deputaţilor. „Spre acest scop s’au exmis, respective s’au încredinţat cu această afacere 8 comisiunii... adică: s’au numit sau s’au însărcinat... „Toţi locuitorii oraşului sunt provocaţi a se prezenta... spre a fi incluşi în lista alegătorilor...* — adică sunt invitaţi spre a fi insenşi... „Deodată cu acceptarea în lista alegătorilor se estradă fiecărui alegător un bilet de votare Nu mai vorbesc de cele mai dia vechiu, ca „Oficiul de inmanuare*, ori ca „Foaie de insinuare*, sau de limba românească de pe tăbliţele oficiale şi neoficiale, ca: „Oficiul autoritar pentru mijlocirea de muncă în Braşov* (Behördliches Arbeitsvermittlungsamt in Brasso), ori „Cooperativa de croitorie şi a breslei de afinitate (verwandter Branche) dar şi în limba scriitorilor şi jurnaliştilor de seamă sunt încă forme şi construcţiuni streine, unele chiar dintre cele pomenite acum 50 de ani de Titu Maiorescu. Aşa, de pildă, a încredinţa (pe cineva cu ceva) după germanul betrauen), cu înţelesul de a însărcina (pe cineva cu ceva) e nu numai în publicaţii oficiale cum e cea citată mai sus, ci şi acum încă termenul curent în gura oamenilor politici de aici: „Cu organizarea partidului din judeţul Sibiiu a fost încredinţat subsemnatul“, zice încă Octavian Goga (Renaşterea română, 27 Aug. 1910). „Cu ducerea la îndeplinire a acestui decret-lege se încredinţează şefii Resorturilor de Agricultură, Comerţ şi Finanţe*1. „Vorbeşte apoi episcopul Cristea, relevând sarcina grea pe care o au cei cari au fost încredinţaţi de Marele Sfat să pună bazele organizării statului nou*. (Gazeta Transilvaniei 16 Aug. 1919). Tot aşa continuă a se zice „între aceste împrejurări* (după germ. unter), în loc de „în aceste împrejurări"; „pe lângă salariul de...“ după germ. bei..., cu salariul...), ordinaţiune (ordonanţă a unei autorităţi,)... Apoi o sumă de formaţiuni adjectivale, ca guvernial, advocaţial, cereual, pe care limba noastră nu le poate admite, ci zice : comisar al guvernului, camera advocaţilor, birou de advocatură, comitetul cercului. O altă abatere de la firea limbii