Idei în Dialog, 2006 (Anul 3, nr. 1-12)
2006-03-01 / nr. 3
*4 K> NUMĂRUL 3 (18) ~ MARTIE 2006 STUDII ISTORICE Jenkins și liberalul român Brătianu. Discutând despre „dovadă“ în contextul polemicii Carl Elton, Jenkins se înroșește repede la reacția cu acidul Elton: „Elton folosește termenul ‘probe’ pentru a descrie sursele la care apelează istoricul atunci când întreprinde cercetarea (...) când de fapt ar trebui să se refere la ele ca, să zicem, urme ale trecutului. Numind asemenea urme ‘probe’, Elton urmărește să dea impresia că asemenea neprihănite piese doveditoare se organizează întotdeauna în explicații latente“ independente de prejudecățile istoricului, care, dacă e onest, nu are decât „să se încline în fața greutății lor“. Jenkins nu e de acord cu această teorie, preferând-o pe cea a lui Carr, pe care-l numește afectuos „mai ‘bolși’“. „Carr (...) realizează că e istoricul activ cel care face toată munca de organizare a urmelor trecutului (...) și că tipul de explicații pe care urmele le pot suporta depinde de tipul de organizare practicat, în argumentul lui Carr, așadar, urma devine ‘evidență’ doar când e folosită să susțină un argument, înainte de acest moment, chiar dacă există, ea nu e decât o bucată de trecut nefolosită. E un argument pe care îl găsesc perfect satisfăcător și care clarifică poziția năclăită de terminologia lui Elton“. Istoria, mai spune Jenkins, e o falsificare a trecutului și din cauză că e organizată ca o narațiune. Or, așa după cum a arătat Hayden White în Tropics of Discourse, cartea de căpătâi a lui Jenkins, narativitatea nu e decât un mod de a da trecutului un sens pe care nu îl are. White susține că e reacționar să atribui sens trecutului deoarece „doar percepând istoria ca lipsită de sens vor găsi oamenii motivația să facă schimbări“; narațiunea e „un instrument general ideologic de închidere antiutopică“?. Și Jenkins, pe urmele lui White, identifică romanul, comedia, tragedia și satira ca fiind cele patru forme literare care parazitează istoriografia. Dar de ce am trata aceste patru specii literare ca pe ceva artificial, impus din afară? De ce să nu le tratăm ca pe forme organice de structurare a existenței? Așa ne percepem și ne proiectăm existența; narațiunea nu e ceva străin unei vieți care se desfășoară în timp, cronologic. Nu știu dacă e structura în sine a lumii, dar e structura lumii așa cum ne e dat nouă să o trăim, cunoaștem și amintim. Desigur că relativismul lui Jenkins, un fel de vulgată postmodernă, a primit replica pe care o merita. William Robinson, de exemplu, întreba astuțicis de ce folosesc postmodernii atât de multe note de subsol, din moment ce textele nu ne pot spune nimic despre realitate: „Dacă textele nu sunt un fel de evidență empirică, atunci de ce să le mai citim și cităm?“ Și apoi, mai întreabă Robinson, de unde „știu“ atât de multe postmodernii despre marginalizații istoriografiei de până acum, nu din texte? Geoffrey Roberts, într-un penetrant studiu, arată că „descoperirea adevărului despre trecut și cunoașterea lui sunt posibile datorită faptului că practica istorică e similară practicilor umane care fac acțiunea și interacțiunea posibile (...) Istoricii tradiționali caută dovezi ale trecutului nu în maniera empiricistă a unui subiect cunoscător căutând să cuprindă un obiect determinat, ci pragmatic și practic, folosindu-și percepțiile, experiența, cunoștințele, interpretările și rațiunea cerute de existența noastră într-o lume în mișcare“6. în plus, am putea adăuga că și legile fizico-matematice sunt calculate în condiții ideale, concepția științifică despre univers fiind doar un model, o ipoteză de lucru satisfăcătoare, și totuși racheta zboară, mașina se mișcă, și chiar și anticul filosof i-a tras un pumn în nas sofistului care pretindea că mișcarea e imposibilă. în esență, relativismul istoriografic nu e decât, ca și la Carr, un simptom al relativismului moral, al nediferențierii între bine și rău. Nominalismul lui Barthes și Rorty își găsește apogeul în figura „liberalului ironist“: „Acest tip de persoană e liberat din cauză că crede că actele de cruzime sunt cele mai rele lucruri pe care oamenii și le pot face unii altora, dar e de asemenea suficient de istoricist (relativist) și nominalist (‘lucrurile’ sunt ‘cuvinte’) ca să fi abandonat ideea că asemenea păreri se referă la vreun tip de fundație reală dincolo de atingerea timpului și a hazardului. Pentru liberalul sionist nu există nici o metodă de a demonstra că cineva care dorește să fie crud greșește (...) Totul poate fi făcut să apară:bun sau rău, dezirabil sau nu, util sau inutil, prin simpla redescriere (...) Și, după cum am văzut, trecutul poate fi infinit re-descris“. Aici de-abia am ajuns la rădăcina răului stângist. Rorty, Jenkins și-a lor ceată își apropriază sensibilitatea față de răul altora, după care retrag acestei sensibilități orice justificare. Adică ei sunt buni în sine. E un fel de predestinare calvină aici: Dumnezeu i-a făcut buni, deși rațional nu exista nici un motiv pentru așa ceva, sensibilitatea lor nu e clădită de fapt pe o tradiție, cu tot ce implică ea ca transmisie și cunoaștere ontologică. E, de fapt, o uriașă trufie în a pretinde că ești depozitarul unei „bunătăți“ amorale, atemporale și areligioase. Cum poți să știi ce e bine când mereu întrebi ce e adevărul? Cum poți să te pretinzi sensibil la suferințele altora când nici măcar nu știi dacă ei există? Oamenii de acest tip îmi amintesc de „catolicii apostați“ („lapsed catholics“) sau de agnosticii creștini (sic!) ai secolului XIX care tot deplângeau slăbirea certitudinilor religioase ale vremii de parcă Sf. Liturghie, spovedania și împărtășania nu mai existau, de parcă epocile de credință sunt determinate hegelian. Aceiași oameni care au militat pentru despărțirea statului de biserică în numele „privatizării credinței“ au fost și cei care au deplâns stingerea entuziasmului religios al „epocii“ de parcă credința nu se trăiește în suflet pentru a se mărturisi public, ci se trăiește public pentru a se mărturisi estetic. Bănuiala mea e că nihilismul acestor cărți nu e decât sublimarea discursivă a unei tentații autobiografice, și la fel și cinica viziune a umanioarelor ca luptă pentru putere. De fapt, în cazul lui Jenkins, autor a patru cărți de desființare a istoriei, oportunismul e mărturisit: „în anii ’70 am studiat istoria medievală și modernă la University of Nottingham (...) dar apoi m-am transferat la departamentul de Politologie unde mi-am dat doctoratul în teorie politică cu o teză despre Nietzsche, Freud și Sorel. Intenționam să devin profesor de teorie politică, dar posturile erau puține, astfel încât în 1978 m-am alăturat Departamentului de Istorie de la ceea ce e acum University College Chichester“. Așadar, omul a nimerit la istorie din cauză că acolo erau posturi. Nu a scris nici o lucrare de istorie; șarjele sale împotriva obiectivității istorice și metodologiei istorice nu au la bază nici o cercetare susținută în câmp istoric. Jenkins a studiat teorie politică și, ajuns la istorie, a dat-o pe teorie politică. S-a întors la „crastavete“. Incompetența e de scuzat ceea ce e uimitor e însă scopul mărturisit al activității sale de „istoric“. Și acum am mai spus, viața are mize mai importante decât continuarea hegemonică a unui set de practici de breaslă poziționate hegemonie și reificate de beneficiarii lor în table de stâncă, și s-ar putea ca posesia unei ‘conștiințe istorice’ de acest sau, într-adevăr, de orice tip să nu mai fie necesară într-o orânduire socială care nu mai e, evident, ‘modernă’. Și astfel, în numele, presupun, viitoarei emancipări și empowerment, sunt optimist în privința tipurilor de istorii care se scriu acum (...) dacă încă se mai consideră că mai avem nevoie de istorie ca atare. Și sunt de asemenea optimist în privința existenței într-o lume ‘fără istorie’ dacă ceea ce trece drept istorie (...) e o piedică în calea imaginării de lucruri care, în numele emancipării și empowermentului, sunt mult mai relevante și la obiect“. Așadar, scopul acestei cărțulii, care, împreună cu cea a lui Carr, e abecedarul studenților la istorie nord-americani, e abolirea conștiinței istorice. E, după cum spune J.C.D. Clark în Our Shadowed Present, ca și cum stânga radicală, supărată că istoria nu le-a confirmat teoriile și visele, s-a hotărât să abandoneze cucerirea istoriei în favoarea abolirii ei. De ce trebuie abolită? Pentru a înțelege acest lucru vă invit să coborâm și mai departe pe firul timpului, în anii ’30. Născut la 20 octombrie 1907 într-o bună familie catolică, Christopher Caudwell (pe numele său adevărat Cristopher St John Sprigg) primește o educație catolică, lucrează ca reporter la Yorkshire Observer, al cărui editor literar Dezvoltarea Comunităților și a Uniunii Europene s-a realizat pe baza răspunsurilor la următoarele dezbateri: Europa liberală versus Europa socială; sistem multi-nivel versus organizație interstatală; viteză unică versus viteze multiple; guvern tehnic versus guvern politic, federalism versus interguvernamentalism, dezvoltare pe verticală versus dezvoltare pe orizontală, Europa statelor versus Europa popoarelor. La acestea, mai trebuie adăugate cele referitoare la valorile europene, rolul UE în lume și, nu în ultimul rând, al societății civile europene. Din respectiva confruntare de idei, a rezultat saltul de la Europa economică și sectorială (CECO/CECA, CEE/CE, CEEA) la cea politică și unitară (UE), de la organizații regionale internaționale diferite, dar totuși asemănătoare celor clasice, la prima organizație politică supranațională democratică ce depășea exclusivismul cooperării prin exercitarea în comun a suveranităților naționale în mai toate sectoarele vieții economico-sociale. Lucrarea de față continuă aventura intelectuală a înțelegerii evoluției Europei dintr-una economică într-una pe deplin politică, analizând pasul următor, cel al transformării constructului comunitar dintr-unul funcțional-sectorial, într-unul federal-interguvernamental. Este saltul de la o integrare politică implicită spre una explicită și de la aceasta spre o federație de state-națiuni, pe de o parte, și, pe de alta, al constituționalizării - de asemenea, explicite a procesului. editura@tritonic.ro (RR www.tritonic.ro 021.242.54.09 www.fiction.ro