Iaşul Literar, 1970 (Anul 21, nr. 1-4)

1970-03-01 / nr. 3

­ceo et observo CREF­ZY DE FÉLICIEN MARCEAU (GALLIMARD), roman distins cu premiul Goncourt pe anul 1969, este o poveste de dragoste „stearpă și furioasă'' care se petrece în Parisul zilelor noastre. El este deputat de Morlan, un provincial care mai păstrează unele gusturi patriarhale : „Există ceva în arbori, pacea inimii, a sufletului, un stejar e o catedrală“. Dar ea, ea e cover-girl, o tînără vedetă multiplicată în mii de imagini pe mai toate placardele publicitare ale oraşului. Această Creezy a afi­şelor, această Creezy frumoasă, triumfătoare, e o creatură a clipei, o femeiuşcă fără sentimente autentice, remarcabilă doar prin priceperea cu care „îşi împrumută obiec­tivelor fotografice picioarele, umerii şi surîsul". Ea reprezintă tot ce poate fi mai exterior şi mai van : „Ai tu încă un suflet, Creezy a mea, sau nu eşti altceva decît acest pachet încîntător, făcut dintr-un corp, un surîs insolent, nenumărate bijuterii şi nervi exasperaţi?" Dragostea dintre ei ? O falsă atracţie, o legătură „care oscilează între plăcere şi ferocitate" şi care duce la crima pasională (Intr-un moment de gelo­zie, el o ucide). Cartea e tristă. Autorul se simte ademenit de Creezy-le de azi, le descrie cu pasiune şi culoare, e încredinţat de farmecul lor ultramodern, dar tot el avertizează: „Stai, frate, liniştit! Nu te aventura într-un deşert!" LOVECRAFT, AL 12-LEA „CAHIER DE L'HERNE" PUBLICAT DE DOMINIQUE DE ROUX, ne oferă, prin intermediul limbii franceze, cea mai bogată culegere de studii apărută pînă acum cu privre la viaţa şi opera acestui maestru american al fantasticului, încă nu îndeajuns de cunoscut în Europa. La articole semnate de Fran­cois Trunchaud, de Hubert Juin, de Dashiell Hammett şi de atîţia alţii, se adaugă texte inedite din opera scriitorului, precum şi pagini de corespondenţă. Curios des­tinul acestui Howard Phillips Lovecraft! A trăit în orăşelul natal Providence din Statele Unite, unde s-a stins în 1937, la vîrsta de 47 de ani. A dus o viaţă singura­tică, obscură, pe care şi-o mai mîngîia cu enorma-i corespondenţă. împins de sărăcie, a trebuit să-şi ofere serviciile de „negru" şi de „revizor de texte" mai mul­tor edituri din New-York. Lucra noaptea, la lumina becului electric şi tot noaptea se plimba pe străzile oraşului, pe aceleaşi străzi pe care le hoinărise şi Poe odini­oară. Cînd a murit, de cancer, în ajunul celui de al doilea război, nimeni nu s-a îngrijit să-i aşeze o piatră la mormînt. Cugeta adesea la o fabuloasă „Necronomi­­con“, la o carte a cărţilor, care ar cuprinde cunoştinţele „oprite", acele noţiuni inaccesibile omului. Gloria lui este de dată foarte recentă. Un Jean Cocteau şi un Marcel Béalu mărturisesc de a fi resimţit, citindu-i acelaşi şoc ca la lectura lui Kafka. Prin unele teme, prin capacitatea-i de invenţie în domeniul fantasticului, se apropie de Borges, dar are o frază mai puţin scrisă, mai încărcată de epitete, mai delirantă. Esteţii strîmbă din nas şi totuşi numărul acelora care îi iubesc opera cu fanatism­e în creştere. 89

Next