Glasul Bucovinei, septembrie 1920 (Anul 3, nr. 506-527)

1920-09-21 / nr. 522

Pa«. 2 GLASUL BUCOVINEI Literatul ‘Nr. 522 HOINAR Motto: »Ge-am văzut e al meu, iubite, ce-am cetit e numai de împrumut«. (Ketze!) Zici c’ai vrea să stai de vorbă cu cel ce-a avut norocul de a colinda in zilele de astăzi o bucată de Europă? Să mă ferți că nu ți-am satisfăcut imediat dorința, dar când mai două luni de zile, ceas cu ceas ai trăit in tovărășia altora, atunci poți ajunge atât de dorit de a fi odată departe de toți, singur, ai tău. Încât să nu te miri că deunăzi, abia ajuns acasă, ca din senin am apucat din nou câmpii adecă pardon, munții. ? Și din plimbarea aceasta m’am­ Întors ca atâtea și atâtea. Încât mă iartă că încep mai Întâi cu aces­tea . Îmi place să te și necăjesc puțin și să-ți mai demonstrez odată că fac mai Întâi ceea ce-mi place mie și’n urmă abia celelalte. Deci s’o pornim, dacă vreai ! Călătoria cu trenul până la Vatra­ Dornei a fost minunată câtă vreme, după obiceiul valah de astăzi, te găsini cocoțat pe acoperișul unui vagon. 28 August, o zi cu multe perdele de nori, desfă­șurând melancolic incremenite la perspective de munți, liniștite, vaste, moarte... ici-colo palori și Începuturi de semnatece ruginiri. Brândușele de toamnă aprind lu­­minițele de cimitir in miriștele fânațelor... Picură stropii de ploaie și ard scânteile de cărbuni din loco­­motivă. Așa sa termină frumoasă călătorie, nu cu ci pe tren, in dreptul stațiunii Ilișești. La Dorna primire ospitalieră In casa salubrității publice. A doua zi vreme în do­­peri. Deci cum mai rău, aice, la munte. Sântem totuși trei inși și mai îndem­­nându pe, mai ademenindu-ne de­ un eventual roman­tic, o pornim, adecă ne pornește până la Iacobeni (nu Iacoben), cum zice noua etichetă a gării și cea a poștei) bunăvoința unui domn general, care ne iea în automobilul d-sale. Ne oprim câteva clipe in bise­rica dela Iacobeni, biserică in felul Mirăuților și sfân­tului loan dela, Suceava și chiar și’n felul mănăstirii Putna, îndrăzneați combinate de colori tari și de multicolore olane de gust rutean. Catrința e in toată cinstea aici. Pe vaiea pârâtului înainte ! Luăm ofensiva asupra muntelui Ouțoml, ținta noastră pe ziua de azi. Răz­boiul care a prăpăstuit atâta urgie asupra locuitorilor de aici ne-a dat totuși un lucru bun . Drumuri noui, ușor practicabile, cu o foarte redusă pantă, menite fiind și tunuri grele, chesoane și camioane. Pe un astfel de drum excursia noastră e o plim­bare. Păcat numai că lăsate fiind in voia Întâmplării a­­ceste bune linii de comunicții incep a se surpa de șuvoiaiele ploilor. Urcăm ușor și repede. Și iată-ne sus, unde la vremea aceasta numai pentru ochi ființează o lume: imensa fâșie de țară muntoasă, atât de plastic relie­fată cu verdele închis al brazilor și verdele englezesc de proaspăt al pajiștelor. Un singur țivu­t de pasere face interpuneții acestei pagini de singurătate. E aici locul unde, cum zice un scriitor din zilele noastre, „mai sufletesc e cuvântal" și unde, o zicem noi, și mai sufletească e tăcerea... Dar cerul tot mai mult se închide de nori și măgurile tot mai adânc se Îngân­durează In neguri... Când ajungem la Fântânele pisanii prind să șop­tească. Întâi rar și tainic, apoi lacom și nebunește, pe impermeabilele noastre. Un mic popas și­ un regal prânz de întărire lângă izvoarele Fântânelelor in auzul tainicei simfonii de ploaie măruntă... Și negurile cresc. Flonduri albe — surii se târăsc printre deschizăturile văilor­­ Închipuind o horă de fantasme“ — vorba Im Sosif. Pornim In sus, acolo unde-i mister și taină. Cât de intens a știut prinde Wag­ner In cântec și in cu­vinte senzația acestei perspective ca celebrul sân : „Wie Todesahnung Dämerung deckt die Laude Umhaut das Tai mit schwarzlichem Gewände...“ Și te întrebi la ce bun mai uizuești in sus când știi ca abia la 20 de pași să poți vedea ceva. Răspunsul pe care însuți ți­i dai e pentru că ins­tinctiv omul tinde Înspre culmi !... Am luat-o de-a coasta și bocancii noștri, cu toată englezimea lor, ln ser bătecia ierbăriei ds aice, tot dau cinstea și pe rușine și chiftesc de apă. Cușorul doară de jos ouțor să fie, căci de fapt aice el ni se înfățișează ca un mic Vesuviu, cu două vârfuri, despărțite ca de-o adâncitură de crater. Vârful de dincolo se zărește ca u n vis printre negurile ce se alungi fantastic închipuind la zmei și la bilauri... Nu mai vezi nimic, decât neant... încât aproape ți e frica să nu te prăbușești în „abisul“ de jos... Și dragă ți-e culmea la care ai răzbătut­­... . Pornim la celalt vârf, purtătorul „duhei“ (sem­nului trigonometric) de 1642 m­. E surprinzător cât de repede ți ajungi. Tovarășul nostru L., un distins trist, ne lămurește că numai zăbranicul de ceață ne dădea iluzia optică a unei darecari depărtări de la o culme la cealaltă. Iată iată o prețioasă lecție ad oculos: Și ace­­laș tovarăș al nostru ne atrage atenția asupra unei ar­tificiale aranjări da pietre, din care noi descifrăm o li­teră, și încă una și a treia și un nume întreg, numele unuia dintre cei mai buni turiști ai Bucovinei. (Care nume anume? Știi că ții sa-l afli. Ș­pare­ ca­te văd pe Cașerul, fâcându-i pe arheologi. !... Atât mai bine !) Pietrele aceste se vede că stau de ani de zile așa, in­cât pe- alocarea le-au și năpădit iarba și bungeacul. Și tot ele vor fi dat și altora Îndemnul de a se imortaliza In acelaș fel aice, lacât iară mă pomenesc ca as­pel de gând, care e o continuare a gândului de­­ nefori : când omul e pornit înspre culmi, el dornit trudește și înspre veșnicie !... Abia se mai ghicesc câteva conturări de c lanțuri de munți. Și ploaia răpăie necruțătoare și tui cântă viteaz. Nu mai avem ce sta aice. Reped, coliba de adăpostire ! E un semn de civilizație, și de tură, aș zice eu, de a pune la îndemâna căutător de singurătate un sălaș de aciuare. Dar în ce hal fără hal li găsim, săracul bordeiul Acoperișul nu parte zmult, de ferești nici urmă. Un singur pat rămas într’un colț. In schimb o groază da dovezi că cele mai frec­vente vizitatoare ale acestui locaș sunt patrupedele păs­­cătoare pe aice. Ba iată și­ o rază de poesie în proza acestui pustiu. Cine­va și-a scris aici dorul cu urmă­torul cântec, cules la rândul său de D. Anghel: De câte ori gândesc la tine De-ar răsări câte o stea Aș râtăd în nopți senine Sub cer de aur, draga mea !... Frigul și umezeala te răzbește. După ești de colo până colo, înțelegând da ce d. p. Suedezii treb­ue să facă mai multă gimnastică decât Românii , fiindcă le-o impune cl­ia ! Și ne deschidem sacii. „O ceas divin“, parodiază unul din noi după Iosif. Și’n adevăr, divin e măgușorul și bidonul deschis pentru nămeșitul stomac de turist! Dar din ușa colibei ne alarmează strigătul . Sto­rnd­, repede ! E o minune ! — Minunea ? Perdeaua de neguri s’a rupt. — Albaștri munți ca câte o pală de nouri albi In creștet... Splendid peisagiu de Alpi, cu răceala țintuită In frunte și candida zăpadă prinsă in farnegări de nori. „Iar sufletu-mî de tot ce-a fost nemernic S’a destegat și-a izbutit să scape Și sunt ai meu de-acum, tot mai aproape de mine și de Cel-a-tot-puternic !“... ar zice uriașul cântăreț al singurătății, Ibsen („In Nemărginire“ trad de Anghel-Iosif). Albele culise de ceață se rump tot mai largi, un mănunchiu de lumină, soarelei... Și la picioarele noas­tre ca o Consinzeană răsare Dorna-Condrenicor, pito­rescul sătișor de munte, cu perspective de țară, ca nealtul de curat și de românesc. Știm că’n școala de colo jos un suflet de elită a inaugurat de curând o expoziție de cusături românești. Deci ca vulcanii de nă­prasnici ne slooozira la vale. Cât ai clipi iată-ne și în­călziți și uscați. Cum nu știe drumețul că are la înde­mână tot ce-i trebue și n are decât să apuce : sălaș, căldură, uscare !... Văzând deci soarele că nu mai are încotro, iese dintre nori zi-o zi frumoasă in toată legea. Brasii însemnați cu barda pentru tătare au re­vărsat din rănile lor atâta rășini, încât la îndemnul căpitanului nostru S. o culegem numai­decât, pentru a prepara din ea un fel de terebentină, dizolvându-o în gaz (petrol) , luăm de-a dreptul peste țarcuri, trecem vrăj­maș prin „zăvoarele“ îngrăditurilor și coborâm pe pajiștea verde, drept la burcatul Candrenilor. Câteva din puțurile prinse în mari burlane de olane gâgi­esc de-i o plăcere să le vezi zici o plăcere chiar se și le beai, cu mâna la nas, lichida miroznă. Pământul aice pare că ar fi de gumă, așa-ți joacă sub picioare , sunt binecuvântatele straturi­­ de nămol. Fostul „salon“ de viligiatură, azi o șandrama pustie. Ce lume forfoita pe aice! Ce cântecel... Dar lume străină! Numai alela de mesteceni stăruie dârz, românește, și tremurătorul frunziș al lor freamătă de­asupra ramelor de colonete și figuri dărâmate preves­tind frumoasele zile de mâine... Ca și înainte de frumos Insă­și ca totdeauna de frum­os sunt Candranii, cuminte așezare moldovenească, cu neaoș port țărănesc, nestricat de târguri. Și noro­dul de aice e de o frumuseță rară. Fața de un oval clasic, bolul suleget și bine legat. Trâsăturile fine ; nasul drept, fin ascuțit; fruntea boltită, și părul o cascadă de tinereță... Peste tot rasă, rasă curată și unitară. Din om in om ajungi cu întrebarea la fața locu­lui ! Școala cu expoziț­ai de cusături. E închisă insă fiind azi și Duminică zi și hramul satului. Ci eu în taină am mai venit și de alt­ceva aice. Țin să-l văd pe un vechia canostit despre care gurile rele spun că s’ar fi certat cu lumea de s’a făcut sihastru. Bănuiam cam pe unde se aține, și bânneala mi se adeverește. Din­­tr’o scundă căsuță de lemn vin sunete plăpânde de vioară. E chiar el, sihastrul prisăcar, care s’a închis acolo în adăpostul de iarnă al stupilor de albine. A fugit la curata haină țărănească din mijlocul ispitelor celor mari. E acesta un gest atât de discret, încât mei n’ar fi să se vorbească de el, — dacă n’ar fi in acelaș timp un strașnic memento pentra „marii" zile­lor noastre !... Pe masă maldăre de cântece, piese muzicale, stenograme, cărți. Peste tot miros de ceară și zumzet de albine... Pleci, nu știa de ce, întristat și totuși învio­rat că intre atâția râvnitori de astăzi, foarte sus a­­junși, mai clar de un jertfitor, un jertfitor ca acesta, care — e prozaic, dar ispititor s’o spui — a renunțat chiar la pensiunea ce ar fi să i-o plătească statul pentru cei 20 de ani de serviciu. Cu ajutor­ul acestui om bun ajungem în sfârșit să ni se deschidă și expoziția de cusături a doamnei ânteiid de albîmea cioară încadrat de e întrebi de unde te duce drept ia diri și fără răz­­de adese ie în­­categoria Mi­­inaugurată chiar ceritate, din ne- Ne oprim în­ pase aice. Sânt judcă atunci ar lap și a praf de e sânt chiar viață din viața româneasc STQ!^^^^^BEîiros de câmp și de miros de soare !... Iți pare rău că nu poțNWRbil cu autoarea și autoarele acestei munci de albine... Intr’un colțișor obiecte de lemn, mai mult jucării printre cari un automobil și chiar și un aeroplan ! ! — Opera micilor elevi din școala model a d-lui în­vățător Ioneț din Candreni. Și iarăși grație sihastrului prisăcar al nostru iată-ne la masă într’una din primitoarele case gospo­dărești. Sântem primiți și omeniți românește. E un sentiment de jenă în conștiința de a te ști incunjurat cu atâta sfială și cu atâta grijă de acești oameni simpli, cari te socotesc mai bun și-ți dau mai mult decât merțți. Dar jena aceasta se risipește ușor când suferința lor prinde glas și vrând-nevrând te apropie. Bătrâna aceasta e numai ea singură acasă. Și-i tristă, povestea ce ne-o spune. E în vremea războiului. Satul împănat de Un­guri. Intr’o seară, pe la aprinsul stelelor, iacă dă basta in casă un sdrahon de cătană ungurească. Vor­­bia românește și miroasa cât colo a beutură. Nici una, nici două își încarcă pușca și zice : „Iacă bre­ am aici cinci focuri și trebuie să-i împușc azi pe cineva“. Femeia biata, îngrozită a scăpat cum a scăpat pe fereastă, și până să strige în ajutor pe alții bubuitura de armă trăznește și odaia până aci luminată se în­tunecă. „Da’ mie mi s’a întunecat atunci sufletul ca mormântul­­.“ Și iară o împușcătură, și încă dna... Când a intrat în sfârșit în casă cu ajutorul a patru soldați, „al meu, săracul un fond sub pat, într’o baltă de sânge..." împușcat prin amândouă emerele !... La câtăva vreme a murit într’un spital din Cernăuți. . „Și eu, cum am rămas !. .. plânge nenorocita cea făr de răsplată și făr’ de mângâiere ! .. Iar noi rușinați ne strecurăm pe ură de gândul că intr’o vreme când atât de mult nenoroc e pe lume, ne merge, poate, prea bine... Și râde în urma noastră Ananke : „Nebun­, ce vă credeți ! Mai este un mâine și­ un poimâne L.“ Sânt albe ulițele de lupă și de argint un cântec de fată ce străbate în noapte. Sântem așteptați la Vatra Dornei. Pornim. Noapte bună! Leca Morariu... I­a»#­­.......­ ......­ ■ [UNK]­ înființarea Cooperativei meseriașilor din Bucovina romani Duminecă 19­1­9 a. c. orele 4 d. a. s’au întrunit mai mulți meseriați și intelectuali români in sala fes­tivă a internatului meseriașilor români din Cernăuți punând bazele unei Cooperative a meseriașilor, comer­cianților și industriașilor români din Bucovina. Ședința a fost condusă de d. Al. Ursu, preșe­dintele societății meseriașilor români din Bucovina. Dintre cei prezenți relevăm pe d-nii : prim consilier Nicolae Prelici, d. director Ema. Iliuț, d. secretar Di­­mitrie leșafan, d. E. R. Taffui inspectorul central din Ministerul Muncii și Ocrotirii sociale, d. dr. S. Patraș și mulți alții. D-nul Al. Ursa salutând oaspeții arată pe scurt scopul adunării și dă cuvântul d-lui dr. Aurel Moraria, raportor asupra proectului de statut pentru coopera­tiva ce urmează a lua ființă. D. dr. Moraria dă cetire proectului de statut asupra căruia se discută amănun­țit, primindu-se proectul cu unele modificări propuse de d. prof. Isidor Doim­schi. La discuția deschisă ia parte și d. inspector­ul R. Tuf­fi­ care intră o lumi­noasă expunere asupra rostului cooperației și a situa­­țiunii ei de drept și de fapt în vechiul regat, arată marele foloase pe cari cu minimum de fizic cooperația e chemată a o aduce cooperatorilor. Expunerile d-lui inspector Tuf­fi­ sunt ascultate cu viu interes și inițiatorii adunării de ori nu pot de­cât să-i fie foarte mulțumitori d-lui inspector pentru frumoasele și utilele îndemnări date. Pus la vot sta­tutul e primit după care urmează alegerea consiliului de administrație și a comisiei de control. In consiliul de administrație cant aleși d-nii : Al. Ursa, director, I. Teodorovici și ing. N. Muntencu vicedirectori, M. Cojocariu, secretar, Silv. Netta casier, prof. L. To­­raoiaga și d. A. Porfireau controlori. In comisia de control sunt aleși d-nii: Dr. Oct. Scafat, A. Roșea și Dr. A. Morariu. Urmează apoi înscrierea părtașilor care se face cu mare însuflețire și cu cea mai bună încredere în viitorul strălucit al unui nou așezământ social de cea mai mare importanța. Invităm pe toți bunii Români să se înscrie păr­tași la Cooperativa Meseriași­or Români. A­pănașii costă 50 tei, plătiți la 50 ° 10 la ins­crire iar restul la 3 luni de la data înscrierii. Taxa de intrare 10 tei. în­scrieri se primesc la casierul dl. Silvestru Netea, Banca Regională, Cernăuți.

Next