Gazeta Transilvaniei, septembrie 1919 (Anul 82, nr. 180-202)

1919-09-11 / nr. 188

Anul al 80-lea Nr. 188. Redacţia şi aiuministraţia Braşov, Str. Prundului Nr. 15. Telefon 226. I Bani 25 Num­ărul Braşov, Joi, II Septemvrie ISIS Partidul Naţional Român — Credinţe — Aceste trei cuvinte provoacă fiecă­rui român ardelean, din creere şi până în vârful degetelor, un curent electric de o sensaţiune ce abia se poate descrie: Un simţământ de pietate, de energie, de iu­bire şi de mândrie. Mândria însă abea acum câte­va luni era un simţământ de suferinţă stoică, foarte veche, simţământul martiriului. Partidul Naţional din Ardeal nu este un partid politic de rând, pe care azi îl creiază prin oare­care iscusinţă şi prin o doză mare de ambiţiune un anume om politic, grupând în jurul său adepţi de idei şi mai ales adepţi de interese, iar mâine îl fusionează, îl schimbă, îl râz­­botează după v­ersul constelaţiunilor inte­reselor streine. El în realitate nici nu e un partid, ci o adevărată religie naţională, prin a cărei doctrine trebuie să se închine ori­ce Român iubitor de neam, căci ceea ce credinţa creştină este pentru întreaga omenire, Partidul Naţional Român din Ar­deal este şi trebuie să fie pentru întreg neamul românesc. Toate celelalte partide politice din ţară s-au născut din ciocnirile de interese ale diferitelor clase ale aceluiaş neam, ele sunt rezultatul frecărilor între boerimea împilătoare şi ţărănimea apăsată. Astfel, de exemplu, originea Partidului Naţional liberal din Regat, sau aşa numitul partid al ruşilor, în opoziţie cu partidul boeresc, al albilor, o putem urca până la revolu­­ţiunea din 1848 şi chiar până la acea a lui Tudor Vladimirescu, mişcări cari au deşteptat conştiinţa naţională în ambele Principate şi au provocat Unirea lor şi au determinat războiul Independenţei de la 1877. Aceste două partide istorice primeau totuşi în sânul lor destule elemente stre­ine, pe toţi veneticii din Balcani şi din Levant pe cari îi naţionalizau fără să-i poată întâia asimila adevăratei idei naţi­onale. Acei streini, atraşi de avuţiile ţării noastre se stabileau şi intrau în partidele noastre, politice nu pentru vre­un ideal naţional românesc, ci pentru idealuri na­ţionale greceşti, bulgăreşti, armeneşti etc., cari slăbeau grozav naţionalismul nostru, dar mai ales întrau în politică pentru chiverniseală personală, la care puteau ajunge sub o firmă politică oare­care, să stoarcă ţăranul, să fure statul. De aceea a izvorît prea multă corup­ţie, prea multă imoralitate politică în ţară, ceea­ ce a slăbit caracterele şi a compro­mis reputaţia politică a ţării în occident; reputaţie rea, de care poporul român nu are nici o vină, fiind­că adevăratul po­por, săteanul, era cu totul deposedat, atât materialiceşte cât şi politiceşte. Factorii corumpători erau streinii, levantinii şi in urmă evreii, cari toţi aveau interese deo­sebite să coboare nivelul naţional şi ni­velul moral al ţârii, pentru­ ca să o spe­culeze pe aceasta. Nu trebuie să uităm că numai prin încrucişări prea eterogene a unui neam, fără alt adaus cultural, creşte inteligenţa lui, dar îi scade caracterul, pe când prin neîncrupişare inteligenţa se des­­voltă mai încet, dar se conservă mai bine Caracterul. Primul proces trebuie să-l a­­tribuim păturei suprapuse din vechiul Re­gat, care nu se amesteca cu poporul, ci numai cu streinii, iar al doilea proces îl priveşte pe restul poporului român, în special pe cel ardelean, care fără nici o încrucişare streină şi-a plămădit şi des­­voltat conducătorii politici şi naţionali. Astfel am ajuns în timpul de faţă ■?! marelui războiu mondial, în care valo­rile adevărate ale neamului încep să se cristalizeze în toată strălucirea lor şi să se distingă bine de putregaiurile politice ale generaţilor întregi, mascate cu o coaje de vieaţă aparentă. Partidul Naţional Român din Ardeal a rămas virgin de la prima licărire a vie­­ţei lui , până în ziua de azi. El şi-a păs­trat mereu puritatea lui naţională şi de rassă, ca un bloc de cristal de piatră nes­timată de care nimic n’a aderat din no­roiul strein ce-l înconjura. El înainte de a fi avut o naştere reală, avusese o con­­cepţiune naţională foarte veche, cu totul ideală, întocmai precum ia fiinţă copilul nematerial din încrucişarea privirilor alor două persoane de sex diferit, când ele se iubesc. Acest nou născut ideal îndeamnă acele două persoane la unire pentru ca ideea să devie o realitate şi noul născut ideal să s­e întrupeze. Acest ideal naţional a încercat să ia naştere concretă în ziua când Mihai Vi­teazul a intrat tri­umfal în­ cetatea Alba Iulia, deşi fructul încă nu era copt pe de­plin; a mai încercat să ia naştere prema­tură prin revoluţiunea lui Horia şi mai ales prin aceea a lui Avram Iancu. Toate aceste avortări de înfăptuire ale idealului naţional au fost cauzate de lipsa de pre­gătire politică suficientă, pregătire pe ca­re a putut-o înfăptui cu aşa succes stră­lucit Partidul Naţional Român din Ardeal, reorganizat în ultimele decenii, încât în momentul când imperiul austro-ungar a ajuns în punctul de a se prăbuşi, acest partid, deşi mic în aparenţa lui parlamen­tară, era în realitate aşa de tare şi aşa de mare încât cu mânile goale, numai cu sufletul a putut lua frânele imperiului din­tre Carpaţi şi Tisa până ce în fine a pu­tut­ sosi şi dorobanţul român să îndepli­nească împreună fapta Marei Uniri. Pu­terea şi mărirea Partidului Naţional zăcea in faptul că el reprezenta întregul popor român din Ardeal, conştient de menirea lui. Partidul Naţional Român din Ardeal deşi n’a avut soarele liber din Regat şi a trăit mereu sub teroarea şi ademenirea dominaţiunei maghiare, a rămas curat na­ţional, şi va trebui să rămâie tot astfel. Tot ce a putut pregăti Ardealul sub în­grijirea educaţiunei naţionale mai de sea­mă, toţi dascălii, toţi intelectualii lui de inimă i-a trimis peste munţi pentru întă­rirea sufletească a pornirilor naţionale din Principate şi din Regat. Aşa că Partidul Naţional Român din Ardeal nu numai că a rămas curat la suflet şi vecinie cu cru­cea de martir pe umeri, acasă la el, dar prin apostolii lui a pregătit sufleteşte şi partidele politice din Regat, pentru ca în momentul suprem în o comunitate Sufle­tească, să putem distinge limpede ursita neamului, ascunsă în vultoarea vulcanică ce învelui deodată lumea întreagă. Importanţa istorică a Partidului Na­ţional Român nu numai că nu este mai mică în realizarea marelui ideal naţional, decât cum este aceea a partidelor istorice din Regat, ci trebue să recunoaştem că această importanţă istorică abia acum a putut să şi-o manifeste în libertatea de­plină, pentru ca să-şi probeze virtuţile şi rolul lui în consolidarea noului stat na­ţional român. Lupta milenară de conser­vare a neamului românesc în Ardeal, sub jugul maghiar, victoria neamului asupra acestui inamic archisecular îndreptăţeşte Partidul Naţional Român, strâns până mai ieri în obide, să-şi desfacă larg braţele chiar şi peste vechile hotare şi să pri­mească de-acum înainte în sânul lui pe toţi cei cari înţeleg prin o credinţă ne­al­terată viaţa de veci a neamului româ­nesc. Dr. Al. Tărăşescu. şi ce­­ poate reveni omul rănit streinilor. Din când în când, între braşoveni se răspândesc ştiri din partea uneltelor lui Mangra, de tristă amintire, că Vlaicu a fost pus pe picior, liber şi că se reîntoarce la Braşov. Acum în apropierea alegerilor, mai ales circulă ast­fel de versiuni. Bine­înţe­les că nu trebue să le mai desminţim. Vlaicu este vinovat atât de grav, ancheta faptelor lui nepatritice atât de obositor de lungă, prin abundenţa actelor şi dove­zilor, în­cât nici vorbă de a fi eliberat. Va rămâne deci acolo unde se află până ce va fi judecat şi condamnat. Chiar pentru acei câţi­va rătăciţi par­­tizani ai lui sau unelte trebue să fie lă­murit odată că acest om nu mai poate re­veni liber la Braşov. Presupunând prin imposibil că­ ar veni, cei cari îşi aduc poate aminte da unele mici servicii ce le-a fă­cut — cu preţul trădării de neam şi numai ca să-şi câştige o popularitate in poporul sărac şcheian pe care să-l poată vinde ungurilor mai uşor — aceştia, zic, vor ve­dea că Vlaicu nu mai poate trăi între noi. Fiind­că Vlaicu nu mai are într’ajutor stă­pânirea ungurească şi nici cum să mai a­­ducă servicii. Un om mort, înainte de-a muri—iată cine este acela care n’a pregetat în mișe­­lîile lui împotriva neamului. In vremea tristei lui glorii, Vlaicu a făcut poate câ­­tor-va servicii. Autoritatea ungurească se grăbea a-i satisface cererile fiind-că trebuia să-i dea greutate acestui vânzător de neam. S’au întrebat oare, de ce nici un ro­mân nu putea face astfel de servicii sub unguri? Tocmai fii:-J » erau buni români. S’au întrebat cei cari au primit trista binefacere dela Vlaicu, care erau preţul ei? Era trădarea neamului, era vinderea către unguri a drepturilor pe cari neamul le câştigase cu lupte de sute de ani. Nu ne închipuim să fie în Braşov un singur om care să nu regrete, să se îngrozească că a putut fi servit de acest trădător când ştie care era preţul serviciilor lui. Numai amintirea legăturilor cu acest om este de­­ajuns pentru a fi compromis. Poftească astăzi trădătorul. Să vedem unde i s’ar mai deschide uşa. La Buda­pesta, de­sigur, ar fi primit cu braţe des­chise. Dar libertatea lui e restrânsă. Jude­cata se apropie şi condamnarea va fi nu­mai o uşoară ispăşire a nenumăratelor lui crime naţionale. Reforme pentru muncitori Participarea la beneficii a mesei Iaşilor şi lucratorilor fabricelor in declaraţia autorizată pe care dl Mihai Popovici, şeful resortului industr­iei, a făcut-o la adunarea de reorganizare a partidului în Braşov, asupra reformelor ce urmăreşte a înfăptui privitor­­ la muncitori, d-sa spune: „Dacă am îngrijit de ţărani, nu mai puţin ne gândim şi la muncitorii fabrice­­lor. Muncitorii şi lucrătorii, meseriaşii în genere, sânt un element de forţă într’un stat, care trebuie să lucreze umăr la u­­măr cu noi. De aceea se fac reforme largi, de­ aceea ne-am grăbit a împlini cererile lor, fixând 8 ore de lucru. Vom introduce toate reformele cele mai moderne, vom lupta pentru asigură­rile cele mai largi de boală, accidente, lipsa de lucru, bătrâneţe şi mai ales pentru participarea la beneficii a muncitorului la întreprinderile la care lucrează. Declaraţia aceasta are o deosebită, importanţă fiind făcută de însuşi şeful resortului industriei, adică de acela care priveghează la raporturile dintre muncitori, meseriaşi şi patroni. Convingerea că o nouă viaţă trebue să se deschidă pentru mun­citori, că lor trebuie să li se dea participarea la beneficiile întreprinderilor la cari lu­crează —­ arată cât de înaintate sânt ideile călăuzitoare ale acestui reprezentant al Consiliului dirigent. In afară de aceasta, declaraţia făcută de şeful resortului de industrie­­ are im­portanţă şi din faptul că vine de pe locul ocupat mai înainte de un socialist demo­crat. Prin demisiunea acestuia, prin ur­mare, nu s’a făcut un pas îndărăt în democraţie —cum aveau aerul să sus­ţină socialdemocraţii cu prilejul eşirei to­varăşilor din Consiliul Dirigent — ci dim­potrivă, încă un pas spre progresul­­ muncii. Se dovedeşte clar că nu e nevoie nu­mai­decât de internaţionalism şi de orga­nizări sindicaliste — socialiste, ca să poţi avea idei sănătoase înaintate şi să res­pecţi munca lucrătorilor. Partidul naţional nu prin contactul şi colaborarea cu socia­­liştii avea aceste idei. Ele erau înscrise în prog­ramul său înaintat, ca rodul unei judecăţi mature şi ca rezultat al luptelor pentru democraţie, strâns legate de cei mulţi şi oprimaţi. Declaraţia făcută de dl Popovici era numai ecoul acestei convingeri iar promi­siunile făcute sântem siguri că partidul naţional va şti să le aducă la îndeplinire, după cum cele două mari reforme, elec­torală și agrară, sânt astăzi fapte îndepli­nite de el.: Apel „Liga Consumatorilor“ face apel la baroul avocaţilor din Braşov, ca pe toţi acei avocaţi, care mijlocesc permise şi livrete de comercianţi pentru oameni necompetenţi, sau a­­pără pe speculatori, provocând în felul acesta în mod indirect scum­pirea traiului şi luptând împotriva interesului public, să-i tragă în cer­cetare disciplinară, ca pentru nişte acte m­m­orale. Braşov la 9 Sept. 1919 Comitetul „Ligei Consumatorilor“ ePovasle Eu i-am văzut pe-o zi de primăvară Cum rătăceau prin vie... el uitase In mâna­ lui o mână;ea ’ntr’ o­ doară, Făcându-se că uită, i-o lăsase. Şi mai târziu pe zi de vară 'n soare, Eu i-am văzut nepăsători şi singuri, Prinzând cununi de visuri’pe lăstare De ramuri în umbroase bolţi de [crânguri Şi ’ntr’un amurg de toamnă, la răscruce, Eu i-am văzut uitându-se-amândoi La iarbă ce prindea să se usuce, La vântul ce ’ndoia copacii goi. Dar într’o iarnă, când clădise vântul Mormane de omăt pe la fereşte, Eu am văzut cum le săpa mormântul Iubiţilor din trista mea poveste. 1919 Const. Tl si minai. iin apostol! Citit-am cu o adâncă mulţumire în­­tr’unul din nuraerile trecute ale unui ziar cotidian din Capitală, o recentă „pasto­rală* a I. P. S. S Mitropolitului Pimen al Moldovei. Am avut înalta cinste să’l cunosc personal şi să stau de vorbă cu I. P. S. S şi de multe ori, l’am auzit vorbind, fie prin comitetele numeroase din care face parte, cât şi când ocazional vorbea mulţimei, şi mi-am formulat o convingere. — Acest înalt prelat este un adevă® rat apostol în plinul sens al cuvântului... şi cine a simţit sufletul lui în zilele de grea restrişte nu lupta pe viaţă şi moarte ce se da la porţile Moldovei, cine a vă­zut speranţa nestrămutată a lui în trium­ful final al marei cauze pentru care am suferit cât şi prodigioasa lui activitate in Moldova pe timpul răsboiului, poate să nu zică cu adevărat că acest prelat,­­ care a condus atunci biserica neamului şi a fost consilierul Tronului în cea mai mare criză sufletească prin care am trecut vre­o­dată, — este un sfânt ! El este cel dintâi şi aproape singurul dintre înalţii ierarchi ai timpurilor noastre, din altarul căruia, cu autoritatea lui, au pornit îndemnuri, încurajare şi interes, nu numai pentru biserică, dar şi pentru ac­tivitatea extrabisericească a preoţilor, pri­vind chestiuni de competinţa altora şi cari de­şi îndatoraţi să le rezolve, le-au ne­glijat­­ sau le-au dat puţină importanţă. (1. P. S. S. a dat „Pastorale“ privitoare la criza alimentară, la datoriile preoţilor în lupta neamului, la colportări de ştiri false). Pentru El, omul Bisericei, războiul nostru a fost un război sfânt şi îndato­ririle ce le impune prin „Pastorala* Lui de acum preoţilor din eparhia Moldovei (şi e un păcat că numai Moldova se va folosi de ea) sunt tot aşa de sfinte ca şi îndatori­rile canonice. In gener­al „Pastorala* aceasta urmă­reşte istoricul suferinţelor poporului din timpul marelui război. — Istoric, care va fi icoana adevărată a luptei poporului ce­­păstoreşte ca un adevărat apostol al bi­sericei şi al neamului. Olteanu. Limba literară în Ardeal de I. Rădulescu-Pogoneanu. S’au împlinit cincizeci de ani de când fostul şcolar al gimnaziului româ­nesc din Braşov, Titu Ma­­rescu chiema luarea aminte a scriitorilor şi jurnaliş­tilor români din monarhia austro-ungară asupra germanismelor de care era plin scrisul lor. De atunci, neapărat, s’a săvârşit o mare schimbare, la care nu puţin va fi contribuit şi acea critica senină a merelui nostru învăţător, începând cu Tribuna de la Sibiiu, de acum vre-o treizeci de ani, până la Patria, Gazeta Transilvaniei, Renaşterea română, şi celelalte ziare de astăzi, şi de la tânărul Coşbuc de atunci, până la Goga, Agârbiceanu, Blaga şi cei­lalţi scriitori ai generaţiei de acum, apro­pierea de izvorul limpede al limbei popu­lare, pe deoparte, şi de limba literară din „Ţară*, pe de alta, s’a înfăptuit aproape deplin. Unitatea politică a naţiunii noastre a fost precedată de săvârşirea unităţii cul­turii şi în deosebi a limbii noastre lite­rare — ca o pregătire şi o temelie a ei —, iar aceasta îşi avea ea însăşi condi­ţiile mai adânci în acea tainică şi pro­fundă unitate milenară a vieţei sufleteşti a ţărănimei noastre de pretutindeni. Totuşi­ pentru desăvârşirea unităţii sufleteşti în păturile zise „de sus*, îndeo­sebi în limba românească a acestor clase „conducătoare* mai rămân încă multe de îndreptat. Ca şi asupra vieţei noastre su­fleteşti, şi asupra limbii în care ea se în­­făţişază trebue să avem o neadormită pri­­veghiere, spre a face ca influenţele cultu­rilor streine de la care ne adăpăm (aşa de necesare pentru propăşirea oricărei culturi naţionale) numai să ajute îmbogă­ţirea şi împrospătarea limbii noastre, iar nu să o abată, în vocabularul, în sintaxa, în formele şi în stilul ei, de la drumul său firesc. Şi când zic acestea, mă gândesc nu numai la d-voastră cei de aici, ci şi la noi, cei de dincolo; căci poate într’o mă­sură mult mai mare decât germanismele dela d-voastră e năpădită de franţuzisme limba jurnalelor şi a păturilor culte de la noi. Ar fi folositor un studiu mai întins în această privinţă, dar şi orice contri­buţie cât de mică, în acest sens, cred că nu e de prisos; de aceea îngăduiţi-mi ca în câteva note în fugă să ating această chestiune. Mai mult decât oricare alta păcătueşte înpotriva spiritului limbii noastre, limba publicaţiilor oficiale dela d-voastră, adesea trebue tradusă îndărăt în nemţeşte, spre a fi înţeleasă. Neapărat, e explicabilă ne­­îndămânarea aceasta, prin împrejurările de până acum; dar trebue cât mai grabnic înlăturată, pentru ca poporul să poată în­ţelege deplin cele ce i se aduc la cunoş­tinţă şi pentru ca să ajungem şi în a­cea­stă privinţă la acea unitate sufletească necesară pentru întărirea statului şi a cul­turii noastre naţionale. Iată câteva pilde, la întâmplare : în publicaţiunea afişată îa Braşov acum câteva săptămâni pentru înscrierea alegătorilor, am citit: „Conscierea alegă­torilor pentru casa deputaţilor*... „Conscri­­ere“ e latineşte şi „casa* româneşte, dar amândouă după nemţeşte: zusammen­­schreibung şi Abgeordneten Hans; termino­logia românească corectă e: înscrierea ale­gătorilor şi Camera (sau Adunarea)­ de­putaţilor. „Spre acest scop s’au exmis, res­pective s’au încredinţat cu această afacere 8 comisiunii... adică: s’au numit sau s’au însărcinat... „Toţi locuitorii oraşului sunt provocaţi a se prezenta... spre a fi incluşi în lista alegătorilor...* — adică sunt invi­taţi spre a fi insenşi... „Deodată cu accep­tarea în lista alegătorilor se estradă fie­cărui alegător un bilet de votare Nu mai vorbesc de cele mai dia ve­­chiu, ca „Oficiul de inmanuare*, ori ca „Foaie de insinuare*, sau de limba ro­mânească de pe tăbliţele oficiale şi neofi­ciale, ca: „Oficiul autoritar pentru mijlo­cirea de muncă în Braşov* (Behördliches Arbeitsvermittlungsamt in Brasso), ori „Cooperativa de croitorie şi a breslei de afinitate (verwandter Branche) dar şi în limba scriitorilor şi jurnaliştilor de seamă sunt încă forme şi construcţiuni streine, unele chiar dintre cele pomenite acum 50 de ani de Titu Maiorescu. Aşa, de pildă, a încredinţa (pe cineva cu ceva) după ger­manul betrauen), cu înţelesul de a însăr­cina (pe cineva cu ceva) e nu numai în publicaţii oficiale cum e cea citată mai sus, ci şi acum încă termenul curent în gura oamenilor politici de aici: „Cu organizarea partidului din judeţul Sibiiu a fost încre­dinţat subsemnatul“, zice încă Octavian Goga (Renaşterea română, 27 Aug. 1910). „Cu ducerea la îndeplinire a acestui de­­cret-lege se încredinţează şefii Resorturi­lor de Agricultură, Comerţ şi Finanţe*1. „Vorbeşte apoi episcopul Cristea, relevând sarcina grea pe care o au cei cari au fost încredinţaţi de Marele Sfat să pună ba­zele organizării statului nou*. (Gazeta Transilvaniei 16 Aug. 1919). Tot aşa continuă a se zice „între a­­ceste împrejurări* (după germ. unter), în loc de „în aceste împrejurări"; „pe lângă salariul de...“ după germ. bei..., cu sala­riul...), ordinaţiune (ordonanţă a unei au­torităţi,)... Apoi o sumă de formaţiuni adjecti­vale, ca guvernial, advocaţial, cereual, pe care limba noastră nu le poate admite, ci zice : comisar al guvernului, camera advo­caţilor, birou de advocatură, comitetul cer­cului. O altă abatere de la firea limbii

Next