Luceafărul, iulie-decembrie 1969 (Anul 12, nr. 27-52)
1969-10-18 / nr. 42
avantpremiera editorială JACK LONDON „Lup Larsen" Traducere de Dan Dufescu, prefaţa şi tabel cronologic de Ion lanoşi (E.P.L., colecţia B.P.L.). HAUCH PROKSI „în căutarea timpului pierdut" (vol. 1 — 8) Continuare la primele şase volume, in varianta românească a lui Radu Cioculescu (E.P.L., colecţia B.P.T.). B. P. DASDEP „Pagini alese flin ilagnum Etiymologicum Roumanie" Pagini alese. Ediţie îngrijită de Andrei Rusu, prefaţă şi tabel cronologic de Paul Cornea (E.P.L., colecţia B.P.T.). VERONA BRATEŞ Octave Verona Brateş, autoare a unui roman, Noemi (Braşov, 1949) ne oferă, de astădată în versuri, o carte de buzunar într-un fel de stil clasic cu multe impresii transpirînd de lecturi sedimentate ; unele poeme sînt dedicate (lui Eminescu sau Arghezi), altele transcriu modeste monologări intime. Concluzia ,,lirică" a volumului: „poezia-i ţara mea, maternă"• Peisajele, impresiile, notaţiile, iluziile, într-un cuvînt lumea „perforată de melodii" şi culori a poemelor sale nu aduce o noutate deosebită în poezia noastră de azi, completînd numai cu multă acurateţă peisajul literar de acum două-trei decenii şi sugerînd cultivarea unei lirici fără convulsii şi mai ales fără criptograme metaforice: Fereşte-mă de ochii celor mulţi, / tu numai să m-aştepţi şi să mă ştii, / ca să tresari în frunze aurii / sub mîngîieri de paşi subţiri / desculţi (Vesperală). Este evident exerciţiul literar al autoarei (prezentă în 1966 şi cu o plachetă în limba germană) care i-a citit cu folos şi pe simbolişti şi pe moderniştii mai noi şi este la fel evidentă sensibilitatea melodică ce străbate decent toată pasta acestui volum cuminte: Fotoliile parcă adorm, dar braţele cer / oaspetele cel rar urcînd în odaie / care provoacă îmbrăţişări de catifea / şi-a cărui răsuflare înmugureşte în aer (Interior). MIHAI CONSTANTINESCU Izvorul nopţilor albe Placheta de versuri a „violonistului" Mihai Constantinescu începe cu „aplauzele" lui Tudor Arghezi, exprimate printr-un fragment de tabletă, și se termină cu un „autoportret" semnificativ : Mihai Constantinescu : / Rob încins cu spadă / cu sufletul ca un ciob pierdut în ogradă, / întotdeauna cel mai tare, dar mereu înfrînt, /.../ Plînse / Cînd nu ştie nimeni cum se plînge... Deşi versurile unui muzician, muzica nu inundă poemele, nu se transfuzează sau infuzează, livresc, cum ne-am fi aşteptat. Mai degrabă arta sa interpretativă ca violonist poate fi acuzată de lirism. Ţinuta oarecum regizată, nereliefînd nici o intenţie inovatoare, a poeziei sale, aminteşte din păcate, de o experienţă consumată de mult : Chiar de-atunci un aprig dor / fuiorind în sînge / M-a-mboldit să nu-mi măsor / Verile gătînge (Cintec). Comunicativă la cel mai sublimat mod liric, uscată pe alocuri de o luciditate mai puţin febrilă, poezia lui Mihai Constantinescu ne certifică prezenţa unui consumator de vicii artistice, aplicat cu fineţe şi pasiune asupra sonurilor şi culorilor din univers : Adeseori gîndind geologia / Trăiesc nedefinite evocări, / Cum sună-n scoică vuietul din mări / -Cînd la ureche îi asculţi magia (Geologie). O reconstituire lirică de atmosferă e poemul intitulat In Praga unde lumina evului gotic se armonizează cu fantezia poetului, care porneşte ,,cu calul de ceaţă în noaptea, cea clară“. Volumul, cu titlul ce i-ar fi plăcut cu siguranţă lui Novalis, e numai un document de interferenţe artistice. LUDMILA GHIŢESCU Fintini Ludmila Ghiţescu debuta în 1942 cu un volum foarte feminin. A căzut o stea, urmat în 1945 de o plachetă intitulată Aşteptare. Recenta culegere, Fîntîni, prefaţată generos de Virgil Carianopol nu aduce nimic nou, poate un vitalism, mai sublimat : Sînt o dimineaţă albă / şi toate culorile cîntă în mine (Dimineaţa mea) ; Cîmpul e plin de fîntîni, / Pendulînd fete morgane / Anuare aşteaptă săptămîni, / Şi sîngeră în step icoane. (Fîntîni). Ludmila Ghiţescu reuşeşte să fie mai autentică în poemele simple schiţate abia, în prozodie tradiţională- Breviar Prin „Plantaţii“ (1945) Constant Tonegaru se leagă vădit de acea familie lirică pe care George Călinescu a numit-o „muntenească“, de exemplarele ei cele mai caracteristice. Extravertit, locvace şi fantast, atîrnat lumii imediate, poetul se agită în interiorul visului social, făcindu-şi condiţie din afişarea posturii. Poetul , este printre oameni dar împotriva lor. şi Iriţiurae al rezistenţei sale este bucuria de a fi ultragiat şi de a sfida cu îndreptăţire. „Toamna printre pomii anemici trăgeam la fir, de bunăseamă cîndva se va fi zis: — Uite, ăsta e Tonegaru, poet decadent; / scrie despre fantome, constelaţii şi alte drăcii, / fără a se şti că la limba română a rămas repetent“ (Grădina publică). Fără această condamnare publică — formă minoră, decăzută din originara damnare — poetul nu ar avea motivele revanşei, ori el totmai prin revanşă există. Poezia lui Tonegaru nu se nutreşte din suferinţă ci din arborarea ei, cu gest ostentativ, cu un simţ răsturnat al splendorii. Foamea, frigul, vagabondajul, boala nu devin la el poetice decât după o prealabilă abstractizare, care le-a preschimbat în „aparat“, în sursă de emfază deci : „Prin mine ne plesneau braţele mice de vînt, pulpanele zdrenţelor purtîndu-le în zbor. / Luna galbenă ca un ochi de motan / s-a stins atunci sub o pleoapă de nor. / — Acela e ochiul lui Dumnezeu... / ...a minţit unul dintre noi. / Eram ceată de umbre şi-n noapte am intrat înapoi“. (Flămînzii). Din ostilitatea condamnatoare a celorlalţi se alimentează credinţa poetului în natura sa excepţională, cu aroganţă vindicativă îşi proclamă el felul angelic: ,Din timpul oraşelor cu tigri protectori de smalţ / cobor de-atunci şi marginea nu mai ating; /doar aripile-mi arse din drumul căderii / se scutură cu scrumul lucirilor care se sting“ (Fruntea Soarelui-Rece). Emfatică şi vindicativă este şi iubirea „decadentă" a tavernei, mahalalei şi alcoolului şi închinarea la Lună-patroana prin tradiţie a nebuniei şi pierzaniei: „Proscris sau fermecat de sirene / îmi mai luminam drumul cu steaua de pe frunte. / O, Doamnă, spuneam Lunii, primeşte negura sufletului acesta / ce trece legănîndu-se pe raze ca pe o punte. (Vox clamantis in deserto). In „Plantaţii“ lirismul se declanşează printr-un mecanism invers: întors spre afară, poetul îşi vede răsfrîngerea în ceilalţi — deci aparenţa — şi polemizează cu ea printr-o imagine — ripostă, a doua aparenţă. Poezia se naşte reactiv deci şi polemic, nu ca expresie genuină a fiinţei poetului ci ca dispută intre imaginile ei, cea bănuită şi cea dorită. Şi cînd aceste imagini privesc nu pe individul poet ci calitatea însăşi de poet, atunci drumul spre sine este deviat şi înstrăinarea expresiei iminentă. Aşa se întîmplă în „Plantaţii“: preocupatde postura sa mai mult decit de fiinţa sa, Constant Tonegaru este aici un teren deschis, pe care se petrec intense influenţe şi contaminări şi sub care chipul propriu poetului rămîne ascuns, în obscuritatea inexprimatului. Există în „Plantaţii" poezii despre tristeţea citadină, despre dorul de aventură, de beţie şi vis, despre plictiseala şi sterilitatea evului, despre rîvnitele evaziuni în spaţiu şi timp; sunt cultivate ironia, sarcasmul, absurdul, macabrul, livrescul (categorii ce ilustrează naşterea prin reacţie şi pentru afront a poeziei lui Constant Tonegaru). Une constant ori poeziile sunt de o mare frumuseţe (Proiect abandonat de madrigal, Ultimul de la 1200). Şi totuşi nu este încă limpede figura interioară a poetului. Sunt prea vii rapelurile în Versuri ca: „Eram cerşetori de la Nord, de la Sud, / laponi şi creoli întemnaţi,/ numai Vărsătorul din Zodii / ne turna Calea Laptelui în pumni“ (Grădina,enigmă) sau: „Am iubit la Brăila o mulatră. / M-a iubit?... M-a minţit? / Vedea cine ştie în mine un altul ?...“ (Femeia cafenie), este prea vădită premeditata agresiunie în versuri ca: „De mult aştrii muriseră de gripă şi cu excepţii / unii mai aveau două colţuri ca jandarmii italieni la chipiu...“ / (Alegorie generală) sau: „Tîrziu a mai venit destituirea mea din anotimp! / Prelungă ca o figurină de El Greco năluca mea valsată de platani / pe bemoli ar fi vrut să mimeze cumplita ei aventură...“ (Noembrie patetic), pentru ca încercarea de descifrare a structurii proprii poetului să nu ezite. Este limpede că poetul este un singuratic înstrăinat şi hulit, dar „Plantaţii" nu este încă poezia solitudinii şi a înstrăinării, în „Steaua Venerii“ însă Constant Tonegaru se arată eliberat de obsesia alcătuirii unui statut, conflictul cu „ceilalţi“ se stinge prin întoarcerea poetului în sine. Acceptarea aceasta a modului firesc de a fi nu se însoţeşte cu ieşirea din orizontul poetic de pînă acum. Dimpotrivă, există o vădită continuitate în motive, cuvintele-cheie sînt aceleaşi (luna, marea, îngerul, oglinda, fumul), dar spre deosebire de „Plantaţii" unde ele erau stindarde, semnele adeziunilor şi refuzurilor, în „Steaua Venerii“ ele au devenit însuşi trupul poetului. Parcă o ciudată demiurgie s-ar fi eliberat din cuvinte , rostite cu pătimaşă vehemenţă, cuvintele s-au întrupat, au devenit carnea şi sîngele poetului. Constant Tonegaru s-a născut din versuri, este poezie aevea. Prelungire din „Plantaţii“ este nostalgia grandorii, setea de superbă şi sfidătoare libertate, aruncată peste micimea terestră în spaţiul pur şi sălbatic al nopţii : „Iubito să-ţi aşezi la ochi lentile puse în tuburi / prin care să mă vezi trecînd de nori / şi-aşa, tonegaru VENERII imens şi fără frică, / mai liberezi decapitat / liliecii adormiţi din subţiori / să prindă pui de rîndunică" (Amîndoi). Lansarea spectaculoasă de acum recheamă versuri anterioare şi le limpezeşte frumosul elan. Şi în „Plantaţii“ poetul vîslise în spaţii uriaşe, acolo pentru a cîştiga privirea preţioasă a unei madone cu sînge de foc . „Doamnă, aceasta e cea din urmă floare pe care mi-o arunci şi de balcon îmi agăţa pielea ca pe o cămaşe deoparte — / sînt Soarele ce-şi găseşte lăncile aduse din spelunci / în pulpele dumitale dogorind ca nişte oraşe incendiate“. (Cinice pe hîrtie). Atunci poetul declamase cu sonoritate căutată, era un straniu trubadur-golan, cerea o floare în schimbul pielii sale, amintindu-i împodobit doamnei de speluncile ce i se ascunde în carne. Adoraţia cavalerească era în „Plantaţii“ împotrivire la placiditatea prezentului, era regres într-o stare mai apropiată de începuturile cînd sîngele poruncea drastic, cu forţa neiertătoare a cîntecului său, în „Steaua Venerii" elanul noptatec şi crud nu se mai însoţeşteîntotdeauna cu erosul. El îşi lărgeşte izvorul, se naşte împotriva planetei moleşite şi trîndave, la atingerea căreia ingerii devin bătrîni şi artificiali: „Pe unde nimenea nu ştie / intră mereu în somn de plumb / îngeri cu evantaie de hîrtie. Ei vin copii şi-mbătrînesc pe drum, / vreme cit stau pe vînt sub stele / apoi cu părul blond cum e mătasea la porumb / în plopii care fac dantele / coboară noaptea ca un fum“. (Amîndoi). Există aici o chemare din adîncuri, către întunericul virgin al vieţii instinctuale. Poetul se retrage în umbra pădurii milenare, lingă trunchiurile în care sevele pulsează tăcute şi fierbinţi. Acolo se simte pătruns de candoarea aspră, puternic şi liber ca o stea: „In loc de barbă cu o sută mii de brice prin pomi călărind umed şi crud, / pe fiecare obraz cu cite un arici / chipul meu era un satelit, / o planetă mai lingă cer, / legănîndu-se ţepos ca un fruct de la Sud“. (Venus din Willendorf). Invocarea Dianei se naşte firesc din nevoia de regenerare, imaginată ca întoarcere la sălbăticia fără vină a pădurii şi legilor ei. Poate doar în aromele violente ale copacilor nu vor mai muri sufocaţi îngerii, nu li se va mai preface subţirea viaţă în fum şi cenuşă.„Vorbeam despre îngeri cînd cineva deschise o uşe, / de sus ca o pasăre moartă căzu unul / şi se urcă din el fumul / la cerurile închise peste cenuşe". Excelsior), în „Steaua Venerii“ poetul se teme de lumină şi parcă de cer, se ascunde în pamint, se îngroapă la rădăcinile groase de sucuri amare ale pomilor şi visează : „Arborii de piatră sînt lustruiţi de vînt, / pe cite unul noaptea aruncă ancora o barcă; / auzi, auzi, cum pintenul ii scîrţîie la subţiori / de parcă ar vrea pădurea cu rădăcina-n sus s-o întoarcă — / dar noi /, adormiţi lingă nodurile ce-o ţin de pămînt, / visăm“. (Pădurea împietrită) Este somnul, plin de păcate neştiute, fără de care nici o zeitate nu s-ar fi născut. („E steaua care vesteşte / peste cîmpii cu oase de peşte: / Nu se mai naşte din spume Venera, / toate păcatele sunt în larguri.“) Cuibărită în bălării, sub tălpile moleşite ale tinerilor, trăieşte înţelepciunea; ea vede miezul de cenuşă al lucrurilor, spălarea cuvintelor în ape negre, întoarcerea drumurilor spre singurătatea leşioasă.„Cuvintele nu-ţi mai sînt grele, nici destule, / ape negre le trag înapoi şi le spală, / ploua pe aceste singurătăţi, cîinii încep să urle, / fiinţa noastră nouă în veci cu patru picioare se scoală. Trece iubita fără să ne cunoască prin leşie — / pînă la măduvă sintem uzi. / Desperată strigă dragostea jumătatea ei vie, / cum caută pînă în zori cu părul aprins, nu auzi?" Locul pustiu). In „Plantaţii“ poetul lansase manifeste împotriva umanităţii sterilizate (..Cetăţeni, / baricadaţi drumul cu sens unic / şi demontaţi omul robot / şi însumi semnez, / Eu, / cavaler al ordinului „Lancea lui Don Quichote“ Document). Acum inadaptarea nu mai este sursă de afronturi ci motiv de reculegere şi adincire în sine. Dintotdeauna poetul agitase stindardul visului; acum visul devine el însuşi mister, aşteptat cu încordare şi teamă, ca Fata Morgana dătătoare de viaţă: „O mască de aur mîrîie la stele / umbrită de vulturi / dincotro patria mea tăcută începe; / sporind întunericul peste toate / rar tresaltă ajunse de furtuni / căderi şi urcări sub lacate. / In nerostita dimineaţă prin cenuşe caldă de vulcani / se desfăşoară în mine ca pînze de corăbii lumea morţii. Intră odată sub trupul meu / să-i auzi vibrarea de clopot, / să presimţi marginea nopţii / în privirea mea sticloasă / sau de dincolo torente de lumină venind." (Fata Morgana). Visarea e chemată să umple spaţiul tăcerii noptatece, mortale, ce s-a întins în interiorul poetului, clopot pustiu de aşteptare. Mai mult decit cîteva foarte frumoase poezii, „Steaua Venerii“ dovedeşte " existenţa unui poet adevărat, din familia rară a nocturnilor aţintiţi asupra glasurilor vieţii pline, atinşi adesea de moarte şi himere. Dacă poetul s-a născut din chip de cuvinte, poezia sa pare să-i fi născut destinul. Irina GRIGOROVICI CRONICA LITERARA VASILE IGNA Arme albe Se pare a fi un debut afirmat cu timiditate, cel puţin ca sensibilitate generală, printr-o poezie care seamănă destul de mult cu versurile unor poeţi publicaţi copios în Familia : In afară de iarba însăşi / lucrurile îşi cunosc locul în cercul pămîntului / in afară de mijlocul cercului, / iarbă şi lucruri împînzesc cu fiinţele vorbele, / vorbele însele dincolo de lucruri / revin în spirale spre tot şi întreg (Despre iarbă şi despre altceva..) Micul carnet liric, cu titlu atît de inofensiv, recomandă însă un poet care se mişcă lejer printre tezele şi antitezele poeziei contemporane , poemul Remember ne-o dovedeşte: Lucru cîinesc am cunoscut cu toţii / fără contenire ne-ntoarcem spre el / ca la nunta dinţii / cum călăreţul singur în clipele de vuiet / îşi prinde palma-n coamă / şi face frîul, brîu. (ne întrebăm totuşi cum şi-ar putea prinde cineva palma-n coama calului ?) LECTOR avant“ premieră editorială IOAN MASSOIF „Teatrul românesc" (vol 3) Volumul continuă cele două volume apărute în anii 1961 şi respectiv, 1966, urmărind evoluţia mişcării dramatice din perioada 1881—1900. CONST ŞTLHRIIC „RE-O VÎRStA DI BĂIAT" Tînărul poet CONSTANTIN ŞTEFURIUC va fi prezent în librării cu volumul de debut „PE-O VÎRSTA DE BĂIAT" (E.P.L.) RADU CÂRNECI „Cărţile soarelui" Selecţie de versuri în colecţia „Albatros" (E.P.L.).