Informaţia Harghitei, iulie-septembrie 2015 (Anul 27, nr. 5925-5964)

2015-09-16 / nr. 5958

• Pagina a 2-a • 16 septembrie 2015 • Informația liTillitti Biserica Ortodoxă din Estul Transilvaniei după al Doilea Război Mondial (I) □ Documentele vremii abundă în acte de servilism ale maghiarilor faţă de noii stăpâni sovietici, oportunism exercitat prin adoptarea de faţadă a comunismului, ajungându-se la declaraţii de fidelitate privind chiar o configuraţie viitoare a Ardealului independent, în cadrul URSS-ului . Tp studiu despre Biserica Ortodoxă Română din Estul Transilvaniei în perioada de după al Doilea Război Mondial comportă o abordare pe mai multe paliere. Un palier al cercetării se referă la situaţia generală a bisericii după 23 august 1944, în condiţiile în care în ţara noastră începea instaurarea regimului comunist de sorginte stalinistă. în ultimii douăzeci de ani au apărut multe studii care tratează proble­matica diverselor culte religioase şi în special a Bisericii Ortodoxe Române în raporturile sale cu statul comunist ateu. Preocupările de istorie bisericească ocupă un loc important în peisajul istoriografiei româneşti de după 1989. Este şi firesc să fie aşa, deoarece în timpul regimului comunist anumite teme nu se puteau aborda, sau se făceau într-o ma­nieră total obedientă faţă de directivele tra­sate. Este şi cazul problematicii abordate de noi, şi anume o tratare a Bisericii Ortodoxe din Răsăritul Transilvaniei în perioada regi­mului comunist. Istoria Bisericii în perioada contemporană se bucură de o atenţie sporită din mai multe perspective. In primul rând considerăm că este necesară umplerea unui gol istoriografic pe această problemă lungă de jumătate de secol, din 1945 şi până la căderea regimului comunist Biserica a reprezentat şi reprezintă încă o componentă esenţială în ceea ce priveşte viaţa cotidiană a românilor, unul din pilonii societăţii şi una din instituţiile creditate cu cel mai mare grad de încredere din partea societăţii. Este deci firească aplecarea istoricilor asupra acesteia. Pe de altă parte, ea este una din cele care au avut cel mai mult de suferit de pe urma regimului comunist. O problemă considerăm noi importantă pentru studiul nostru, reprezintă problema desfiinţării Bisericii Greco-Catolice şi a poziţionării Bisericii Ortodoxe faţă de acest eveniment. Zona cercetată de noi în studiu cuprinde credincioşi greco-catolici înainte de 1948­­ şi deci raportarea la actul din 1948 a ierarhiei bisericeşti este neapărată şi utilă. Şi aici părerile merg de la negarea utilităţii Bisericii Greco-Catolice după 1948 (chiar după 1918 în unele cazuri), până la a con­sidera acest act cea mai mare lovitură şi opresiune suferită de vreun cult religios după 1945. Ca şi în alte probleme, considerăm că şi această chestiune este destul de impregnată de caracter politic sau pragmatic-patrimonial (dacă ar fi să ne referim doar la situaţia lăcaşurilor de cult greco-catolice). Originalitatea studiului nostru constă, credem noi, în abordarea unui anumit spaţiu istoric, şi anume a celui îndeobşte şi impro­priu (spunem noi) numit „secuime”. Este vorba de judeţele Harghita şi Covasna, sau Sud-Estul Transilvaniei. Din multe puncte de vedere este o premieră tratarea Bisericii Or­todoxe în această zonă pentru perioada co­munistă De altfel, noi considerăm că o abordare pe zone mai restrânse a studiului Bisericii Ortodoxe din perioada comunistă ar aduce mai multe lămuriri şi ar ajuta mai apoi la scrierea unor sinteze obiective despre biserică în general sub comunism. Teritoriul circumscris studiului nostru are o anumită unitate ce este dată de caracterul minoritar al populaţiei româneşti, de procesul de maghiarizare ce nu a contenit, de organizarea postdecembristă a Bisericii de aici în Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, fapt pe care îl deducem a fi tocmai o confirmare a ipotezei noastre. Biserica de aici a mai fost tratată şi în alte studii, dar fie ele se opreau la instaurarea comunismului, fie este vorba de o tratare fugară pe această perioadă. A­m considera­­tâ de urmărit în stu­­diul nostru raportul dintre na­ţional şi confesional, deoarece aşa cum şi înainte de 1945 Biserica a jucat un masiv rol în problema naţională, cu certitudine şi după această dată Biserica şi-a menţinut menirea sa. De ce această temă? In primul rând fiindcă am considerat că istoria românilor din această parte de ţară este prea puţin cunoscută mai ales în studii de istorie contemporană. Câteva precizări ar merita delimitarea zonei geografice pe care se face studiul, şi anume cele două judeţe mai sus menţionate. îndeobşte, cele două sunt numite cu sintagma de „ţinut secuiesc”, ex­trem de discutabilă şi de controversată. Am­bele judeţe au populaţie majoritar secuiască românii reprezentând o minoritate atât con­fesională, cât şi etnică; desigur, numărul ro­mânilor a scăzut în special datorită fenome­nului deznaţionalizării la care au fost supuşi timp de secole, dar mai ales după 1867, dar şi migrării de cele mai multe ori forţată de după 1989. Nu se exclude nici posibilitatea asi­milării naturale, fenomen oarecum normal în circumstanţele date, în timpul regimului comunist, Biserica Ortodoxă din cele două judeţe aparţinea de Episcopia Ortodoxă de Alba-Iulia (Harghita din 1975, odată cu înfiinţarea Episcopiei) şi de Arhiepiscopia de la Sibiu (Covasna), dar în 1994 a luat fiinţă Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, păstorită de înalt Prea Sfinţitul Ioan Selejan. Aşadar am considerat că studiul s-ar supra­pune pe o identitate teritorială ce cuprinde o zonă cu populaţie majoritar secuiască, deci minoritar românească, cu particularităţi în ansamblul naţional, dar cu anumită coeziune zonală, la care se adaugă actuala configuraţie ecleziastică, întocmită credem noi pe aceleaşi considerente. în fapt, este vorba de singurele judeţe cu minoritate românească, unitare din acest punct de vedere. în privinţa perioadei, se cuvine precizat că am căutat o anumită coeziune, aceasta fiind dată de ansamblul perioadei comuniste, luată în totalitate. Fără îndoială că această perioadă a suferit numeroase schimbări de poziţie sau de atitudine a factorilor politici, nemaivor­­bind de reorganizările teritoriale, în funcţie de natura regimului politic comunist, cu nu­anţările de rigoare (regim de factură stali­nistă, de relaxare ideologică şi politică sau de revenire la neostalinism şi naţionalism) şi situaţia românilor din zonă şi implicit a Bisericii Ortodoxe a suferit schimbări. Am considerat necesar să alocăm un spaţiu şi cercetării privind rolul Bisericii Ortodoxe din zonă până la 1945, dar şi Bisericii Greco-Ca­­tolice, biserică importantă în zonă până la desfiinţarea ei. De asemenea, nu lipsit de importanţă este un tablou al zonei şi bisericii în timpul Dictatului de la Viena. Practic, aceste consideraţiuni vor alcătui prima parte a capitolului I. O analiză minuţioasă a Bisericii Ortodoxe din cele două judeţe nu a mai fost realizată, interesul istoricilor cu preocupări de istorie a bisericii îndreptându-se fie spre istorii gene­rale, fie pe alte perioade în zona aceasta, fie pe alte zone în perioada comunistă. Imaginea de ansamblu asupra zonei ca fiind majoritar secuiască probabil că a îndepărtat interesul istoricilor de zonă şi de Biserica Ortodoxă. Considerăm foarte important un studiu care să se ocupe de un spaţiu în care românii sunt minoritari, aşa cum identic şi firesc apar lu­crări despre diverse minorităţi din România. Iar perioada abordată, în care cuvântul de ordine într-o anumită etapă era suprimarea diferenţelor naţionale, nu face decât să aducă un grad de interes în plus. Probabil, de fapt, sigur, era mult mai uşor să fii ortodox în anii ’50 în restul ţării, chiar în condiţiile unui regim ateu, decât într-o zonă preponderent maghiară. Din nivelul cercetărilor noastre de până acum am identificat o dublă prigoană, cel puţin pentru perioada Regiunii Mureş Autonomă Maghiară, una de natură politică, ateistă, valabilă peste tot în România, şi una naţională, de natură şovină. în fapt, atacurile asupra Bisericii erau atacuri asupra româ­nismului din zonă. Iată aşadar câteva motive pe care noi le considerăm temeinice pentru a alcătui o lucrare ştiinţifică cu un potenţial pe care îl credem bogat. Tzqr-q îndoială că o temă mai gene-­­ did rară (­e tipul istoriei Bisericii Ortodoxe într-o anumită perioadă (mai scurtă, e drept) ar trezi poate un interes şi mai mare. Asemenea studii au apărut, tratând primul deceniu al comunismului şi Biserica Ortodoxă sau alte diverse perioade. De asemenea, tratarea unei anumite probleme, ca de exemplu actul desfiinţării Bisericii Greco-Catolice, poate ar avea un grad mai mare de interes general. Totuşi, noi ne-am oprit asupra unei alte abordări, luând în considerare un anumit spaţiu teritorial, care - am arătat mai sus - are o anumită unitate. Am considerat că cercetarea se poate face şi din detaliu înspre sinteze mai mari, cu alte cu­vinte pornindu-se de la studierea în amănun­ţime a unei anumite zone, ulterior ea consti­tuind parte a unui ansamblu, în momentul pronunţării Dictatului de la Viena, în cele 11 judeţe anexate de Ungaria horthystă, populaţia românească - ca de alt­fel şi cea maghiară, germană etc. - dispunea de o organizare bisericească specifică, rezul­tată din strădania ei seculară de a-şi păstra fiinţa spirituală proprie, în acest teritoriu se numărau peste 1.300.000 credincioşi români cu 1.369 parohii, ce făceau parte din eparhiile cu sediile în Oradea, Cluj, Sighet, Baia Mare. Această organizare bisericească exprima rea­litatea că populaţia românească era cea mai numeroasă dintre câte existau în Transilva­nia. Ca şi şcoala, Biserica constituia o mare forţă de menţinere a unităţii şi individualităţii spirituale, naţionale a românilor de aici şi de a însufleţi aspiraţia lor în a se reuni cu patria-mamă. TApoi0-1 iţ~ în confruntarea cu bi­­-L/ColgUligerica românească, o­­cupantul nu s-a rezumat doar la domeniul confesional. Incursiunea noastră în interiorul acestui fenomen ne-a condus la concluzia că, în ultimă instanţă, Biserica românească, de altfel ca şi populaţia pe care o păstorea, s-au găsit faţă în faţă nu cu Biserica de expresie maghiară ci chiar cu statul maghiar horthyst. Eliberarea Transilvaniei cedată Ungariei hor­­thyste a adus mari speranțe în rândul româ­nilor, dar acestea au fost repede spulberate, într-o primă etapă teritoriul eliberat a fost administrat de România (septembrie-noiem­­brie), apoi administrat de Uniunea Sovietică iar din 9 martie 1945 de statul român. Cele trei luni de administraţie românească au con­stituit, aşa cum s-a observat, un timp mult prea scurt pentru reluarea şi consolidarea vie­ţii româneşti. Contextul instaurării adminis­traţiei sovietice s-a făcut pe fondul discre­ditării autorităţilor româneşti în zona Transil­vaniei de Nord şi ca rezultat al Convenţiei de armistiţiu de la Moscova din 12 septembrie 1944. Comisia aliată de Control, în fapt sovie­tică, era nemulţumită de modul în care gu­vernele Sănătescu şi Rădescu au gestionat problemele din Transilvania. Acuzele cele mai multe erau generate de „atitudine anti­­sovietică şi de sentimente de răzbunare” ma­nifestată de Gărzile Iuliu Maniu în Transil­vania de Nord. Cele patru luni de admi­nistraţie sovietică secondată de concursul elementelor maghiare, au însemnat pentru judeţele Covasna şi Harghita declanşarea unui nou val de teroare asupra populaţiei româneşti, exercitat prin perfide metode de intimidare, ce au culminat cu bătăi şi arestări din rândul preoţilor şi a populaţiei civile. Toate organismele înfiinţate în noiembrie 1944, poliţia populară, tribunalul popular au patronat o adevărată teroare în rândul po­pulaţiei româneşti, subminând întreaga viaţă naţională şi bisericească din judeţ. On noiembrie 1944, viaţa ro-ISu­j ro­mânească din zonă nu şi-a mai regăsit nimic din perioada de renaştere produsă după 1918, deoarece atât cei patru ani de ocupaţie, cât şi ceea ce a urmat după 1945 au anihilat într-o bună măsură eforturile de reaşezare firească şi justă a instituţiilor româneşti în drepturile lor. Privind reluarea vieţii bisericeşti în proto­popiatele ortodoxe din aşa-zisa „secuime”, documentele reflectă o stare de incertitudine caracteristică întregii vieţi româneşti, rele­vată prin: frica românilor de a se declara ortodocşi, nestabilirea preoţilor în parohii, arestarea unor preoţi şi credincioşi şi menţi­nerea unei stări de incertitudine şi teroare permanentă prin zvonuri şi manifeste răs­pândite de maghiarii aderenţi la Uniunea Po­pulară Maghiară şi de cei veniţi din Ungaria şi organizaţi în regimente speciale cu scopul discreditării românilor în faţa administraţiei sovietice. „Regimul democratic” a însemnat instau­rarea unei prigoane exercitate împotriva ro­mânilor, etichetaţi pentru orice manifestare şi act românesc ca „fascişti”, „hitlerişti”, „anti­­democraţi” de toţi cei care până nu demult se aflau în tabăra adversă Uniunii Sovietice. Documentele vremii abundă în acte de servilism ale maghiarilor faţă de noii stăpâni sovietici, oportunism exercitat prin adoptarea de faţadă a comunismului, ajungându-se la declaraţii de fidelitate privind chiar o confi­guraţie viitoare a Ardealului independent, în cadrul URSS-ului. (Va urma) Dr. Costel-Cristian LAZĂR (Lucrare apărută în anuarul Acta Carpatica I)

Next