Luceafărul, iulie-decembrie 1969 (Anul 12, nr. 27-52)

1969-10-18 / nr. 42

! r REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA H'O Cu IliU ‘ Odorheiul-Sec ' . ' ANUL XII 42 (390) Sîmbătă, 18 octombrie 8 pagini — 1 leu ­ipii cu eBv / Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! ■­ Proza şi personajul Poate şi pentru faptul că n-a mai vrut să se joace cu celelalte moduri ale alcătuirii şi conven­ţiei epice şi a început să muşte din ele încreză­tor, agresiv şi naiv ; poate şi pentru că îşi căuta şi-şi găsea (în comentatori) autonomia; poate că a fost numit prea mult „erou“, şi „erou“ fiind a ieşit din cărţi şi s-a dus la starea civilă; poate şi pentru că era zămislit în ţesătura povestirii de multe ori primul şi păcatul „originar“ îl pîndea; poate pentru toate aceste cutezări şi vinovăţii personajul literar a fost­­interogat din afară, exa­minat cu patimă de atîtea ori şi desfăcut de taine şi de murmure intime. Şi a fost acceptat şi ultra­giat şi în istoria gloriilor şi pătimirilor persona­jului bineînţeles că i-a fost foarte greu mai ales cînd i s-a cerut fără umor să nu aibă nici bio­grafie, nici psihologie, să n-aibă de-a face adică nici cu tipologia, nici cu diferenţierea artistică, şi cu toate astea lipsă, să fie totuşi perfect şi e­­xemplar... Teama de ridicol este a personajului cum este în general a omului şi e ridicol să pîn­­dim personajul să nu cumva să cadă­­ micile păcate de a se bucura de pildă de tihna şi împă­carea duminicală, de a se lovi de ghinionul de marţea, de a avea prihană şi lipsă de pri­hană, de a fi atras de cîmpiiile verzi cu în­tristare, suferinţă sau fără. La o discuţie despre proză nu putem porni fără a vorbi în primele rinduri despre personaj, iar per­sonajul se refuză a fi priceput dacă mai întîi nu-i recunoaştem drepturile literare pentru care au girat de atîtea ori Balzac şi Tolstoi, Shakes­peare şi Stendhal, Reymond şi Rebreanu, Sainte- Beuve şi Călinescu... Este puţin probabil ca di­­soluţia prozei încercată de atîtea ori chiar de au­tori, dintr-o şcoală sau alta să fi putut arăta că dispariţia personajului e posibilă, ba am îndrăzni să spunem că în faţa unor astfel de tentative cel mai rezistent şi mai mîndru element al prozei este personajul şi dejoacă pînă acolo planurile de disoluţie, încît pînă la sfîrşit reapare dacă nu te­afăr gata să se scoale după boală, dovedind ca şi dacă e părăsit de autori, personajul nu-i lasă pînă la urmă pe autori să piară fără identi­tate, îngăduit sau nu, pulverizat sau reflectat şi al­cătuit de (şi în) obiecte, personajul literar însă, traversează tenace şi răbdător trecînd viguros, proaspăt şi înţelept prin şi peste teritoriile ofe­rite sau refuzate, netensionate de marele curent al circuitului şi consensului public autentic. El, personajul, se respectă şi respectă, căutat şi strigat cu disperare vine docil sau răzvrătit, e viclean sau binevoitor şi devotat, îşi caută, îşi cere legitimitatea drepturilor lui de a fi aşa cum s-a numit bine şi exact „creaţie în cadrul crea­ţiei“, sau „ficţiune înăuntrul ficţiunii“. Nu ştiu sau nu cred o întîlnire mai îndîrjită, o încleştare mai aprigă şi mai curată şi mai du­reroasă decît între creator şi personajul său de­finitoriu. Un mai mare efort şi chin de apropiere şi supunere a acestuia, de îndepărtare, vinovăţie şi nostalgiere. El, personajul, curtat prea mult, alintat şi migălit excesiv „pînă la dungă“ plea­că fără să mai ceară voie aiurea şi sparge fe­restrele — dacă nu zidurile — celorlalte compar­timente ale cărţii. Ţinut prea mult în frîu, ne­glijat, alimentat sporadic într-un colţ al unor pagini, începe, răutăcios şi anemic, să mărun­­ţească tot şi să zgîrie şi să macine cartea pe di­năuntru. Sufocate înăuntrul coperţilor sau va­gabonded elegant şi neconvingător printre epi­soade şi capitole, aceste personaje devin din nou „eroi“. „Eroi“ prin neîmplinire şi suferinţă es­tetică, cerşind sau obligînd la reveniri şi reve­deri la alcătuiri în linii, replici, gesturi şi emoţii drepte, adevărate. El, personajul îşi revendică permanent şi ne­obosit conturul adevărat. Printre întîile drep­turi este alăturarea umărului personajului lîngă umărul timpului şi al realităţilor lui. Nicolae VELEA , ÎN ACEST NUMĂR Cîntec de toamnă de Gala Galaction Proză de Sânziana Pop Vasile Pârvan tinar— documente Breviar • Poşta redacţiei Poeme indiene Miniaturi Umbra în apă.« Mladeniță, apă curgătoare, Neclintit în tine m-am răsfrînt Tu ai fost apă, eu pămînt- Apă te-ai dus, trecătoare... Plină de lună alb luminat m Luna în mine neagră erea... Eu piatră arsă, tu ai fost nea Te clatină stîncă, undă, mai stai ! Repede-n raze tu apă vie... Mîini rugătoare-am împreunat Umbră în apă stăm nemişcat Tu peste mine-ai trecut, străvezie... Murim şi noi.« Cu fiecare dintre cei De care moartea ne desparte, Murim şi noi — lăsînd o parte Tn fiecare dintre ei... Imagini... gîndurî... doruri... vise Adorm în stinsele priviri,_ Un cer întreg de amintiri Tn pleoapele pe veci închise... Pe-o noapte ca asta... Iubito, e-o vreme păgînă, Ascultă cum geme de greu, Cum vuietul apei îngînă Furtuna din sufletul meu ! Petrecem, tăcuți, fiecare, Cu ochii, al norilor joc. Aleargă, se clatină , care Gonite cu bice de foc... Oftează scheletele porţii» Copacii se strîmbă în vînt... Pe-o noapte ca asta, şi morţii S-ascund mai adînc în mormînt... Amurg pe baltă... Din ape se-nalță tăcute Alaiuri de păsări şi trec... Cînd vîntul vuieşte prin trestii, Par oase de morţi ce petrec... Uscate şi goale, şi albe Se joacă, se freacă, trosnind, Şi-n cer, luminîndu-le jocul, Şiraguri de candeli s-aprind... Lună dragă... Lună dragă, sora mea, bine-ai venit! Culcă-te pe fîn şi-ascultă iar : Nu mai ard în vechiul meu pojar, Ruga buzelor uscate-a contenit. Am iubit de nouă ori, şi toate Dragostile mele, fulgi cu spumă, s-au topit. A rămas un cîntec liniştit Şi-un bătrîn care zîmbeşte şi socoate. Plină-i noaptea de lumină bună (Revărsate basme peste sat) Nouă păuniţe albe s-au lăsat... Sărut ochii, dragă lună !.. In fum lunar... In fum lunar se-neacă lacul mort Pe pajişte, nu-i nici o vietate. . Ce daruri toarce noaptea-n fir de tort ? Sînt pregătiri ciudate-n cer... ciudate... Cu paşi de puf şi lene de fuior. Molatec, lunecă-n aeriene salbe, Ca dintr-o pîlnie de scamator, Din luna plină, păunite albe... Peisaj breton Pe stîncile de var — Atlanticul şi eu. Murise Dumnezeu Tn ultimul Calvar. Iar luna fără tel Din spate mă gonea Şi după umbra mea Fugeam ca un căţel. Amintirile Tn stoluri mari şi repezi, pleacă... Nainte se duceau pe rînd Acum ne lasă mai curînd O, mai curînd mor amintirile ! Se duc, gonite ca de-o vrajă... E veacul — sau îmbătrînim ? Purtăm în noi un ţintirim Desţelenit, fără fantome. Şi le lăsăm, în stol, să plece Şi-n suflet plin de liniştiri Să-l apere de amintiri Noi punem paznic nesimţirea. Un ţintirim fără fantome E fiecare călător... Oh ! Cum se duc, cum mor, cum mor De repede-amintirile !... Noapte Noapte, blondă, liniştită noapte,­ Prea plină, din zenit în apa clară. Grea de lună şi caise coapte, Salut, o, noapte Selenară ! Cu dinţii vineţi în adîncuri de pădure Acuma faun lasă must de mure Pe albul coapsei nimfelor muşcate... Trosniri de crengi. Un ţipăt. Voluptate. Salve fie. Noapte grea de smirnă — iasomie... Deslănţuiţi, ies faunii la drum... Am numărat o sută pîn-acum. Curînd — curînd voi număra o mie... Noapte grea de spasme, — salve ţie! Balauri, la pindă­; O namilă... alta : balauri la pîndă... Nu lasă pe nimeni la capăt de pod. Şi cui îndrăzneşte să treacă, osîndă. Mîncat-au mulţime de vaci şi norod. Dar iată, călare în zori, Făt-Frumos... Ce-i pasă de­ ghiara şi pintenii lor? El poartă subt zale un cîntec voios Şi trece năvalnic şi biruitor. Balaurii gemeni răniţi în băltoacă Fîntînă de sînge în verde noroi Plesnesc neputinţă din coadă şi toacă Şi mestecă bale de foc, amîndoi. Şi uite seara.« Octombrie. Văzduhu-i plin De fum de smirnă şi de vin, De fum de smirnă albăstriu Şi vin de aur. Umblu beat De-atîta vin îmbălsămat, De-atîta soare... E tîrziu Şi uite seara. Ia răscruci E brumă, frig şi trec năluci Bătrîn mai sínt şi obosit, O, doamne, ceasul mi-a sosit... Bătrîn mai sínt, gonit, uitat Cufitu-n piept mi-au împlîntat Şi m-au lăsat în drum, printre scaefi, Şi duşi au fost, cîntînd şi beţi. Monach uscat, troznîndu-mi degetele mă aplec Tn amintiri închid şi ung chenarul rănii Toamnele de chihlimbar mi le-am făcut mătănii Şi una cîte una le petrec... Prietenii trec... iubirile trec.... durerile trec... Linişte O rază tîrzie se şterge-n apus Şi noaptea tăcută coboară... Nici foşnet, nici şoaptă, nici freamăt de val Tăcutul amurg nu-nfioară. Nu-i nimeni pe apă şi nimeni la ţărm, Planetele-s toate departe, Şi-atîta-i tăcerea, de parcă s-aud Cum cîntă vîslaşii din Marte.... Pastel Scîntei şi cenuşă, şi flăcări şi fum Azvîrle amurgul departe, Iar noaptea le cerne : din foc şi din scrum Lumină şi neguri împarte. Pe neguri în stoluri scînteile pier Şi-n stoluri aleargă pe undă, O lună de ceară se-nalţă pe cer Şi alta în valuri s-afundă­. Victor EFTIMIU Acest număr este ilustrat cu reproduceri după tapiserii de JEAN LURCAT

Next