Luceafărul, iulie-decembrie 1969 (Anul 12, nr. 27-52)

1969-10-18 / nr. 42

avant­premiera editorială JACK LONDON „Lup Larsen" Traducere de Dan Dufescu, prefaţa şi tabel cronologic de Ion lanoşi (E.P.L., colecţia B.P.L.). HAUCH PROK­SI „în căutarea timpului pierd­ut" (vol. 1 — 8) Continuare la primele şase volume, in varianta româneas­că a lui Radu Cioculescu (E.P.L., colecţia B.P.T.). B. P. DASDEP „Pagini alese flin ilagnum Etiymologicum­ Roumanie" Pagini alese. Ediţie îngrijită de Andrei Rusu, prefaţă şi ta­bel cronologic de Paul Cornea (E.P.L., colecţia B.P.T.).­ ­ VERONA BRATEŞ Octave Verona Brateş, autoare a unui roman, Noemi (Braşov, 1949) ne oferă, de astădată în versuri, o carte de buzunar într-un fel de stil clasic cu multe impresii transpirînd de lecturi sedimen­tate ; unele poeme sînt dedicate (lui Eminescu sau Arghezi), al­tele transcriu modeste monolo­gări intime. Concluzia ,,lirică" a volumului: „poezia-i ţara mea, maternă"• Peisajele, impresiile, notaţi­ile, iluziile, într-un cuvînt lu­mea „perforată de melodii" şi culori a poemelor sale nu aduce o noutate deosebită în poezia noastră de azi, completînd nu­mai cu multă acurateţă peisajul literar de acum două-trei de­cenii şi sugerînd cultivarea unei lirici fără convulsii şi mai ales fără criptograme metaforice: Fereşte-mă de ochii celor mulţi, / tu numai să m-aştepţi şi să mă ştii, / ca să tresari în frunze aurii / sub mîngîieri de paşi subţiri / desculţi (Vespe­rală). Este evident exerciţiul literar al autoarei (prezentă în 1966 şi cu o plachetă în limba ger­mană) care i-a citit cu folos şi pe simbolişti şi pe moderniştii mai noi şi este la fel evidentă sensibilitatea melodică ce stră­bate decent toată pasta acestui volum cuminte: Fotoliile parcă adorm, dar braţele cer / oaspe­tele cel rar urcînd în odaie / care provoacă îmbrăţişări de catifea / şi-a cărui răsuflare înmugureşte în aer (Interior). MIHAI CONS­­TANTINESCU Izvorul nopţilor albe Placheta de versuri a „violo­nistului" Mihai Constantinescu începe cu „aplauzele" lui Tu­dor Arghezi, exprimate prin­­tr-un fragment de tabletă, și se termină cu un „autoportret" semnificativ : Mihai Constanti­nescu : / Rob încins cu spadă / cu sufletul ca un ciob pierdut în ogradă, / întotdeauna cel mai tare, dar mereu înfrînt, /.../ Plînse / Cînd nu ştie nimeni cum se plînge... Deşi versurile unui muzician, muzica nu inundă poemele, nu se transfuzează sau infuzează, livresc, cum ne-am fi aşteptat. Mai degrabă arta sa interpre­tativă ca violonist poate fi acu­zată de lirism. Ţinuta oarecum regizată, nereliefînd nici o in­tenţie inovatoare, a poeziei sale, aminteşte din păcate, de o ex­perienţă consumată de mult : Chiar de-atunci un aprig dor / fuiorind în sînge / M-a-mboldit să nu-mi măsor / Verile gă­­tînge (Cintec). Comunicativă la cel mai sub­limat mod liric, uscată pe alocuri de o luciditate mai pu­ţin febrilă, poezia lui Mihai Constantinescu ne certifică pre­zenţa unui consumator de vicii artistice, aplicat cu fineţe şi pa­siune asupra sonurilor şi culo­rilor din univers : Adeseori gîn­­dind geologia / Trăiesc nedefi­nite evocări, / Cum sună-n scoică vuietul din mări / -Cînd la ureche îi asculţi magia (Geo­logie). O reconstituire lirică de at­mosferă e poemul intitulat In Praga unde lumina evului go­tic se armonizează cu fantezia poetului, care porneşte ,,cu calul de ceaţă în noaptea, cea clară“. Volumul, cu titlul ce i-ar fi plăcut cu siguranţă lui Novalis, e nu­mai un document de interfe­renţe artistice. LUDMILA GHIŢESCU F­intini Ludmila Ghiţescu debuta în 1942 cu un volum foarte fe­minin. A căzut o stea, urmat în 1945 de o plachetă intitulată Aşteptare. Recenta culegere, Fîntîni, prefaţată generos de Virgil Ca­­rianopol nu aduce nimic nou, poate un vitalism, mai subli­mat : Sînt o dimineaţă albă / şi toate culorile cîntă în mine (Dimineaţa mea) ; Cîmpul e plin de fîntîni, / Pendulînd fete morgane / Anuare aşteaptă săptămîni, / Şi sîngeră în step icoane. (Fîntîni). Ludmila Ghiţescu reuşeşte să fie mai autentică în poemele simple schiţate abia, în prozo­die tradiţională- Breviar Prin „Plantaţii“ (1945) Constant To­negaru se leagă vădit de acea familie lirică pe care George Călinescu a numi­t-o „muntenească“, de exemplarele ei cele mai caracteristice. Extravertit, loc­vace şi fantast, atîrnat lumii imediate, poetul se agită în interiorul visului so­cial, făcindu-şi condiţie din afişarea posturii. Poetul , este­ printre­ oameni dar împotriva lor.­ şi Iriţiurae al re­zistenţei sale este bucuria de a fi ultra­giat şi de a sfida cu îndreptăţire. „Toamna printre pomii anemici tră­geam la fir,­­ de bunăseamă cînd­va se va fi zis: — Uite, ăsta e Tonegaru, poet decadent; / scrie despre fantome, constelaţii şi alte drăcii, / fără a se şti că la limba română a rămas repetent“ (Grădina publică). Fără această con­damnare publică — formă minoră, de­căzută din originara damnare — poetul nu ar avea motivele revanşei, ori el totmai prin revanşă există. Poezia lui Tonegaru nu se nutreşte din suferinţă ci din arborarea ei, cu gest ostentativ, cu un simţ răsturnat al splendorii. Foa­mea, frigul, vagabondajul, boala nu de­vin la el poetice decât după o prealabilă abstractizare, care le-a preschimbat în „aparat“, în sursă de emfază deci : „Prin mine­ ne plesneau braţele mice de vînt, pulpanele zdrenţelor purtîndu-le în zbor. / Luna galbenă ca un ochi de motan / s-a stins atunci sub o pleoapă de nor. / — Acela e ochiul lui Dumne­zeu... / ...a minţit unul dintre noi. / Eram ceată de umbre şi-n noapte am intrat înapoi“. (Flămînzii). Din ostilitatea condamnatoare a ce­lorlalţi se alimentează credinţa poetului în natura sa excepţională, cu aroganţă vindicativă îşi proclamă el felul ange­lic: ,Din timpul oraşelor cu tigri pro­tectori de smalţ / cobor de-atunci şi marginea nu mai ating; /­­doar ari­pile-mi arse din drumul căderii / se scutură cu scrumul lucirilor care se sting“ (Fruntea Soarelui-Rece). Emfa­tică şi vindicativă este şi iubirea „de­cadentă" a tavernei, mahalalei şi al­coolului şi închinarea la Lună-patroa­­na prin tradiţie a nebuniei şi pierza­niei: „Proscris sau fermecat de sirene / îmi mai luminam drumul cu steaua de pe frunte. / O, Doamnă, spuneam Lunii, primeşte negura sufletului acesta / ce trece legănîndu-se pe raze ca pe o punte. (Vox clamantis in deserto). In „Plantaţii“ lirismul se declanşează printr-un mecanism invers: întors spre afară, poetul îşi vede răsfrîngerea în ceilalţi — deci aparenţa — şi polemi­zează cu ea printr-o imagine — ripostă, a doua aparenţă. Poezia se naşte reactiv deci şi polemic, nu ca expresie ge­nuină a fiinţei poetului ci ca dispută intre imaginile ei, cea bănuită şi cea dorită. Şi cînd aceste imagini privesc nu pe individul poet ci calitatea însăşi de poet, atunci drumul spre sine este deviat şi înstrăinarea expresiei iminen­tă. Aşa se întîmplă în „Plantaţii“: pre­ocupat­­de postura sa mai mult decit de fiinţa sa, Constant Tonegaru este aici un teren deschis, pe care se petrec intense influenţe şi contaminări şi sub care chipul propriu poetului rămîne as­cuns, în obscuritatea inexprimatului. Există în „Plantaţii" poezii despre tristeţea citadină, despre dorul de aven­tură, de beţie şi vis, despre plictiseala şi sterilitatea evului, despre rîvnitele evaziuni în spaţiu şi timp; sunt culti­vate ironia, sarcasmul, absurdul, ma­cabrul,­ livrescul (categorii ce ilustrează naşterea prin reacţie şi pentru afront a poeziei lui Constant Tonegaru). Une­ constant ori poeziile sunt de o mare fru­museţe (Proiect abandonat de madrigal, Ulti­mul de la 1200). Şi totuşi nu este încă limpede figura interioară a poetului. Sunt prea vii rapelurile în Versuri ca: „Eram cerşetori de la Nor­d, de la Sud, / laponi şi creoli întemnaţi,­­/ numai Vărsătorul din Zodii / ne turna Calea Laptelui în pumni“ (Grădina,­­enigmă) sau: „Am iubit la Brăila o mulatră. / M-a iubit?... M-a minţit? / Vedea­ cine ştie­­ în mine un altul ?...“ (Femeia ca­fenie), este prea vădită premeditata a­­gresiunie în versuri ca: „De mult aştrii muriseră de gripă şi cu excepţii / unii mai aveau două colţuri ca jandarmii italieni la chipiu...“ / (Alegorie generală) sau: „Tîrziu a mai venit destituirea mea din anotimp! / Prelungă ca o fi­gurină de El Greco năluca mea valsată de platani / pe bemoli ar fi vrut să mimeze cumplita ei aventură...“ (Noem­­brie patetic), pentru ca încercarea de descifrare a structurii proprii poetului să nu ezite. Este limpede că poetul este un singuratic înstrăinat şi hulit, dar „Plantaţii" nu este încă poezia solitu­dinii şi a înstrăinării, în „Steaua Venerii“ însă Constant Tonegaru se arată eliberat de obsesia alcătuirii unui statut, conflictul cu „cei­lalţi“ se stinge prin întoarcerea poetu­lui în sine. Acceptarea aceasta a mo­dului firesc de a fi nu se însoţeşte­ cu ieşirea din orizontul poetic de pînă acum. Dimpotrivă, există o vădită con­tinuitate în motive, cuvintele-cheie sînt aceleaşi (luna, marea, îngerul, oglinda, fumul), dar spre deosebire de­ „Plan­taţii" unde ele erau stindarde, semnele adeziunilor şi refuzurilor, în „Steaua Venerii“ ele au devenit însuşi trupul poetului. Parcă o ciudată demiurgie s-ar fi eliberat din cuvinte , rostite cu pă­timaşă vehemenţă, cuvintele s-au în­trupat, au devenit carnea şi sîngele poetului. Constant Tonegaru s-a născut din versuri, este poezie aevea. Prelungire din „Plantaţii“ este nos­talgia grandorii, setea de superbă şi sfidătoare libertate, aruncată peste micimea terestră în spaţiul pur şi săl­batic al nopţii : „Iubito să-ţi aşezi la ochi lentile puse în tuburi / prin care să mă vezi trecînd de nori / şi-aşa, tonegaru VENERII imens şi fără­ frică, / mai liberezi de­capitat / liliecii adormiţi din subţiori / să prindă pui de rîndunică" (Amîndoi). Lansarea spectaculoasă de acum re­cheamă versuri anterioare şi le lim­pezeşte frumosul elan. Şi în „Plantaţii“ poetul vîslise în spaţii uriaşe, acolo pentru a cîştiga privirea preţioasă a unei madone cu sînge de foc . „Doamnă, aceasta e cea­­ din urmă floare pe care mi-o arunci­­ şi de balcon îmi agăţa pielea ca pe o cămaşe deoparte — / sînt Soarele ce-şi găseşte lăncile aduse din spelunci / în pulpele dumitale do­gorind ca nişte oraşe incendiate“. (Cin­ice pe hîrtie). Atunci poetul declamase cu sonoritate căutată, era un straniu trubadur-golan, cerea o floare în schimbul pielii sale, amintindu-i împo­dobit doamnei de speluncile ce i se as­­cunde în carne. Adoraţia cavalerească era în „Plantaţii“ împotrivire la placi­ditatea prezentului, era regres într-o stare mai apropiată de începuturile cînd sîngele poruncea drastic, cu forţa ne­iertătoare a cîntecului său, în „Steaua Venerii" elanul noptatec şi crud nu se mai însoţeşte­­întotdeauna cu erosul. El îşi lărgeşte izvorul, se naşte împotriva planetei moleşite şi trîndave, la atingerea căreia ingerii de­vin bătrîni şi artificiali: „Pe­ unde ni­menea nu ştie / intră mereu în somn de plumb / îngeri cu evantaie de hîr­tie. Ei vin copii şi-mbătrînesc pe drum, / vreme cit stau pe vînt sub stele / apoi cu părul blond cum e mătasea la porumb / în plopii care fac dantele / coboară noaptea ca un fum“. (Amîndoi). Există aici o chemare din adîncuri, că­tre întunericul virgin al vieţii instinc­tuale. Poetul se retrage în umbra pă­durii milenare, lingă trunchiurile în care sevele pulsează tăcute şi fierbinţi. Acolo se simte pătruns de candoarea aspră, puternic şi liber ca o stea: „In loc de barbă cu o sută mii de brice­­ prin pomi călărind umed şi crud, / pe fiecare obraz cu cite un arici / chipul meu era un satelit, / o planetă mai lingă cer, / legănîndu-se ţepos ca un fruct de la Sud“. (Venus din Willen­dorf). Invocarea Dianei se naşte firesc din nevoia de regenerare, imaginată ca întoarcere la sălbăticia fără vină a pă­durii şi legilor ei. Poate doar în aro­mele violente ale copacilor nu vor mai muri sufocaţi îngerii, nu li se va mai preface subţirea viaţă în fum şi ce­nuşă.­­„Vorbeam despre îngeri cînd ci­neva deschise o uşe, / de sus ca o pasăre moartă căzu unul / şi se urcă din el fumul / la cerurile închise peste cenuşe". Excelsior), în „Steaua Venerii“ poetul se teme de lumină şi parcă de cer, se ascunde în pamint, se îngroapă la rădăcinile groase de sucuri amare ale pomilor şi visează : „Arborii de piatră sînt lus­truiţi de vînt, / pe cite unul noaptea aruncă ancora o barcă; / auzi, auzi, cum pintenul ii scîrţîie la subţiori / de parcă ar vrea pădurea cu rădăcina-n sus s-o întoarcă — / dar noi /, ador­miţi lingă nodurile ce-o ţin de pămînt, / visăm“. (Pădurea împietrită) Este som­nul, plin de păcate neştiute, fără de care nici o zeitate nu s-ar fi născut. („E steaua care vesteşte / peste cîmpii cu oase de peşte: / Nu se mai naşte din spume Venera, / toate păcatele sunt în larguri.“) Cuibărită în bălării, sub tălpile moleşite ale tinerilor, trăieşte înţelepciunea; ea vede miezul de ce­nuşă al lucrurilor, spălarea cuvintelor în ape negre, întoarcerea drumurilor spre singurătatea leşioasă.­­„Cuvintele nu-ţi mai sînt grele, nici destule, / ape negre le trag înapoi şi le spală, / ploua pe aceste singurătăţi, cîinii în­cep să urle, / fiinţa noastră nouă în veci cu patru picioare se scoală. Trece iubita fără să ne cunoască prin le­şie — / pînă la măduvă sintem­ uzi. / Desperată strigă dragostea jumătatea ei vie, / cum caută pînă în zori cu părul aprins, nu auzi?" Locul pustiu). In „Plantaţii“ poetul lansase mani­feste împotriva umanităţii sterilizate (..Cetăţeni, / baricadaţi drumul cu sens unic / şi demontaţi omul robot / şi în­sumi semnez, / Eu, / cavaler al ordi­nului „Lancea lui Don Quichote“ Do­cument). Acum inadaptarea nu mai este sursă de afronturi ci motiv de recule­gere şi adincire în sine. Dintotdeauna poetul agitase stindardul visului; acum visul devine el însuşi mister, aşteptat cu încordare şi teamă, ca Fata Morgana dătătoare de viaţă: „O mască de aur mîrîie la stele / umbrită de vulturi / dincotro patria mea tăcută începe; / sporind întunericul peste toate / rar tresaltă ajunse de furtuni / căderi şi urcări sub lacate. / In nerostita dimi­neaţă prin cenuşe caldă de vulcani / se desfăşoară în mine ca pînze de co­răbii lumea morţii. Intră odată sub trupul meu / să-i auzi vibrarea de clopot, / să presimţi marginea nopţii / în privirea mea sticloasă / sau de din­colo torente de lumină venind." (Fata Morgana). Visarea e chemată să umple spaţiul tăcerii noptatece, mortale, ce s-a întins în interiorul poetului, clo­pot pustiu de aşteptare. Mai mult decit cîteva foarte frumoa­se poezii, „Steaua Venerii“ dovedeşte " existenţa unui poet adevărat, din fa­milia rară a nocturnilor aţintiţi asupra glasurilor vieţii pline, atinşi adesea de moarte şi himere. Dacă poetul s-a năs­cut din chip de cuvinte, poezia sa pare să-i fi născut destinul. Irina GRIGOROVICI CRONICA LITERARA VASILE IGNA Arme albe Se pare a fi un debut afirmat cu timiditate, cel puţin ca sen­sibilitate generală, printr-o poezie care seamănă destul de mult cu versurile unor poeţi publicaţi copios în Familia : In afară de iarba însăşi / lucrurile îşi cunosc locul în cercul pă­­mîntului / in afară de mijlocul cercului, / iarbă şi lucruri îm­­pînzesc cu fiinţele vorbele, / vorbele însele dincolo de lu­cruri / revin în spirale spre tot şi întreg (Despre iarbă şi des­pre altceva.­.) Micul carnet liric, cu titlu atît de inofensiv, recomandă însă un poet care se mişcă lejer printre tezele şi antitezele poeziei con­temporane , poemul Remember ne-o dovedeşte: Lucru cîinesc am cunoscut cu toţii / fără con­tenire ne-ntoarcem spre el / ca la nunta dinţii / cum călăreţul singur în clipele de vuiet / îşi prinde palma-n coamă / şi face frîul, brîu. (ne întrebăm totuşi cum şi-ar putea prinde cineva palma-n coama calului ?) LECTOR avant“ premieră editorială IOAN MASSOIF „Teatrul românesc" (vol 3) Volumul continuă cele două volume apărute în anii 1961 şi respectiv, 1966, urmărind evo­luţia mişcării dramatice din pe­rioada 1881—1900. CONST ŞTLHRIIC „RE-O VÎRStA DI BĂIAT" Tînărul poet CONSTANTIN ŞTEFURIUC va fi prezent în li­brării cu volumul de debut „PE-O VÎRSTA DE BĂIAT" (E.P.L.) RADU CÂRNECI „Cărţile soarelui" Selecţie de versuri în colec­­ţia „Albatros" (E.P.L.).

Next