Informatia Bucureştiului, mai 1970 (Anul 18, nr. 5192-5215)

1970-05-30 / nr. 5215

ÎNSENINARE Stind în apă, o uşă a-nfrunzit — după pârştele prăbuşit. „Vai ! — zice uşa —, ce-o sâ mă fac ?” Şi-ntre timp devine copac... Dim. RACHICI ■ Trimişi de reviste sau de ziare, mai mulți scriitori din Capitală au efectuat săptă­­mîna aceasta călătorii de do­cumentare în județele care au suferit de pe urma calamită­ţilor. Uniunea scriitorilor a luat şi ea o astfel de iniţia­tivă, organizînd un mare grup de poeți, prozatori, cri­tici literari, publicişti care s-au deplasat în judeţele Brăi­la şi Galaţi , Zaharia Stan­­cu, Eugen Jebeleanu, Marin Preda, Marin Sorescu, Geor­ge Ivaşcu, Fănuț Neagu, Sin­­ziana Pop, Grigore Hagiu, Ştefan Bănulescu, Adrian Pău­­nescu, Al. Ivasiuc, Nicolae Manolescu, Traian Iancu, Tita Chiper ș.a. , din coate ca să escaladeze nişte false piramide, s-a datorat convingerii sale intime că poezia autentică este capa­bilă să străbată singură printre hăţişurile artei şi sa iasă la lumină. Lucru pe care, de altfel, l-a şi dovedit. Ce vreau totuşi să precizez ? Că volu­mele ei au apărut unul după altul, cu o regularitate daca nu simetrică, în orice caz definitorie pentru un autor care scrie în permanenţă. Cititica i-a adresat — cu rare excepţii — elogii ; colegii (tot cu rare excepţii) felicitări; cititorii — aprecieri măgulitoare. Dar nu ştiu cum s-a făcut că după fiecare apariţie s-a aşternut in jurul ei un fel de abur care, ferind-o de excesele pu­blicitare ademenitoare, i-a permis, in schimb, să se bucure de linişte şi să scrie, în continuare, netulburată de zgomote trecătoare. Iată de ce nu mică mi-a fost mira­rea cînd, la începutul anului în curs, i-am descoperit numele pe lista lau­reaţilor Uniunii scriitorilor, însă cu un premiu care, bănuiesc, e departe de ambiţiile sale poetice. De aici a­m pornit, de altfel, şi dialogul ce urmează. — Ce a semnificat pentru dv. acest premiu al Uniunii scriitorilor ? — Fiind al doilea din viaţa mea — primul l-am primit acum mii de ani, pentru „Nică fără frică“, adică tot pentru o carte adresată copiilor — mă întreb dacă nu cumva destinul vi­i propune, cu oarecare ironie, un tip de consecvenţă. Fiind insă vorba de două cărţi ale candorii, mă supun cu can­doare acestui destin. — Ca si rămtnem încă o clipă pe teritoriul vîrstei de aur : ce loc ocu­pă in creația dv. literatura adresată celor mici ? E o deconectare, o ne­cesitate sau un divertisment ? Pentru a scrie o astfel de literatură e nevoie de o predispoziție aparte ! — Divertismentul este­­pentru mine, cel puţin) o necesitate. Ca şi tensiu­nea, ca şi gravitatea. Dar nu fac din literatura pe care o adresez copiilor (şi nu numai lor) un loc de exil sau de refugiu pentru această sete de di­vertisment. încerc să fiu întreagă, pe cît posibil, şi în această postură, folo­­sindu-mi toate resursele, întrucit nu socotesc literatura pentru copii o anexă a celeilalte, un gen lăturalnic sau sub­teran. — Pasiunea dv. pentru muzică nu mai e de mult un secret, mai ales de cină — datorită unor co­mnpozilii di­fuzate — aţi devenit şi membră a Uniunii compozitorilor. Cind scrieţi versuri, cînd compuneţi muzică ? Vă adresez întrebarea aceasta gim­iin­­du-mă la o poezie în care spuneţi: Aş vrea să părăsesc poezia / La gra­dul ei de fierbere / Cînd devine mu­zică. Poezia poate într-adevăr deveni muzică ? Anume cînd ? Poate in mo­mentul cînd atinge piscul sublimului ? In acest caz, să înţelegem că muzica este capabilă să exprime mai mult decit poezia ? — Pe vremuri, îmi închipuiam o Ie­rarhie a artelor în care muzica avea supremaţia prin echilibrul ei perfect dintre succesiv şi simultan, dintre con­cret şi abstract, dintre extrema rigoare şi extrema libertate, încă şi astăzi ea reprezintă pentru mine o stare de ex­taz pe care n-am atins-o în nici o altă ipostază creatoare. Dacă doresc une­ori să părăsesc poezia, nu o fac pen­­tru a mă despărţi de cuvînt, ci pentru a obţine extazul pomenit şi, totodată, pentru a alterna mijloacele mele de ex­­presie, activîndu-mi resorturile. Este o excelenţă terapeutică împotriva inerţiei, a uzurii, a manierismelor psihice şi stilistice. — In secolul nostru, atît de alert, egalopant, s-a încetăţenit expresia „foamea de timp“. E de-a dreptul a­­muzant să constaţi cî­t de flexibilă a devenit această unitate, altminteri imuabilă. Dumneavoastră însă, spu­neţi undeva : Timpul are ochi trans­parenţi / De culoarea cunoaşterii... As fi foarte curios sa aflu dacă tim­pul tiranizează şi pe Nina Cassian, sau, dimpotrivă, poeta reuşeşte să-l domine. Mai precis : dacă timpul îi este­ prieten sau duşman. — Timpul e o lege, dec! mă tratează cu o totală indiferenţă. El nu e nici blajin, nici solemn, iar relaţia mea cu el se petrece în afara sentimentelor. Pot cel mult să-i amortizez lovitura de muchie, opunîndu-i fertilitatea clipei mele. Volumul antologic pe care îl voi publica în acest an se numeşte ,,Crono­­fagie“, încerc un act de existenţă, poate de trufie, acela de a-mi închipui că relaţia dintre mine şi timp este, de fapt, o întredevorare. — Apropo d­e volumul antologic a­­nunţat, vă mai gîndiţi uneori la... de­but ? Volumul „La scara l!1“ vi se pare îndepărtat faţă de modul cum concepeţi astăzi poezia ? — Nu numai că „La scara 1/1“ nu mi se pare străină de mine, cea de astăzi, dar cred că, în sîmburele ei se înscria o bună parte din „programul“ devenirii mele. De altfel, nu „concep“ poezia Intr-un mod­ anume. Am avut şi voi mai avea, sunt sigură, faze şi etape contradictorii, semne ale unei dialectici misterioase chiar pentru mine însămi, dar nu al cărei sens nădăjduiesc. — De ce oare poezia dv. lasă une­ori impresia unei îndelungi elaborări? Ce­ rol credeţi că trebuie să joace spontaneitatea în actul creaţiei ? — Vai, ce tristă întrebare ? Probabil că arta s-ar cere să fie îndelung ela­borată, dar rezultatul să pară spontan. Iar dv. îmi sugeraţi că arta mea — pe care vă asigur că o practic cu multă spontaneitate — are un caracter elabo­rat ! Nu pot decit să sper că vă refe­riţi la o serie de poezii cu predomi­nanţă intelectuală, şi nu la zecile de poezii de dragoste, de cîntec sau de joc, pe care le-am scris de-a lungul vîrstelor anului, d­ialogînd cu­vîntul şi cu marea, făcîndu-ne daruri şi adesea smgerînd­ (subl. us.). — Ştiu că sînteţi foarte atentă la fenomenul poetic actual. Ce credeţi că au şi ce credeţi că le-ar mai tre­bui tinerilor cu care corespondaţi sâptâmînal la rubrica din „Romania literară*' ? Aţi avut pinâ acum satis­facţia de a descoperi vreun talent ieşit din comun ? — In primul rînd, mă incintă profu­ziunea şi varietatea lui. Confuziile care apar în mod fatal se datoresc mai pu­ţin elanului necontrolat sau uşurătăţii „contingentului“ de poeţi, şi mai ales, refuzului criticilor de a opera o se­lecţie riguroasă, de a afirma şi nega cu hotărire şi răspundere. De asemenea, nu pot generaliza, nu pot aplica un unic calificativ tinerilor ce mi se adre­sează la Poşta redacţiei. Ca şi la cele­lalte vîrste, întîlnesc printre ei talente şi vocaţii care se iau In serios, simpli artizani şi, evident, Impostori. — Să trecem de la critică la auto­critică. Ati încercat vreodată să fiţi criticul propriei dv. creaţii 7 — Am Încercat dar n-am reuşit. Mi s-a Intîmplat să mă înşel temporar, aleglndu-mi sau impunindu-mi direcţii neconforme cu structura mea Dar chiar şi ratările acestea in plan este­tic au avut o valoare de experienţă, fie pe planul meşteşugului, fie pe acela, mai important, al delimitării pe care mi-au furnizat-o. — Practicaţi destul de rar publicis­tica, dar o practicaţi totuşi. Credeţi că ziaristica îl ajută pe un scriitor, sau, dimpotrivă, o deserveşte ? — Nu cred că e obligatoriu ca un scriitor să aibă şi harul publicisticii, deşi In tradiţia literaturii române s-au intilnit frecvent cazuri strălucite. In ce mă priveşte, publicistica mă familiari­zează cu conjuncturile, mă vindecă uneori de beţia „esenţelor", Imi per­mite să comentez actualitatea, intr-un limbaj mai puţin specios decit cel­ atit de decantat, al poeziei. — La ce lucraţi, acum, de­­pildă ? — Lucrez la obţinerea unui timp în care să pot lucra. Va fi, probabil, va­canţa de vară, pentru că vacanţa e timpul în care lucrez cu adevărat, din­colo de obligaţiile imediate şi perio­dice. Nădăjduiesc să duc la bun sflrşit, în acele puţine dar Încăpătoare luni, volumul de „Loto-poeme“, un fel de năstruşnicii cu semnificaţie, şi „Confi­denţe fictive“, o carte de proze scurte, scrise la persoana unu­i. — Eu am terminat întrebările, dar dacă dv. ar fi să vă puneţi singură întrebări, ar exista vreuna la care să nu puteţi răspunde ? — Foarte multe. Dacă legea actuală a lumii e analiza, separaţia, dureroasa schimbare, sau, dimpotrivă, impulsul spre unificare, spre armonie, spre mă­noasele perioade de sinteză. Dacă am făcut vreodată un om fericit. Dacă în aceste săptămîni dilatate de obsesia cumplită a distrugerii şi de obsesia sublimă a refacerii, cuvîntul meu este In măsură să acopere o rană, să ac­tiveze o speranţă. Dacă am calitatea, dreptul şi competenţa să răspund la Întrebările altora, şi este Încă... Redactorul paginii MANOLE AUNEANU — NINA CASSIAN acă nu m-aș teme de metafore, aș spune că diamantul pe care îl adaugă Nina Cassian la colierul liricii noastre actuale are o stră­lucire de unicat, ale cărui carate izvo­răsc jumătate din sensibilitate, jumă­tate din rafinament, producînd un fel de explozie subterană care nu frapează decit pe lectorul avizat. Nina Cassian s-a născut poetă — asta nu i-o poate contesta nimeni — și dacă n-a făcut zarvă, și dacă n-a dat A­RTA „OCAZIONALĂ,y Iiie lonescu, student din Bucu­rești, Întreabă dacă „literatura ocazională poate intra in zonele literaturii care ţine de Marea Artă" ? ★ —• Tocmai In aceste zile, tovarăşe Ilie lonescu, răspunsul afirmativ este convingător, tocmai acum cind evenimentele pe care le trăim dau scrisului o temperatură împrumutată clocotului interior al nostru, al tu­turora. In măsura în care „Marea Artă”, cum spui dumneata (eu aş spune simplu : arta) nu este numai meşteşug iscusit, ci capacitate de a da expresie măiastră unei trăiri in­tense şi de a comunica, cu mijloa­ce artistice, trăirea aceasta — tocmai literatura „ocazională’’ are condiţiile de a se manifesta ca artă autentică. Un literat, un artist, poate râmîne oare exterior efervescenţei unui în­treg popor, străin de zguduitoarele lui suferinţe şi de indîrjita lui hotărire de a le face faţă ? Chiar dacă Geo Bogza mărturiseşte că în aceste cli­pe simte nevoia să tacă „aşa cum fac cei ce trec pragul unei case în care s-a petrecut o mare nenorocire“ , prin însăşi mărturia lui literară el creează artă de calitate , aşa cum a creat prin literatura lui de înaltă ţinută artistică din „Anii împotrivi- MARCEL BREAZU nil“, in ciuda faptului că unii soco­tesc reportajul literar gen inferior. Cînd Nicolae Breban mărturiseşte sentimentul că ceea ce aşterne în aceste clipe dramatice pe hîrtie i se pare a fi „simple fraze, adică ală­turări de cuvinte disparate, găunoase, inexpresive, neputincioase“ — măr­turia lui comunică — prin contrast — o stare de spirit dintre acelea Convorbiri despre artă care au hrănit arta literară de tot­deauna. A putut oare Nichita Stă­­nescu — poetul distilărilor la rece ale abstracţiilor, poetul aventurilor raţi­unii şi cunoaşterii — să nu scrie înfiorat şi în£iorîndu-se, despre marea tragedie omenească, prin care trecem, cutremurătoare prin caracterul ei te­luric, depăşind rafinamentele subtile ? N-am simţit oare cu toţii, o dată cu Ana Blandiana că semenii noştri luptă cu apele „la distanţe pe care o hartă a universului nu le-ar pu­tea nota nici printr-un punct“ ?... Şi împreună cu Veronica Porumbacu, că „pămîntul îşi adună oamenii, ca noi stăvilare“... împreună cu Alexan­dru Andriţoiu n-am simţit oare şi noi „cum copiii ajunseră în zece zile bărbaţi“ ? In asemenea „ocazii“ artistul au­tentic arată Întreaga profunzime a umanităţii lui, capacitatea lui de a resimţi cu intensitate şi de a for­mula cu forţă expresivă ceea ce con­stituie chintesenţa­ sensibilităţii co­munităţii omeneşti din care face parte. Nici un mare artist nu a ră­mas în afara acestei călduri umane, pe care o iradiază viaţa poporului, în marile lui încercări sau în aprin­sele lui speranţe. Poate că eşti tentat, tovarăşe Io­­nescu, să crezi că asemenea intense trăiri sunt corelate cu o „simplifi­care“ a universului nostru, cu o să­răcire a complexităţii, din care izvo­răşte virtutea marilor capodopere. Dacă judeci aşa, te înşeli de două ori. O dată, pentru că intensitatea cumplită a unor asemenea tragedii dă o incandescenţă uluitoare unor sentimente, care la o pîlpîire mol­comă te apropie de impasibilitate ; a doua oară, pentru că această in­tensitate se datoreşte tocmai multi­tudinii de sentimente, care se amal­gamează aici : durerea şi îndîrjirea, disperarea şi hotărîrea, spaimele şi curajul, micimea în faţa forţelor na­turale şi grandoarea solidarităţii o­­meneşti... De arta „ocazională”, de această vibraţie la unison cu noi toţi, a poeţilor şi scriitorilor, a mu­zicienilor şi cineaştilor avem nevoie în aceste clipe, cum avem nevoie de toate celelalte bunuri trebuincioase traiului omenesc. ...Şi dacă te-ai îndoi că asemenea artă este perenă, ţi-aş aminti — pă­­strind în fiecare caz toate propor­ţiile — că Iliada şi Odiseea, că baso­reliefurile Columnei lui Traian, că Divina Comedie, că „Strada Trans­­nonam­“ a lui Daumier, că grafica lui Käthe Kollwitz, poezia lui Maia­­kovski şi „Baroane" al lui Arghezi, au fost tot artă „ocazională“... CECILIA CUȚESCU-STORCK „Maternitate“ BIBLIOFIL • Herren şi Übert sunt semnatarii ce­lor 6 volume în limba germană ale „ISTORIEI STATELOR EUROPENE“ a­­flată In posesia anticariatului din pa­sajul Kretzulescu. Tipărită la Hamburg in 1840, lucrarea cuprinde nenumărate pasaje privitoare şi la ţara noastră. Spicuim dintre ele : Primul stat inde­pendent Ţara Românească ; evenimen­te din timpul domniei lui Mircea cel Bătrîn ; tratate încheiate cu regi ai Po­loniei și ai Ungariei ; lupta de la Nico­­pole etc. • AUTOGRAFE. Așa se intitulează Istoria Comunei din Paris, reconstitui­re a perioadei 1870—1872, realizată din documentele politice, ordine, articole şi scrisori ale celor peste 2 000 de sem­natari, istorici, oameni de seamă, profe­sori, emigranţi străini, ale căror do­cumente reunite sunt reproduse în în­tregime. • La acelaşi anticariat , „OPERE­­COMPLETE“ ale lui Ion Creangă, tra­duse în limba franceză. Amintirile, po­veştile şi povestirile scriitorului român traduse de Elena Vianu sunt însoţite de ilustraţii umoristice, pe măsura textu­lui, aparţinînd lui A. Demian. « „ZIARUL ŞTIINŢELOR ŞI CĂLĂ­TORIILOR“ editat în jurul­ anului 1900, poate fi frunzărit şi acum, cu aceeaşi plăcere, fără să simţi trecerea aces­tor ani. Ziar magazin, gen caleidoscop al tuturor noutăţilor, includea eveni­mente importante de atunci. Din pagi­nile colecţiei acestui ziar remarcăm articole despre zborurile lui Aurel Vlaicu (fotografii şi Interviuri), descope­riri arheologice in Creta , mumii peru­viene din America de Sud şi secretele lor... Cristina Popescu Cugetările unui necugetat Gustul este ceva ce cred alţii că ne-ar face plăcere dacă am fi în locul lor. Ciudat cum nimeni nu poate defini cu exactitate talentul, deşi încă nu s-a văzut om care să nu fie plin de aşa ceva.­­ Copiii vor să ne semene pentru că, probabil, ne cunosc prea puţin . Drept răsplată pentru vehemenţa cu care a apărat toată viaţa moder­nismul, moartea l-a aşezat printre clasici.­­ Un ciine a trecut pe lingă mine, m-a mirosit şi a plecat mai departe, edificat : eram om. Fără să ştie, dobitocul mi-a făcut un compliment ! ! Vocaţia este ceea ce ar fi trebuit să devenim dacă nu ne-am fi luat după ea. Ar fi putut ajunge un leneș perfect, dar i-a fost lene să se zbată un pic pentru aceasta. 1 Trebuie să mă grăbesc. S-ar putea să mai am nesperat de mult de trăit. 1 N-am ajuns scriitor din întîmplare. Am împlinit pronosticul dascălilor mei, pe care i-a îngrijorat în toţi anii de şcoală viitorul meu. OCTAV PANCU-IASI DRAGOŞ VICOL: „Nopţile dinspre ziua" Este o carte despre eroism. Da, o carte despre eroism, fiindcă simit convins că e nevoie şi de astfel de cărţi, mai ales în aceste zile de epo­peică Încleştare cu furia apelor. O carte despre nişte oameni care ies la ziuă străbătind nişte nopţi cumplite, nişte nopţi dramatice, lungi, sîn­­geroase, istovitoare, nişte nopţi de suferinţă şi de luptă prin măruntaiele unui munte care le împrumută şi îndîrjirea şi semeţia. Sînt întîm­­plări în vîrstă de mai bine de un sfert de veac şi oameni care, în Inima mea, în amintirile mele, nu au şi nu vor avea niciodată altă vîrstă decit aceea a tinereţii veşnice şi a dragostei nestinse de ţară şi de libertate. PETRE STOICA: „Orologiul“ După o activi­ta­te poetică mai îndelun­gată, fiecare autor are dreptul, chiar da­toria, de a-şi alcătui o culegere antologică. Nu numai din motive sentimentale, ci pentru a Împlini o viziune li­rică despre existenţă, prilej de a-şi face tre­cutul prezent. Iată gîndurile care m-au urmărit în timp ce mi-am „organizat“ re­trospectiva lirică. (kMSh'Cb CRISTINA TACUI: „Iefugi In accepţiunea lor metaforică, ierugile, pentru mine, constituie o permanenţă. De aceea am ales — de fapt, n-a fost o alegere ci o necesitate — prozodia populară. Se pare că te simţi totdeauna legat de ultima carte. Ei­ poate că de-abia a ajuns in mina cititorului, nu are destinul ei pro­priu ; aş dori, deci, ca destinul „Ierugilor“ mele să fie aidoma celui al Ierugilor natale, care m-au ION LAZU: „Ningea în ochii ei albaştri“ , va apuca aceasta car­­te, deschizind-o cu un gest confuz, privirile ce vor culege cuvinte la întîmplare, şi doar cu greu reuşesc să nu mă crispez. Nu-mi că­mine decît să sper ca aceste cuvinte să nu mă trădeze, să fie exact cele pe care am mizat. -J Pe cei ce mă cunosc şi aşteptau să debu­tez ca poet, îi asigur că nu este vorba de o trădare a muzei, ci de un simplu joc al programărilor editoria­le. In aşteptarea apa­riţiei plachetei de ver­suri deja gata, îmi imaginez cu destulă pregnanţă mina care Desene de Neagu Râdulescu inspirat. a Camera 501 Căpitanul de securitate Pavelescu fusese anunţat telefonic, de unul dintre subordonaţii săi : „Doctorul Vlădescu a fost asa­sinat“ (primise această ştire de la portarul unui hotel). Bătrânul profesor de fizică fusese chemat de Institutul de fizică nu­cleară din Bucureşti, în vederea unor comunicări. Sosise împreună cu un tînăr colaborator, fizicianul Tomescu R. Profesorul obţinu camera 500 cu un singur pat, iar asistentul său ca­mera 501, in care urma să locuiască împreună cu doi muzicieni străini , un pianist şi un violoncelist. Tomescu, mare amator de muzică — el însuşi un bun pianist,— se îm­prietenise de-ndată cu noii săi colegi de cameră. Violoncelistul îl invită la o repetiţie generală care urma să aibă loc a doua zi. Asistentul profesorului se arătă pentru moment incîntat, dar după cîteva clipe îşi aminti că tre­buie să însoţească pe savant la con­ferinţă. Pianistul propuse ca noul lor prieten să-l invite şi pe maestru. Tomescu acceptă, ceru să i se pre­cizeze ora şi locul repetiţiei gene­rale, după care plecă să-l convingă pe bătrîn. — Profesorul mi-a sugerat să mă duc singur, dar mie nu mi-a conve­nit să lipsesc de la expunerea sa , mă interesa, mai ales, reacţia celor de la institut faţă de noul drum pe care acesta începea să-l deschidă în domeniul construcţiilor de mari uzi­ne termonucleare. Seara am luat masa împreună cu vecinii mei, avea să de­clare a doua zi asistentul. Am băut mai mult ca de obicei, dar cei doi muzicieni păreau chercheliţi de-a bi­­nelea. Dacă reţin exact, pianistului i-a fost rău. A doua zi, ne-am sculat pe la ora opt , după o jumătate de oră am bătut la uşa profesorului să re­înnoiesc invitaţia, dar, neprimind nici un răspuns, am apăsat clanţa. In clipa aceea, cheia, care se afla pe dinafară, a căzut. Ţin minte că şi ieri am găsit cheia tot pe dinafară. Profesorul nu se afla în cameră. Pe noptieră, era un bilet pe care mi-1 adresase : „Am fost chemat la mi­nister. Iţi doresc o dimineaţă plă­cută. Ne întenim la restaurantul ho­telului pe la ora 14“. Am plecat îm­preună cu vecinii mei care m-au in­trodus în sala de concert pe la in­trarea artiștilor, ca să nu întîmpin vreo dificultate. Violoncelistul s-a scuzat de-ndată, iar pianistul a mai rămas cu mine pînă cînd mi-am găsit un loc. După aproximativ un sfert de oră, a început repetiţia generală. Spre surprinderea mea, s-au produs numai solişti vocali. Mi-am spus că soliştii instrumentişti vor apărea, pro­babil, în partea a doua a progra­mului. Cheia camerei 500 n-a fost adusă la tablou ! declară portarul ho­telului. Domnul Tomescu­­ a su­nat pe la ora 11 și m-a între­bat dacă...­­ — Da! interveni, precipitat, asis­tentul , în pauză, am încercat să văd dacă profesorul a revenit. —M­i-am răspuns : „Cheia nu e la tablou“. „Precis ?“ a insistat domnul Tomescu și eu am privit din nou tabloul cu chei. — „Și 500 și 501 sunt sus", mi-a răspu­ns portarul. Atunci un senti­ment ciudat, nelămurit, o presimţire... Nici eu nu ştiu ce anume m-a făcut să alerg la hotel... — V-am spus doar că, pe la ora 10, domnul profesor a urcat cu lif­tul. — Eu l-am condus ! preciză băiatul de la ascensor. — Vecinii dv. au depus cheia la poartă cînd au plecat din hotel ? în­trebă căpitanul Pavelescu. Tomescu îl privi lung și-ntr-un tîr­­ziu, bn­gui : — Nu... nu cred... n-am văzut. — Cînd ați revenit, în ce cameră aţi intrat mai întîi ? — Firesc... în camera mea. — De ce ? Portarul v-a informat că domnul profesor urcase pe la ora 10, „firesc“ la camera 500 — îl pa­ra frază Pavelescu pe asistent. Da, dar uşa camerei mele era întredeschisă. Nici n-am intrat în cameră , am deschis uşa şi din prag a zărit pe doctorul Vlădescu vi­ns pe covor, la capătul opus uşii... strigat imediat ! Aşa-i ! încuviinţă liftierul. Am­­ strigăte şi m-am întors. Dum­­lui striga din prag, făcuse ora 14 şi telefonul din administratorului — unde va­­efectua primele cercetări — Tomescu este aşteptat de Vlădescu, în restau­­telefonista­­n păru năucito­r, îl îndemnă ofiţerul, camera dv. este cel al dan Lulu (loco). Lucrurile merg mai bine in comparaţie cu ceea ce ne-aţi trimis mai înainte, îndeosebi „biblicele“, în care ideea poetică e mai pregnantă, chiar dacă tonul general nu depăşeşte vechile „cîntări“. Iată ult exemplu : Crud descumpănit de o răs­cruce a sunetelor hulite, iată cine sint­e văzut cu ochiul liber alături de con­stelaţia cea mai ştiută a Andromedei şi frig mi-e şi nu mai putem fi trun­chiuri desfrunzite şi nici ziduri ale nimănui. Mărturiseam pe vremuri că zadarnic mă alungaţi dintr-un regn in altul, in patimă şi in pedeapsă, pa pămint albit de osămint lingă osâmint (Adevărul despre discobol), e cam rece şi cam cerebral ceea ce vreţi să co­municaţi. Poezia, dacă nu e înfiorată de propria trăire, ci numai de in­­venţiune, riscă să rămînă un mineral mai mult sau mai puţin preţios. „Far­­m­ente“, de pildă, eşuează tocmai din cauza unor aberaţii ca : „Şi obosind la roata olarului, mă mai bîntuie azi numărul par, mă mai bîntuie aici nu­mărul impar, iată“. T. V. BUK (loco). Catrenele dv. nu satisfac tocmai pentru că sint — cura singur le intitulaţi — simpliste. AURORa TOMESCU (Simeria, Jud Hunedoara). Versurile dv. aducînd — îndeosebi în a doua poezie — cu me­losul popular, trebuie expediate pe a­dresa Casei centrale a creaţiei popu­lare: VAR VARA UJICA (loco). Textul dv. seamănă mai mult a dare de seamă decît a articol publicistic. Nu cred ca aţi fost prea inspirată nici la alegerea temei. CARMEN FOCŞA (loco). Destul de inegală poezia dv. Lingă versuri fru­moase ca cele din poezia „Jocul“ (Căutam cuvintele reîncarnate / In lutul amforei din care / Nu-mi era în­găduit să beau), se întilneşte mult ba­last. „Iertarea“, „Rugă“, „Poate..." sunt simple exerciţii. Reveniţi cu altceva. CONSTANTIN T. AUREL (Ploieşti). Noi v-am răspuns de fiecare dată nu­mai la textele sosite cu poşta respec­tivă. Dar pentru ca „jocul să nu se mai repete“, ne menţinem ultima pă­rere. În privinţa „Superlativelor“, le-am înaintat secţiei noastre de specialitate. • Soluţia exactă la tem­a de perspicacitate „Contrabandă“, pu­blicată în coloanele noastre ln ru­brica „Pentru cei cu imaginaţie“, este următoarea: Tinara femeie din biroul căpitanului Panaitescu a demascat faptul că atit ea, cit şi mioapa, acţionau intr-un grup de spioni care, sub masca unei aparente afaceri de contrabandă, transportau din şi în ţară cifruri, coduri etc Ofiţerul foloseşte di­sensiunea ivită in grupul spioni­lor şi mai ales faptul că unii din­tre ei voiau să-şi lichideze şeful, pe Willy. Astfel, spionii substi­tuie pe Willy cu ajutorul bărba­tului deghizat în ţărancă (cel cu falsă cicatrice), dar Panaitescu în­locuieşte pe tinăra din biroul său cu femeia care a primit păpuşa •“o la mioapă, în felul acesta, se •­1 materialele care interesau •'ie securităţii, se evită su­­lui Willy, sunt prinsi­­pului de spioni şi că­rora. Corespondenţii ,b­at soluţia exactă . Bobescu (Timişoara), Delian Alexandrescu, Gina fi, soţii Dan şi Cătălina, în Bucureşti. Cronică de librărie SONDAJ LA RAFT Data sondajului, 28 mai. Ion Butnaru

Next