Informatia Bucureştiului, mai 1970 (Anul 18, nr. 5192-5215)
1970-05-30 / nr. 5215
ÎNSENINARE Stind în apă, o uşă a-nfrunzit — după pârştele prăbuşit. „Vai ! — zice uşa —, ce-o sâ mă fac ?” Şi-ntre timp devine copac... Dim. RACHICI ■ Trimişi de reviste sau de ziare, mai mulți scriitori din Capitală au efectuat săptămîna aceasta călătorii de documentare în județele care au suferit de pe urma calamităţilor. Uniunea scriitorilor a luat şi ea o astfel de iniţiativă, organizînd un mare grup de poeți, prozatori, critici literari, publicişti care s-au deplasat în judeţele Brăila şi Galaţi , Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Marin Preda, Marin Sorescu, George Ivaşcu, Fănuț Neagu, Sinziana Pop, Grigore Hagiu, Ştefan Bănulescu, Adrian Păunescu, Al. Ivasiuc, Nicolae Manolescu, Traian Iancu, Tita Chiper ș.a. , din coate ca să escaladeze nişte false piramide, s-a datorat convingerii sale intime că poezia autentică este capabilă să străbată singură printre hăţişurile artei şi sa iasă la lumină. Lucru pe care, de altfel, l-a şi dovedit. Ce vreau totuşi să precizez ? Că volumele ei au apărut unul după altul, cu o regularitate daca nu simetrică, în orice caz definitorie pentru un autor care scrie în permanenţă. Cititica i-a adresat — cu rare excepţii — elogii ; colegii (tot cu rare excepţii) felicitări; cititorii — aprecieri măgulitoare. Dar nu ştiu cum s-a făcut că după fiecare apariţie s-a aşternut in jurul ei un fel de abur care, ferind-o de excesele publicitare ademenitoare, i-a permis, in schimb, să se bucure de linişte şi să scrie, în continuare, netulburată de zgomote trecătoare. Iată de ce nu mică mi-a fost mirarea cînd, la începutul anului în curs, i-am descoperit numele pe lista laureaţilor Uniunii scriitorilor, însă cu un premiu care, bănuiesc, e departe de ambiţiile sale poetice. De aici am pornit, de altfel, şi dialogul ce urmează. — Ce a semnificat pentru dv. acest premiu al Uniunii scriitorilor ? — Fiind al doilea din viaţa mea — primul l-am primit acum mii de ani, pentru „Nică fără frică“, adică tot pentru o carte adresată copiilor — mă întreb dacă nu cumva destinul vii propune, cu oarecare ironie, un tip de consecvenţă. Fiind insă vorba de două cărţi ale candorii, mă supun cu candoare acestui destin. — Ca si rămtnem încă o clipă pe teritoriul vîrstei de aur : ce loc ocupă in creația dv. literatura adresată celor mici ? E o deconectare, o necesitate sau un divertisment ? Pentru a scrie o astfel de literatură e nevoie de o predispoziție aparte ! — Divertismentul estepentru mine, cel puţin) o necesitate. Ca şi tensiunea, ca şi gravitatea. Dar nu fac din literatura pe care o adresez copiilor (şi nu numai lor) un loc de exil sau de refugiu pentru această sete de divertisment. încerc să fiu întreagă, pe cît posibil, şi în această postură, folosindu-mi toate resursele, întrucit nu socotesc literatura pentru copii o anexă a celeilalte, un gen lăturalnic sau subteran. — Pasiunea dv. pentru muzică nu mai e de mult un secret, mai ales de cină — datorită unor comnpozilii difuzate — aţi devenit şi membră a Uniunii compozitorilor. Cind scrieţi versuri, cînd compuneţi muzică ? Vă adresez întrebarea aceasta gimiindu-mă la o poezie în care spuneţi: Aş vrea să părăsesc poezia / La gradul ei de fierbere / Cînd devine muzică. Poezia poate într-adevăr deveni muzică ? Anume cînd ? Poate in momentul cînd atinge piscul sublimului ? In acest caz, să înţelegem că muzica este capabilă să exprime mai mult decit poezia ? — Pe vremuri, îmi închipuiam o Ierarhie a artelor în care muzica avea supremaţia prin echilibrul ei perfect dintre succesiv şi simultan, dintre concret şi abstract, dintre extrema rigoare şi extrema libertate, încă şi astăzi ea reprezintă pentru mine o stare de extaz pe care n-am atins-o în nici o altă ipostază creatoare. Dacă doresc uneori să părăsesc poezia, nu o fac pentru a mă despărţi de cuvînt, ci pentru a obţine extazul pomenit şi, totodată, pentru a alterna mijloacele mele de expresie, activîndu-mi resorturile. Este o excelenţă terapeutică împotriva inerţiei, a uzurii, a manierismelor psihice şi stilistice. — In secolul nostru, atît de alert, egalopant, s-a încetăţenit expresia „foamea de timp“. E de-a dreptul amuzant să constaţi cît de flexibilă a devenit această unitate, altminteri imuabilă. Dumneavoastră însă, spuneţi undeva : Timpul are ochi transparenţi / De culoarea cunoaşterii... As fi foarte curios sa aflu dacă timpul tiranizează şi pe Nina Cassian, sau, dimpotrivă, poeta reuşeşte să-l domine. Mai precis : dacă timpul îi este prieten sau duşman. — Timpul e o lege, dec! mă tratează cu o totală indiferenţă. El nu e nici blajin, nici solemn, iar relaţia mea cu el se petrece în afara sentimentelor. Pot cel mult să-i amortizez lovitura de muchie, opunîndu-i fertilitatea clipei mele. Volumul antologic pe care îl voi publica în acest an se numeşte ,,Cronofagie“, încerc un act de existenţă, poate de trufie, acela de a-mi închipui că relaţia dintre mine şi timp este, de fapt, o întredevorare. — Apropo de volumul antologic anunţat, vă mai gîndiţi uneori la... debut ? Volumul „La scara l!1“ vi se pare îndepărtat faţă de modul cum concepeţi astăzi poezia ? — Nu numai că „La scara 1/1“ nu mi se pare străină de mine, cea de astăzi, dar cred că, în sîmburele ei se înscria o bună parte din „programul“ devenirii mele. De altfel, nu „concep“ poezia Intr-un mod anume. Am avut şi voi mai avea, sunt sigură, faze şi etape contradictorii, semne ale unei dialectici misterioase chiar pentru mine însămi, dar nu al cărei sens nădăjduiesc. — De ce oare poezia dv. lasă uneori impresia unei îndelungi elaborări? Ce rol credeţi că trebuie să joace spontaneitatea în actul creaţiei ? — Vai, ce tristă întrebare ? Probabil că arta s-ar cere să fie îndelung elaborată, dar rezultatul să pară spontan. Iar dv. îmi sugeraţi că arta mea — pe care vă asigur că o practic cu multă spontaneitate — are un caracter elaborat ! Nu pot decit să sper că vă referiţi la o serie de poezii cu predominanţă intelectuală, şi nu la zecile de poezii de dragoste, de cîntec sau de joc, pe care le-am scris de-a lungul vîrstelor anului, dialogînd cuvîntul şi cu marea, făcîndu-ne daruri şi adesea smgerînd (subl. us.). — Ştiu că sînteţi foarte atentă la fenomenul poetic actual. Ce credeţi că au şi ce credeţi că le-ar mai trebui tinerilor cu care corespondaţi sâptâmînal la rubrica din „Romania literară*' ? Aţi avut pinâ acum satisfacţia de a descoperi vreun talent ieşit din comun ? — In primul rînd, mă incintă profuziunea şi varietatea lui. Confuziile care apar în mod fatal se datoresc mai puţin elanului necontrolat sau uşurătăţii „contingentului“ de poeţi, şi mai ales, refuzului criticilor de a opera o selecţie riguroasă, de a afirma şi nega cu hotărire şi răspundere. De asemenea, nu pot generaliza, nu pot aplica un unic calificativ tinerilor ce mi se adresează la Poşta redacţiei. Ca şi la celelalte vîrste, întîlnesc printre ei talente şi vocaţii care se iau In serios, simpli artizani şi, evident, Impostori. — Să trecem de la critică la autocritică. Ati încercat vreodată să fiţi criticul propriei dv. creaţii 7 — Am Încercat dar n-am reuşit. Mi s-a Intîmplat să mă înşel temporar, aleglndu-mi sau impunindu-mi direcţii neconforme cu structura mea Dar chiar şi ratările acestea in plan estetic au avut o valoare de experienţă, fie pe planul meşteşugului, fie pe acela, mai important, al delimitării pe care mi-au furnizat-o. — Practicaţi destul de rar publicistica, dar o practicaţi totuşi. Credeţi că ziaristica îl ajută pe un scriitor, sau, dimpotrivă, o deserveşte ? — Nu cred că e obligatoriu ca un scriitor să aibă şi harul publicisticii, deşi In tradiţia literaturii române s-au intilnit frecvent cazuri strălucite. In ce mă priveşte, publicistica mă familiarizează cu conjuncturile, mă vindecă uneori de beţia „esenţelor", Imi permite să comentez actualitatea, intr-un limbaj mai puţin specios decit cel atit de decantat, al poeziei. — La ce lucraţi, acum, depildă ? — Lucrez la obţinerea unui timp în care să pot lucra. Va fi, probabil, vacanţa de vară, pentru că vacanţa e timpul în care lucrez cu adevărat, dincolo de obligaţiile imediate şi periodice. Nădăjduiesc să duc la bun sflrşit, în acele puţine dar Încăpătoare luni, volumul de „Loto-poeme“, un fel de năstruşnicii cu semnificaţie, şi „Confidenţe fictive“, o carte de proze scurte, scrise la persoana unui. — Eu am terminat întrebările, dar dacă dv. ar fi să vă puneţi singură întrebări, ar exista vreuna la care să nu puteţi răspunde ? — Foarte multe. Dacă legea actuală a lumii e analiza, separaţia, dureroasa schimbare, sau, dimpotrivă, impulsul spre unificare, spre armonie, spre mănoasele perioade de sinteză. Dacă am făcut vreodată un om fericit. Dacă în aceste săptămîni dilatate de obsesia cumplită a distrugerii şi de obsesia sublimă a refacerii, cuvîntul meu este In măsură să acopere o rană, să activeze o speranţă. Dacă am calitatea, dreptul şi competenţa să răspund la Întrebările altora, şi este Încă... Redactorul paginii MANOLE AUNEANU — NINA CASSIAN acă nu m-aș teme de metafore, aș spune că diamantul pe care îl adaugă Nina Cassian la colierul liricii noastre actuale are o strălucire de unicat, ale cărui carate izvorăsc jumătate din sensibilitate, jumătate din rafinament, producînd un fel de explozie subterană care nu frapează decit pe lectorul avizat. Nina Cassian s-a născut poetă — asta nu i-o poate contesta nimeni — și dacă n-a făcut zarvă, și dacă n-a dat ARTA „OCAZIONALĂ,y Iiie lonescu, student din București, Întreabă dacă „literatura ocazională poate intra in zonele literaturii care ţine de Marea Artă" ? ★ —• Tocmai In aceste zile, tovarăşe Ilie lonescu, răspunsul afirmativ este convingător, tocmai acum cind evenimentele pe care le trăim dau scrisului o temperatură împrumutată clocotului interior al nostru, al tuturora. In măsura în care „Marea Artă”, cum spui dumneata (eu aş spune simplu : arta) nu este numai meşteşug iscusit, ci capacitate de a da expresie măiastră unei trăiri intense şi de a comunica, cu mijloace artistice, trăirea aceasta — tocmai literatura „ocazională’’ are condiţiile de a se manifesta ca artă autentică. Un literat, un artist, poate râmîne oare exterior efervescenţei unui întreg popor, străin de zguduitoarele lui suferinţe şi de indîrjita lui hotărire de a le face faţă ? Chiar dacă Geo Bogza mărturiseşte că în aceste clipe simte nevoia să tacă „aşa cum fac cei ce trec pragul unei case în care s-a petrecut o mare nenorocire“ , prin însăşi mărturia lui literară el creează artă de calitate , aşa cum a creat prin literatura lui de înaltă ţinută artistică din „Anii împotrivi- MARCEL BREAZU nil“, in ciuda faptului că unii socotesc reportajul literar gen inferior. Cînd Nicolae Breban mărturiseşte sentimentul că ceea ce aşterne în aceste clipe dramatice pe hîrtie i se pare a fi „simple fraze, adică alăturări de cuvinte disparate, găunoase, inexpresive, neputincioase“ — mărturia lui comunică — prin contrast — o stare de spirit dintre acelea Convorbiri despre artă care au hrănit arta literară de totdeauna. A putut oare Nichita Stănescu — poetul distilărilor la rece ale abstracţiilor, poetul aventurilor raţiunii şi cunoaşterii — să nu scrie înfiorat şi în£iorîndu-se, despre marea tragedie omenească, prin care trecem, cutremurătoare prin caracterul ei teluric, depăşind rafinamentele subtile ? N-am simţit oare cu toţii, o dată cu Ana Blandiana că semenii noştri luptă cu apele „la distanţe pe care o hartă a universului nu le-ar putea nota nici printr-un punct“ ?... Şi împreună cu Veronica Porumbacu, că „pămîntul îşi adună oamenii, ca noi stăvilare“... împreună cu Alexandru Andriţoiu n-am simţit oare şi noi „cum copiii ajunseră în zece zile bărbaţi“ ? In asemenea „ocazii“ artistul autentic arată Întreaga profunzime a umanităţii lui, capacitatea lui de a resimţi cu intensitate şi de a formula cu forţă expresivă ceea ce constituie chintesenţa sensibilităţii comunităţii omeneşti din care face parte. Nici un mare artist nu a rămas în afara acestei călduri umane, pe care o iradiază viaţa poporului, în marile lui încercări sau în aprinsele lui speranţe. Poate că eşti tentat, tovarăşe Ionescu, să crezi că asemenea intense trăiri sunt corelate cu o „simplificare“ a universului nostru, cu o sărăcire a complexităţii, din care izvorăşte virtutea marilor capodopere. Dacă judeci aşa, te înşeli de două ori. O dată, pentru că intensitatea cumplită a unor asemenea tragedii dă o incandescenţă uluitoare unor sentimente, care la o pîlpîire molcomă te apropie de impasibilitate ; a doua oară, pentru că această intensitate se datoreşte tocmai multitudinii de sentimente, care se amalgamează aici : durerea şi îndîrjirea, disperarea şi hotărîrea, spaimele şi curajul, micimea în faţa forţelor naturale şi grandoarea solidarităţii omeneşti... De arta „ocazională”, de această vibraţie la unison cu noi toţi, a poeţilor şi scriitorilor, a muzicienilor şi cineaştilor avem nevoie în aceste clipe, cum avem nevoie de toate celelalte bunuri trebuincioase traiului omenesc. ...Şi dacă te-ai îndoi că asemenea artă este perenă, ţi-aş aminti — păstrind în fiecare caz toate proporţiile — că Iliada şi Odiseea, că basoreliefurile Columnei lui Traian, că Divina Comedie, că „Strada Transnonam“ a lui Daumier, că grafica lui Käthe Kollwitz, poezia lui Maiakovski şi „Baroane" al lui Arghezi, au fost tot artă „ocazională“... CECILIA CUȚESCU-STORCK „Maternitate“ BIBLIOFIL • Herren şi Übert sunt semnatarii celor 6 volume în limba germană ale „ISTORIEI STATELOR EUROPENE“ aflată In posesia anticariatului din pasajul Kretzulescu. Tipărită la Hamburg in 1840, lucrarea cuprinde nenumărate pasaje privitoare şi la ţara noastră. Spicuim dintre ele : Primul stat independent Ţara Românească ; evenimente din timpul domniei lui Mircea cel Bătrîn ; tratate încheiate cu regi ai Poloniei și ai Ungariei ; lupta de la Nicopole etc. • AUTOGRAFE. Așa se intitulează Istoria Comunei din Paris, reconstituire a perioadei 1870—1872, realizată din documentele politice, ordine, articole şi scrisori ale celor peste 2 000 de semnatari, istorici, oameni de seamă, profesori, emigranţi străini, ale căror documente reunite sunt reproduse în întregime. • La acelaşi anticariat , „OPERECOMPLETE“ ale lui Ion Creangă, traduse în limba franceză. Amintirile, poveştile şi povestirile scriitorului român traduse de Elena Vianu sunt însoţite de ilustraţii umoristice, pe măsura textului, aparţinînd lui A. Demian. « „ZIARUL ŞTIINŢELOR ŞI CĂLĂTORIILOR“ editat în jurul anului 1900, poate fi frunzărit şi acum, cu aceeaşi plăcere, fără să simţi trecerea acestor ani. Ziar magazin, gen caleidoscop al tuturor noutăţilor, includea evenimente importante de atunci. Din paginile colecţiei acestui ziar remarcăm articole despre zborurile lui Aurel Vlaicu (fotografii şi Interviuri), descoperiri arheologice in Creta , mumii peruviene din America de Sud şi secretele lor... Cristina Popescu Cugetările unui necugetat Gustul este ceva ce cred alţii că ne-ar face plăcere dacă am fi în locul lor. Ciudat cum nimeni nu poate defini cu exactitate talentul, deşi încă nu s-a văzut om care să nu fie plin de aşa ceva. Copiii vor să ne semene pentru că, probabil, ne cunosc prea puţin . Drept răsplată pentru vehemenţa cu care a apărat toată viaţa modernismul, moartea l-a aşezat printre clasici. Un ciine a trecut pe lingă mine, m-a mirosit şi a plecat mai departe, edificat : eram om. Fără să ştie, dobitocul mi-a făcut un compliment ! ! Vocaţia este ceea ce ar fi trebuit să devenim dacă nu ne-am fi luat după ea. Ar fi putut ajunge un leneș perfect, dar i-a fost lene să se zbată un pic pentru aceasta. 1 Trebuie să mă grăbesc. S-ar putea să mai am nesperat de mult de trăit. 1 N-am ajuns scriitor din întîmplare. Am împlinit pronosticul dascălilor mei, pe care i-a îngrijorat în toţi anii de şcoală viitorul meu. OCTAV PANCU-IASI DRAGOŞ VICOL: „Nopţile dinspre ziua" Este o carte despre eroism. Da, o carte despre eroism, fiindcă simit convins că e nevoie şi de astfel de cărţi, mai ales în aceste zile de epopeică Încleştare cu furia apelor. O carte despre nişte oameni care ies la ziuă străbătind nişte nopţi cumplite, nişte nopţi dramatice, lungi, sîngeroase, istovitoare, nişte nopţi de suferinţă şi de luptă prin măruntaiele unui munte care le împrumută şi îndîrjirea şi semeţia. Sînt întîmplări în vîrstă de mai bine de un sfert de veac şi oameni care, în Inima mea, în amintirile mele, nu au şi nu vor avea niciodată altă vîrstă decit aceea a tinereţii veşnice şi a dragostei nestinse de ţară şi de libertate. PETRE STOICA: „Orologiul“ După o activitate poetică mai îndelungată, fiecare autor are dreptul, chiar datoria, de a-şi alcătui o culegere antologică. Nu numai din motive sentimentale, ci pentru a Împlini o viziune lirică despre existenţă, prilej de a-şi face trecutul prezent. Iată gîndurile care m-au urmărit în timp ce mi-am „organizat“ retrospectiva lirică. (kMSh'Cb CRISTINA TACUI: „Iefugi In accepţiunea lor metaforică, ierugile, pentru mine, constituie o permanenţă. De aceea am ales — de fapt, n-a fost o alegere ci o necesitate — prozodia populară. Se pare că te simţi totdeauna legat de ultima carte. Ei poate că de-abia a ajuns in mina cititorului, nu are destinul ei propriu ; aş dori, deci, ca destinul „Ierugilor“ mele să fie aidoma celui al Ierugilor natale, care m-au ION LAZU: „Ningea în ochii ei albaştri“ , va apuca aceasta carte, deschizind-o cu un gest confuz, privirile ce vor culege cuvinte la întîmplare, şi doar cu greu reuşesc să nu mă crispez. Nu-mi cămine decît să sper ca aceste cuvinte să nu mă trădeze, să fie exact cele pe care am mizat. -J Pe cei ce mă cunosc şi aşteptau să debutez ca poet, îi asigur că nu este vorba de o trădare a muzei, ci de un simplu joc al programărilor editoriale. In aşteptarea apariţiei plachetei de versuri deja gata, îmi imaginez cu destulă pregnanţă mina care Desene de Neagu Râdulescu inspirat. a Camera 501 Căpitanul de securitate Pavelescu fusese anunţat telefonic, de unul dintre subordonaţii săi : „Doctorul Vlădescu a fost asasinat“ (primise această ştire de la portarul unui hotel). Bătrânul profesor de fizică fusese chemat de Institutul de fizică nucleară din Bucureşti, în vederea unor comunicări. Sosise împreună cu un tînăr colaborator, fizicianul Tomescu R. Profesorul obţinu camera 500 cu un singur pat, iar asistentul său camera 501, in care urma să locuiască împreună cu doi muzicieni străini , un pianist şi un violoncelist. Tomescu, mare amator de muzică — el însuşi un bun pianist,— se împrietenise de-ndată cu noii săi colegi de cameră. Violoncelistul îl invită la o repetiţie generală care urma să aibă loc a doua zi. Asistentul profesorului se arătă pentru moment incîntat, dar după cîteva clipe îşi aminti că trebuie să însoţească pe savant la conferinţă. Pianistul propuse ca noul lor prieten să-l invite şi pe maestru. Tomescu acceptă, ceru să i se precizeze ora şi locul repetiţiei generale, după care plecă să-l convingă pe bătrîn. — Profesorul mi-a sugerat să mă duc singur, dar mie nu mi-a convenit să lipsesc de la expunerea sa , mă interesa, mai ales, reacţia celor de la institut faţă de noul drum pe care acesta începea să-l deschidă în domeniul construcţiilor de mari uzine termonucleare. Seara am luat masa împreună cu vecinii mei, avea să declare a doua zi asistentul. Am băut mai mult ca de obicei, dar cei doi muzicieni păreau chercheliţi de-a binelea. Dacă reţin exact, pianistului i-a fost rău. A doua zi, ne-am sculat pe la ora opt , după o jumătate de oră am bătut la uşa profesorului să reînnoiesc invitaţia, dar, neprimind nici un răspuns, am apăsat clanţa. In clipa aceea, cheia, care se afla pe dinafară, a căzut. Ţin minte că şi ieri am găsit cheia tot pe dinafară. Profesorul nu se afla în cameră. Pe noptieră, era un bilet pe care mi-1 adresase : „Am fost chemat la minister. Iţi doresc o dimineaţă plăcută. Ne întenim la restaurantul hotelului pe la ora 14“. Am plecat împreună cu vecinii mei care m-au introdus în sala de concert pe la intrarea artiștilor, ca să nu întîmpin vreo dificultate. Violoncelistul s-a scuzat de-ndată, iar pianistul a mai rămas cu mine pînă cînd mi-am găsit un loc. După aproximativ un sfert de oră, a început repetiţia generală. Spre surprinderea mea, s-au produs numai solişti vocali. Mi-am spus că soliştii instrumentişti vor apărea, probabil, în partea a doua a programului. Cheia camerei 500 n-a fost adusă la tablou ! declară portarul hotelului. Domnul Tomescu a sunat pe la ora 11 și m-a întrebat dacă... — Da! interveni, precipitat, asistentul , în pauză, am încercat să văd dacă profesorul a revenit. —Mi-am răspuns : „Cheia nu e la tablou“. „Precis ?“ a insistat domnul Tomescu și eu am privit din nou tabloul cu chei. — „Și 500 și 501 sunt sus", mi-a răspuns portarul. Atunci un sentiment ciudat, nelămurit, o presimţire... Nici eu nu ştiu ce anume m-a făcut să alerg la hotel... — V-am spus doar că, pe la ora 10, domnul profesor a urcat cu liftul. — Eu l-am condus ! preciză băiatul de la ascensor. — Vecinii dv. au depus cheia la poartă cînd au plecat din hotel ? întrebă căpitanul Pavelescu. Tomescu îl privi lung și-ntr-un tîrziu, bngui : — Nu... nu cred... n-am văzut. — Cînd ați revenit, în ce cameră aţi intrat mai întîi ? — Firesc... în camera mea. — De ce ? Portarul v-a informat că domnul profesor urcase pe la ora 10, „firesc“ la camera 500 — îl para frază Pavelescu pe asistent. Da, dar uşa camerei mele era întredeschisă. Nici n-am intrat în cameră , am deschis uşa şi din prag a zărit pe doctorul Vlădescu vins pe covor, la capătul opus uşii... strigat imediat ! Aşa-i ! încuviinţă liftierul. Am strigăte şi m-am întors. Dumlui striga din prag, făcuse ora 14 şi telefonul din administratorului — unde vaefectua primele cercetări — Tomescu este aşteptat de Vlădescu, în restautelefonistan păru năucitor, îl îndemnă ofiţerul, camera dv. este cel al dan Lulu (loco). Lucrurile merg mai bine in comparaţie cu ceea ce ne-aţi trimis mai înainte, îndeosebi „biblicele“, în care ideea poetică e mai pregnantă, chiar dacă tonul general nu depăşeşte vechile „cîntări“. Iată ult exemplu : Crud descumpănit de o răscruce a sunetelor hulite, iată cine sinte văzut cu ochiul liber alături de constelaţia cea mai ştiută a Andromedei şi frig mi-e şi nu mai putem fi trunchiuri desfrunzite şi nici ziduri ale nimănui. Mărturiseam pe vremuri că zadarnic mă alungaţi dintr-un regn in altul, in patimă şi in pedeapsă, pa pămint albit de osămint lingă osâmint (Adevărul despre discobol), e cam rece şi cam cerebral ceea ce vreţi să comunicaţi. Poezia, dacă nu e înfiorată de propria trăire, ci numai de invenţiune, riscă să rămînă un mineral mai mult sau mai puţin preţios. „Farmente“, de pildă, eşuează tocmai din cauza unor aberaţii ca : „Şi obosind la roata olarului, mă mai bîntuie azi numărul par, mă mai bîntuie aici numărul impar, iată“. T. V. BUK (loco). Catrenele dv. nu satisfac tocmai pentru că sint — cura singur le intitulaţi — simpliste. AURORa TOMESCU (Simeria, Jud Hunedoara). Versurile dv. aducînd — îndeosebi în a doua poezie — cu melosul popular, trebuie expediate pe adresa Casei centrale a creaţiei populare: VAR VARA UJICA (loco). Textul dv. seamănă mai mult a dare de seamă decît a articol publicistic. Nu cred ca aţi fost prea inspirată nici la alegerea temei. CARMEN FOCŞA (loco). Destul de inegală poezia dv. Lingă versuri frumoase ca cele din poezia „Jocul“ (Căutam cuvintele reîncarnate / In lutul amforei din care / Nu-mi era îngăduit să beau), se întilneşte mult balast. „Iertarea“, „Rugă“, „Poate..." sunt simple exerciţii. Reveniţi cu altceva. CONSTANTIN T. AUREL (Ploieşti). Noi v-am răspuns de fiecare dată numai la textele sosite cu poşta respectivă. Dar pentru ca „jocul să nu se mai repete“, ne menţinem ultima părere. În privinţa „Superlativelor“, le-am înaintat secţiei noastre de specialitate. • Soluţia exactă la tema de perspicacitate „Contrabandă“, publicată în coloanele noastre ln rubrica „Pentru cei cu imaginaţie“, este următoarea: Tinara femeie din biroul căpitanului Panaitescu a demascat faptul că atit ea, cit şi mioapa, acţionau intr-un grup de spioni care, sub masca unei aparente afaceri de contrabandă, transportau din şi în ţară cifruri, coduri etc Ofiţerul foloseşte disensiunea ivită in grupul spionilor şi mai ales faptul că unii dintre ei voiau să-şi lichideze şeful, pe Willy. Astfel, spionii substituie pe Willy cu ajutorul bărbatului deghizat în ţărancă (cel cu falsă cicatrice), dar Panaitescu înlocuieşte pe tinăra din biroul său cu femeia care a primit păpuşa •“o la mioapă, în felul acesta, se •1 materialele care interesau •'ie securităţii, se evită sului Willy, sunt prinsipului de spioni şi cărora. Corespondenţii ,bat soluţia exactă . Bobescu (Timişoara), Delian Alexandrescu, Gina fi, soţii Dan şi Cătălina, în Bucureşti. Cronică de librărie SONDAJ LA RAFT Data sondajului, 28 mai. Ion Butnaru